Cutia de beton

ne ţineam de mâini
formam un lanţ de copii
în curtea aceea un bazin albastru
ne primea pe toţi
indiferent de înălţime
indiferent de vârstă sau culoare
ne scufundam cu capul
în grămada aceea de bule
şi dintre buze suflam fluturi
pe care îi prindeam cu privirea
înălţându-se cu şoaptele noastre

uneori albastrul acela
ieşea din cutia de beton
şi dădea pe din-afară
ca un vulcan
ce scăpa de sub control
întinderea spaţiului
atunci ne prindeam
din nou de mână
şi opream sufletele noastre
să rămână în acestă lume
sub forma unui lanţ de copii

Fumatul interzis la locul de muncă

Parlamentul European vrea sa interzica complet fumatul la locul de munca in toate statele membre ale Uniunii Europene, indica un raport aprobat cu o larga majoritate la Strasbourg de forul european si anuntat pe pagina electronica a institutiei.

Pasărea

îmi duceam viaţa într-un sac de rafie
galbenă şi tare ca un cioc de cioară
pe două roţi o împingeam cu mâinile mele
cum împing o butelie de aragaz

atent să nu cadă
să nu se spargă
să curgă pe asfalt
tălpi să o calce

mergeam aşa
ca un moş ce-şi duce-n traistă
veacul sau mileniile arse
până când am întâlnit o fată
îmbrăcată cu un cot de pânză

m-a luat de mână şi mi-a depărtat
degetele crengi de nuci zbârliţi
mi-a pus între ele un borcan de lut
în care cerul se făcea că zboară
noaptea prin casa mea
ca o pasăre virgină

de atunci dorm cu geamul deschis
cerul să-l văd zburând prin casă

Aproape paradis

strângem între dinţi
câte o bucată din paradisul acesta
cu bule de golgota ce plutesc prin aer
ca nişte baloane încărcate de memorii
(femeile poartă cercei
ca să ne facă zilele ca cele de crăciun
şi ruj pe buze să ne amintească de paşte)

ne minunăm de mersul damelor pe stradă
ne întrebăm de unde atâta echilibru
în corpul lor
ele nasc ele fac patul să fie umed
ele ştiu cum se unge o felie de pâine
cu margarină
ele ne dau câte un sărut înainte de culcare
şi ne gâdilă inima cu degetele lor subţiri

noi le prindem de mână
ca şi cum le-am pune cătuşe
le trimitem în ale lor ascunsuri
atunci când tocurille nu mai au flecuri
gata echilibru spuem
în viaţa ei e altcineva
şi paradisul acesta nu e atât de aici

Romantismul s-a născut pe fondul unui conflict cultural de CHIALDA RADU – VASILE

S-a sfârşit o lume şi odată cu aceasta a renăscut o alta. Naţiunea germană a reînviat pe fondul unei explozii culturale. Germanul a simţit şi şi-a dat seama că lupta difuză şi surdă cu francezii nu mai poate continua pe făgaşul descris de principiile clasice. O nouă generaţie de excepţie reuşeşte să se impună într-o societate care ea însăşi suferea de complexul inferiorităţii şi de lipsa de încredere în propriile forţe. Iată contextul în care o salbă de genii au reuşit să depăşească complexul stigmatic şi să reînsufleţească cultura şi spiritul vulcanic german.

Un curent al geniilor

Romantismul este o mişcare europeană care se manifestă încă de la începutul secolului al XIX-lea. Promovând lirismul, fantezia, libertatea de expresie, cultul naturii; acest curent apare ca reacţie împotriva clasicismului. Sensibilitatea romantică refuză orice constrângere raţională şi moralizatoare (aşa cum este cazul neoclasicismului) şi lasă un loc important iraţionalului, intuiţiei, instinctului, trăirii. La început, este o mişcare literară pentru ca apoi să-şi pună amprenta şi asupra picturii. El reliefează izolarea artistului în lumea sa interioară, singurătatea sa în faţa viziunilor şi sentimentelor sale.
„Expresia emblematică“ a romantismului în contextul filosofico-literar, este extraordinarul poem tragic al lui Goethe „Faust”, o operă a cărei specificitate nu poate fi epuizată prin definiţia unui simplu „poem”. Este adevărat faptul că, sub titlul de poem simbolico-fantastic, capodopera lui Goethe este analizată în dimensiunea sa romantică, reprezentând un model nu doar al pre-, ci şi al proto-romantismului[1]. Sub semnul lui Faust, o serie de poeme şi drame „faustice“ în frunte cu „Prometeul descatusat” al lui Shelley, au conturat ceea ce mai târziu criticii au denumit romantism. În aceiaşi calitate de opere fundamentale pentru definirea acestui curent sunt mai vechile capodopere: „Divina comedie” a lui Dante şi „Paradisul pierdut” al lui Milton. Un loc de cinste îşi găsesc şi sistemele şi conceptele filosofico-estetice ale romantismului, elaborate de Schelling, fraţii Schlegel sau Hegel.
În perimetrul literar german, apariţia romantismului a fost favorizată de viziunea artistică promovata de Goethe, Schiller, Holderin ori von Kleist, iar impunerea şi răspândirea acestuia a avut ca suport cele trei mari şcoli de la Jena, Heidelberg şi Berlin. Dacă şcoala de la Jena îi aduna pe marii vizionari precum Ludwig Tieck (cel care va extrage din formula basmului o realitate miraculoasa, generatoare de substrat liric) sau Novalis (visatorul cautator al absolutului imaginat în ipostaza florii albastre din romanul „Heinrich von Ofterdingen”), şcoala de la Heidelberg are meritul de a valorifica literatura populară, prin prelucrările autorilor Clemens Brentano şi Achim von Arnim. Alaturi de aceste centre literar-romantice, şcoala de la Berlin îl promovează pe E.T.A. Hoffman, iniţiatorul umorului grotesc proiectat în fantastic. Declinul romantismului german aduce însă în orizontul literar opera lirica a lui Heinrich Heine, în al cărui volum „Cartea cântecelor”, fondul popular se transfigurează în materia lirică a poeziei erotice.
André Lalande în Vocabulaire technique et critique de la philosophie[2], definind termenul romantique şi referindu-se doar la ceea ce este un curent filosofic, susţine că acesta s-a afirmat la începutul secolului al XIX-lea ca o „contra-mişcare” (Aufklärung), care avea la bază neîncrederea şi deprecierea regulilor estetice şi logice ale filosofiei clasice, iar reprezentanţii de seamă ai acestei mişcări acţionau în virtutea pasiunii, libertăţii, spontaneităţii, şi de ce nu, în virtutea unei genialităţi ieşite din comun şi asigurate de o vitalitate culturală în căutare de afirmare şi glorie.

„Kultur" und ,,Zivilisation" – o dispută între orgoliu şi mândrie naţională

Lui Leibniz îi era ruşine cu limba germană şi a scris în franceză[3], fiind primul filosof de curte german. Cum este cu putinţă acest fapt? Cu este cu putinţă să ne imaginăm că era o ruşine în mediul cultural german de atunci să afirmi în limba propriului tău neam? Pare o absurditate, dar datorită mai multor evenimente petrecute în Germania, printre care şi extinderea şi popularitatea protestantismului luteran care promova o cultură şi o informare la nivelul tuturor maselor, limba germană să fi fost o limbă displăcută în mediile ştiinţifice europene din acea perioadă. Toate acestea dezvoltând timp de câteva secole un război cultural între civilizaţia franceză şi cultura germană, sau mai bine formulat, o bătălie fără învinşi sau învingători între două dintre cele mai vechi naţiuni ale continentului european, naţiunea germană şi naţiunea franceză.
Norbert Elias în Procesul civilizării[4] utilizează mereu, pentru a deosebi cultura de civilizaţie, expresia ,,Kultur und Zivilisation”, care îşi are originea în disputa dintre termenul german „Kultur”, pe de o parte şi termenul francez „civilisation”, pe de altă parte, disputa care apare în spaţiul german şi la Fichte[5], ca război cultural declarat Franţei, faţă de care germanii aveau un mare dispreţ[6]. Disputa este una cât se poate de evidentă între ceea ce a părut să fie în istorie o civilizaţie franceză, sau cel puţin (susţin francezii – în frunte cu François Guizot, de altfel foarte patrioţi, dar bine intenţionaţi şi nu fără argumente viabile) una de tip franceză, după principii, legi, norme şi cutume cotidiene tipic franceze ale clasei nobiliare (de curte), şi ceea ce a părut sa fie în istorie o cultură germană, sau cel puţin (susţin germanii – de altfel şi ei foarte bine intenţionaţi şi cu argumente întemeiate) una de tip german, fără principii, legi şi norme specifice, tipicul fiind în acest caz inspiraţia de geniu al clasei (sociale) de mijloc – din care au răsărit spirite precum cel al lui Gothe, Hegel, sau Kant. Această dispută nu a existat din-totdeauna, ci a apărut în secolul al XVII-lea şi s-a accentual în secolul al XVIII-lea, iar în cel de-al XIX-lea conceptele au început să fuzioneze, una de pe post de mamă, iar cealaltă de pe post de tată, constituind, prin unificarea lor într-o uniformizare la nivel de principii, norme şi legi, specificul civilizaţiei europene, specific ai cărui germeni sunt atât cultura germană, cât şi civilizaţia franceză (ambele constituindu-se pe un fond mai vechi, greco-roman).
Interesant că pentru fiecare dintre termeni, atât francezii cât şi germanii resimt mereu sentimentul de mândrie naţională[7]. Francezii îşi definesc conceptul de naţiune pe baza mândriei de a fi inventat civilizaţia rafinată a claselor de rang înalt, iar prin Revoluţia Franceză (1789) şi codul de legi al lui Napoleon – bazat pe principiul Liberté, Egalité, Fraternité – civilizaţia a fost tradusă la nivelul tuturor claselor sociale ale Franţei şi nu numai, ci, prin imperiul lui Napoleon, întregii Europe occidentale, apoi conceptul a fost adoptat la nivel de întreaga zona occidentală (astăzi definită prin zona nord-atlantică). Germanii, datorită fărâmiţării lor naţionale, iar astfel datorită unei lipse a sentimentului naţional, până foarte târziu în istorie, au fost nevoiţi să adopte nu numai limba franceză ca limbă superioară, ci şi conceptul de „Zivilisation” (de la franţuzescul „civilisation”). Mândria lor naţională este însa conceptul de „Kultur”, care ţine locul lui „Zivilisation” pentru a definii civilizaţia. Pentru germani însă „civilizaţia” se identifică în semnificaţii cu „Kultur” – cultura primând în relaţie cu civilizaţia.
De altfel ,,Kultur” pare să fie termenul ortodox în disputa cu „Zivilisation”, păstrând sensurile clasice ale conceptului de ,,cultură”[8], iar civilizaţia ţine la fel ca şi până acum de un progres tehnic şi de o conduită cotidiană de un grad ridicat (superior). Dacă ar fi să analizăm astăzi dacă civilizaţia mai este un specific francez, vom constata că nu mai aste, aceasta fiind extinsă prin ,,principiul universalizării” întregii suprafeţe a hărţii politice a Pământului, iar dacă este să ne oprim la „Kultur”, constatăm că acest concept încă mai este un specific al culturii germane[9]; o dovadă a cestui fapt ar putea fi şi caracterul său ortodox (efortul de educare, trudă), exemplul cel mai potrivit este chiar comportamentul Germaniei de popor muncitor capabil de a se reface foarte repede.

Sentimentul de inferioritate – un impuls către genialitate

În Germania secolului al XIX-lea se putea asista la o hegemonie culturală a clasei de mijloc şi mai cu seamă a noii societăţi burgheze, tinere, în plină afirmare şi dornică de a-şi depăşii statutul. Este uimitor fenomenul de „sete de afirmare” şi de auto-depăşire. De fapt toate acestea nu sunt altceva decât nişte izbucniri ale orgoliului naţional, care a devenit firul de aţă, de care se agăţa fiecare ripostă în războiul „rece” între Germania şi Franţa. Mediocritatea germană şi popularitatea franceză descriu traseul şi firul conducător al formării în rândurile tineretului german al unui sentiment de inferioritate culturală.
Dacă este să continuăm pe aceiaşi idee, germanii se pare că suferind de acest complex faţă de francezi, au ajuns să exploateze în sfera spiritului lor tendinţa de compensare (Kompensation) sau de supracompensare (Überkompensation)[10].
Ceea ce rezultă este faptul că tinerii germani au început să traducă prin caracterul genial refularea seculară. De asemenea, dacă analizăm pasajul din Prelegeri de Filozofie a Istoriei, în care Hegel ne spunea că odată cu statul prusac se sfârşeşte istoria, constatăm că această afirmaţie nu este deloc o aberaţie. Având în vedere principiile şi legile romantismului filosofic german, Hegel nu a greşit în nici un fel, ci a exprimat faptul că poporul german a ajuns la maturitatea culturală, la care „războiul rece” franco-german este anihilat şi trecut într-o altă epocă a istoriei. Cu alte cuvinte, lumea acestui conflict cultural, pe fondul căruia s-a născut romantismul, s-a sfârşit odată ce Prusia (Germania) a reuşit să depăşească complexul său de inferioritate culturală. Iată de ce Hegel a dorit să sugereze faptul că lumea în care principiul libertăţii, cel mai bine formulat şi exprimat prin codul de legi napoleonian, a fost primit în cele din urmă şi de către poporul german, astfel încât un conflict cultural franco-german nu mai are fundament.
Odată cu un astfel de „sfârşit al lumii” pare să fi deschis drumul romantismului în istoria culturii şi literaturii. Iată momentul în care „Kultur” îşi asumă egalitatea cu rivalul său „civilization”.
Dorinţa de a pleca de pe acelaşi picior de egalitate cu francezii şi potenţialul enorm coroborat cu forţa şi puterea refulată, era atât de mare încât într-un timp foarte scurt de circa 15 ani, Germania a înregistrat o creştere valorică uriaşă, dând naştere unei adevărate clase de elită intelectuală din rândul căreia s-a diferenţiat cea mai mare densitate de genii al secolului al XIX-lea.
. . .

Această lucrare şi-a propus să parcurgă fondul pe care s-a putut construi ceea ce numim romantism filosofic german. Mai precis un aspect mai puţin evocat, care prin caracterul său conflictual poate sugera principiul motor al acestui curent. Disputa culturală cu Franţa a accentuat complexul de inferioritate al poporului german şi a contribuit astfel la impunerea acestuia în planul culturii universale.
Romantismul cuprinde, aşadar, echipa de sacrificiu[11] care a cucerit vastul teren presărat cu mine explozive, unde se va instala lumea modernă ca sa-l fructifice şi să-l sporească în deplină siguranţă.
[1] Cornelia Cîrstea, Romantismul recuperat, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2003, p. 19.
[2] Apud Ernest Stere, Din istoria Doctrinelor morale, Editura Polirom (Colegium Filosofie), Iaşi, 1998, p. 313.
[3] Norbert Elias, Procesul civilizaţiilor (vol. I), traducere de Monica – Maria Aldea, Editura Polirom (Plural M), Iaşi, 2002, pp. 56-58 – a se vedea că însuşi marelui filosof al Germaniei secolului al XVII-lea, G. W. Leibniz, singurul scriitor de curte din Germania, scrie şi vorbeşte în limba franceză, limba germană fiind foarte dispreţuită la curţile nobiliare, o limbă care se vorbea doar de către plebea societăţii, unora chiar le era ruşine de propria lor limbă. De altfel, Leibniz nu se putea adresa unei femei în limba sa maternă, naturală, ceea ce pentru femeia respectivă ar fi fost un act de nesăbuinţă, de lipsă de educaţie şi eleganţă a politeţii, ci în limba franceză, mult mai rafinată şi mai pasională, cu farmec şi care plăcea inimilor feminine.
[4] Norbert Elias, Procesul civilizaţiilor (vol. I), p. 49.
[5] De asemenea un mare reprezentant al romantismului filosofic german.
[6] Alexandru Tănase, Introducere în filosofia culturii – valoare, cultură, civilizaţie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 149.
[7] Norbert Elias, op. cit., pp. 49-50.
[8] Alexandru Tănase, Introducere în filosofia culturii – valoare, cultură, civilizaţie, p. 50 – adică sensul de cultură a spiritului, cultura animi.
[9] Norbert Elias, Procesul civilizaţiilor (vol. I), p. 51.
[10] Nicolae Râmbu, Tirania Valorilor – studii de filosofia culturii şi axiologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006, p. 321.
[11] majoritatea romanticilor au trăit intens fiecare clipă a vieţii, dedicându-se în totalitate exploatării romantismului, consumându-se în munca lor de recuperare, iar în cele din urmă, epuizaţi şi lipsiţi de vlagă, să moară, nu înainte da a şti că au contribuit într-un fel la noua revoluţie.

"Brăţările dacice" au adus Recordul vizitatorilor la Iaşi

"Brăţătile dacice" au adus Complexului Muzeal "Moldova" Iaşi în cele zece zile de expoziţie 5000 de vizitatori şi 16.500 de lei. În comparaţie cu alte expoziţii organizate de Complexul Muzeal, expoziţia aceasta a reuţit să depăşească recordul la numărul de vizitatori. Conducerea se declară mulţumită atât de profitul adus de expoziţie, cât şi de faptul că pe durata expoziţiei nu au fost incidente. Expoziţia organizată de Direcţia pentru Cultură Iaşi, Complecul Muzeal "Moldova" şi Poliţia de Patrimoniu s-a încheiat, iar "Brăţările dacice" au luat calea bucureştiului.

Toate liniile şi toate punctele au ceva din pielea mea

le arăt ce pot şi îi conving că sunt cel mai bun
merg printre oameni şi latru ca un câine la lună
mă desfac de încheieturile oaselor ca de un fermoar
şi le arăt cât de bine semăn cu tatăl meu
toate liniile şi toate punctele calde au ceva din pielea mea

mă aplec spre fereastra ce înghite bulevardul plin de furnici călcate
ca şi cum ar înghiţi o felie de pâine
mă ridic mă scutur de toată viaţa ce-am purtat-o în vene
ca pe un virus luat din natură sau de pe un site ca şi cum
m-aş scutura de apă atunci când ies de sub duş

nu-i aşa Doamne că toate lucrurile acestea
au un vagon care le aduce în fiecare zi în trupul meu
nu-i aşa Doamne că oamenii aceia sunt buni ca şi tine
atunci Doamne de ce fermuar de ce ca un câine de ce toate furnicille
sunt pe asfalt pete negre în care ne lăsăm urmele de tălpi

Sub tocul uşii

vecina mea poartă o rochie albastră
când trece pe sub tocul uşii
se uită la mine ca şi cum s-ar uita
într-o vitrină de amanet
şi-ar lăsa sufletul în schimbul unui sărut
pe buzele ei crăpate de timp
şi-ar umple corpul cu parfum de paris
să mă atragă sub fusta ei încărcată de femeie
şi-ar deschide o crâşmă în care să-mi torn pe gât
cele mai tari băuturi
dar niciodată nu ar face dragoste cu mine
decât dacă amândoi am trece pe sub tocul uşii
ca printr-un cimitir dezvelit de bolovani

În inima mea e o linişte de bloc

mă săturasem să-l mai aud cum se ceartă
să văd tablourile mele cum fug de sub rame
peretele primea câte un pumn în stomac în fiecare seară
când lumina mi-o aprindeam cu umbrela
un zgomot un muget o stingea
şi rămâneam pe întuneric

la un moment dat întregul perete
era plin de cicatrice
prin pansamente treceau bucăţi de piatră sânge
am bătut la uşa lui de metal învelită cu autocolant
care imita lemnul atât de bine
încât spuneai că baţi la uşa unei firme funerare

un domn cu parpalacul galben de ploaie
de pe dulap în perete sărea ca un ciocan în inima mea

Din tramvai

din tramvai

oraşul e un fotoliu

cu arcuri de sticlă
prin care trec

toate venele noastre

Mama

spune-mi că acolo e locul
unde pot să-mi aşez trupul
atât de moale
atât de alb
atât de gol

spune-mi că nici un spaţiu
nu e mai plin ca cel din tine
atunci când mâna mea
când gândul meu
când sângele meu
te umple de iubire

nici un loc
nu are atâta întindere
decât pântecul tău
ce mă poartă

Dezbrăcat

în corpul ei greu
sunt
precum
un nufăr pe lac

aştept
ziua aceea
în care
să mă scutur
de petale

să mă vedeţi
dezbrăcat

Voal umed

piatra aceasta
un voal umed
încărcat de oase

cu fruntea
învelind memorii
caut pozele cu mama

degetele rămase la suprafaţă
lumânări neaprinse
mai ascultă clopotul ce muge

nicio mamă
doar un bust crucificat
umed de zăpadă
îşi face rugăciunea

În "Labirintul liric" al lui Ciprian Voloc

Istoria ne-a demonstrat de cele mai multe ori că o grupare culturală, fie ea şi sub forma unui experiment, are nevoie de identitate şi de recunoaştere în timp. Acest lucru încearcă să ni-l prezinte şi să ni-l şi explice eseistul şi criticul Ciprian Voloc în cartea "Labirintul liric" apărută în această toamnă la Iaşi, la tipografia Ady Center. Cartea ne aduce la cunoştinţă existenţa unei noi generaţii literare, pe care eseistul o numeşte "Generaţia Editor". Sub forma unui experiment didactic, am putea spune, Ciprian Voloc a reuşit să aducă la un loc tineri reprezentativi ai generaţiei literare dorohoiene în mişcarea culturală "Cenaclul Editor" încă din mai 2005, când eseistul publică într-o antologie poemele, proza scurtă şi eseurile câtorva elevi de-ai lui. "Labirintul liric" al lui Ciprian Voloc reprezintă, înainte de toate, un jurnal de cenaclu, un ghid de cenaclu şi o metalirică. Cartea ne face părtaşi la cele zece întâlniri de cenaclu care au avut loc în această vară la Dorohoi. În fiecare şedinţă sunt abordate teme de critică literară, teme de interes cotidian, texte şi nu în ultimul rând tehnica de atelier literar. Voloc ne propune astfel să descoperim labirintul liric, iar o dată intrat în el să urmărim paşii pe care îi face poetul, criticul şi deopotrivă prozatorul. Pe de altă aparte, cartea îi provoacă pe poeţi să îşi descopere "chipul" în acest "labirint liric", iar odată descoperit să îşi dezvolte simţurile creatoare şi cele critice. Cartea este şi un advertisment adresat artiştilor literari şi criticilor, deoarece odată intrat în labirint, ne atenţionează autorul, nu este cale de întoarcere.

Rolul şedinţelor de vară de la Dorohoi, reprezintă, atât pentru autorul cărţii, cât şi pentru "generaţia Editor" nu doar un experiment literar, ci şi nevoia de maturitate artistică. În carte ne este prezentat, de altfel, dialogul deschis pe care tânăra generaţie "Editor" îl poartă cu membrii generaţiei literare "Septentrion" (1985 - 1999), cu Petruţ Pârvescu, cu Augustin Eden, etc., de la care tinerii poeţi învaţă tainele artei poetice.

Intenţia autorului de a pune sub copertă cronica şedinţelor literare de vară de la Dorohoi demonstrează necesitatea identificării unei grupări literare într-un anumit spaţiu istoric.

Dansul fericirii

cu gândul că fericirea
va veni la mine
în ploaie ies
şi dansez desculţ

aşez picăturile
pe fruntea mea
cum florile le-aşează
femeile
pe bustul moale de lut

Au rămas fără cuvinte (ştire Iaşi)

Telespectatorii postului local de televiziune Tele M au avut astăzi parte de pantonime. Telespectatorii postului au reuşit să vadă emisiunile preferate şi reclamele locale, însă fără sunet. Dintre toate posturile oferite de serviciului de cablu tv UPC postul Tele M a fost singurul care nu a avut sonor. Unii dintre clienţii UPC cred că or cineva le-a luat graiul, or că a fost un cadou cu pantonime din partea cuiva.

penru mai multe detalii vezi sursa ştirii www.iasipe.net

Declaraţii de dragoste

când văd avioane pe cer
îmi aduc aminte de copilărie
vroiam să fiu în locul lor

piloţii sunt întotdeauna
mai aproape de dumnezeu
îmi spuneam
când vedeam urme albe
pe cerul curtat de păsări

în sânge

ne-am întâlnit
într-o intersecţie cu semafoare
ne uitam unul în altul
cum se uită ăia pe la cinema

m-a luat de mână
şi m-a trecut strada pe zebra
cu dungi galbene de ouă
până pe malul celălalt

când am vrut să o invit la cină
mi-a răspuns că îi place să bea
tălpi galbene
în sânge

Bulevardul Stefan cel Mare va fi inchis / Iasi

Bulevardul Stefan cel Mare, intre strada Palat si strada I.C. Bratianu, va fi inchis incepind de vineri dimineata, de la ora 5.00 pina simbata la ora 22.00. Sefii municipalitatii au fost nevoiti sa apeleze la acaesta masura din cauza Raliului Iasului, mai multe probe din concurs incepind din fata Primariei.

Atentat sângeros în Pakistan

Cel putin 125 de persoane au murit la Karachi joi noapte, in atentatul sinucigas care l-a vizat pe fostul premier Benazir Bhutto, care se intorsese in tara dupa opt ani de exil, relateaza NewsIn.

Cel putin 125 de persoane au murit si 390 au fost ranite, potrivit unor surse medicale. La locul carnagiului, soseaua era plina de sange si fragmente de cadavre. "Parca mergeam intr-un abator. Unele cadavre erau intacte, dar altele erau complet dezmembrate", a spus un martor ocular.



vezi pe http://www.9am.ro/rv/c/75367/a

Toamna

Universitatea "Al. I. Cuza" Iaşi

maşina de scris

în liceu aveam o maşină de scris
dinţii ei înfulecau pagini întregi de ness
când am scris prima pagină
am aşezat-o în ramă şi am dăruit-o
unei colegi de clasă în schimbul unui pup
am mai adus şi alte pagini
pentru unele luam nota maximă
la dactilografie
scriam pe întuneric lângă fereastră
în fiecare noapte

o pagină a fost găurită
de lovitura unei litere
atunci mi-am dat seama că un călugăr
nu poate bate toaca
de dragul ciocanelor pe funii
după un an
am început să scriu la computer
de atunci văd mulţi sihaştri
rătăcind pe internet
lovind în pagini virtuale

Dumnezeu vine dacă îl chemi

Yvona face graffiti şi râde
cărămizile sunt urme de furnici
în gura ei dinţii sunt coji de portocale
stoarse de copii într-o pauză de recreaţie

Yvona se uită în pământ
ca şi cum ar face-o rugăciune
îşi tate degetele şi semnează zidul
un acatist
ca şi cum acolo trebuie să se întâlnească

Yvona spune că Dumnezeu vine dacă îl chemi
trebuie doar să-i pregăteşti un ceai
sau să te dezbraci lângă cărămizile
cu nămol roşu pe ochi
şi El vine

când plouă Yvona se ghemuieşte
ca un călugăr pe lângă zid
şi-şi numără degetele
împletindu-şi părul cozi de şopârlă
numără urmele lăsate de furnici
pe limbă şi râde

Yvona trage de pielea ei din palmă
o rupe în 12 bucăţi
le pune dinţi şi le dă drumul să zboare
pe cerul roşu plin de carne

@cest poem. pe messenger

@cest poem nu a fost rostit nicodată
atunci când îi venea sorocul
chitarei-i cădeau corzile şi se spărgeau
pe lut un text neterminat
mă aşezam pe burtă şi împingeam somnul
până când o virgulă zumzuia
pe foaie ca pe messenger o portocală
care rânjind îţi spune "e ok"
@cest poem îl purtam în buzunar
o rugăciune un talisman plin de praf
îl aşezam cu faţa la fereastră
aşteptând păsările să-l ciugulească
un cuvânt sau paie cuib să lipească
pe sub puncte
@cest poem mi l-a dat mama
atunci când m-a născut pe raftul
unde stăteau cărţile lui Brumaru
l-a mestecat şi din sânii ei
l-am tras afară şi l-am purtat cu mine
multă vreme ce pe un ceas din care aşteptam
să cânte ora mea de bărbăţie
@cest poem ţi-l dăruiesc femeie
şi dăcă poţi tu să îl cânţi
ia-l de mână şi sărută-l
cum sărută portocala aia de pe messenger

Femeile duc bucăţi de iad pe buze

Iaşul acesta un rai
printre blocuri Hristos
se plimbă de la Mitropolie
la Universitate
şi prin catacombe
femeile cu sânii brodaţi
duc bucăţi de iad pe buze

e ziua aceasta
o sumă de clape de pian
îmi tatuez culori boreale
ca şi când m-aş uita spre cer
şi o ploaie de plete m-ar acoperi

femeile ce duc bucăţi de iad
îşi plimbă noaptea pe străzi
fesele două felinare
ca ţânţari atraşi de lumină
îmi vine să le sărut

Iaşul acesta un rai
nu-ţi vine să-l schimbi
pentru nimic

1610

ca un ciocan
mi-a căzut cuvântul acesta
iubire
sunt un cui
ce intră tot mai adânc
în carton
cu paşi şi unghii
ce au încput să miroasă
a viaţă ţinută în formol

lăsaţi-mă să trag de piele

lăsaţi-mă să trag de pielea mea

ca de un clopot ce muge
îmi este din ce în ce mai greu

să gravez umbre
pe cearceaf un nor alb

sub corpul meu
pe tavan un cer

cu o singură lustră
pe fereastră să privesc

moartea cum umblă
pe străzi îmbrăcată

în costum sângerând

Profeţia condamnării - poem de Ciprian Iulian Şoptică

Vom trimite bucăţi de speranţă

către lumina întunericului,

şi atunci din indiferenţa cerului

vor cădea condamnările la moarte.

Nimic nu va rezista forţei învierii.

În spatele dezamăgirii

se vor simţi răstignite durerile omenirii.

Procesul sărmanelor stele

se va termina în curând,

vor căta în zadar către iele

copiii flămânzi de cuvânt.

Vom plânge în sine tăcutului gând,

de-a fierbe zăpada în sânge

deştepta-vom iarba din somnul creşterii,

cu pumnul de piatră vom strânge

sudorile morţii lui Christ.

Acolo unde râul în ceaţă-şi hrăneşte

cu bucurie, somnul şi peştii cu vis.

Înpreună cu Ciprian Şoptică în centrul vechi al Botoşaniului, lângă zidul plângerii ;)

Galerie de artă vie II

stătea adunată sub pasaj
cum stă o vrabie pe-o candelă stinsă
îşi umplea stomacul cu unghii vechi
părul şi-l agăţa de resturi
mă privea prin haine
mă dezvelea de ascuns
cu buzele prindea nori de fum de ţigară
şi-i sufla pe ochii de canal
gânduri albe.
atunci porumbeii se ridicau
începeu să-i împingă zborul
acolo unde tramvaiele nu calcă frunze
acolo unde bărbaţii nu au păcate
dacă iubesc o umbră.
se lăsa pe spate
pănă se făcea o roată
mă lua de mână
mă plimba prin catacombe
ca printr-o galerie de artă vie
unde Dumnezeu
nu îşi semnează opera
decât suflând-o.
Ioana stă de ceva vreme
printre artişti
doar ca să înţeleagă mersul ei pe pânză
îşi ridică ochii
mă priveşte un graffiti şters de ploiae
atunci
îşi muşcă un deget
şi mă umple de sânge

Cu grebla împing toamna în mormântul ei

frunzele au început să roadă tulpini de lut
sub tălpi nucile aduse de ciori
mă primesc în coaja lor
arătăm puţin mai graşi
de când în locul strâmt al hainelor noastre
toamna îşi umple carnea

o fetiţă duce de căpăstru un cal de lemn pe role
ca şi cum ar duce de mână un bărbat în altar
pletele-i sunt o pânză de castan
prin care buzele trag lumină din aburi
de peste noapte. în fiecare dimineaţă oraşul
îşi dezveleşte trupul de cerceaf şi-şi pune trena

pe această bancă porumbeii au aruncat cu stele
peste numele aşezate în inimioare
le culeg şi le aşez în vărful copacilor
dezveliţi de viaţă
frunzele ghirlande roşcate îmi acoperă picioarele
ca şi cum de iad m-ar înveli
cu grebla împing toamna în mormântul ei

Moartea face în viaţa ei datorii imense

mă uitam la unchiul meu
eram gelos că nu puteam
să iau în chirie moartea

(moartea face în viaţa ei
datorii imense)

când i-am atins mâinile
reci ca timpul oprit sub gingie
am simţit cum a sărit balconul
în inima mea

atunci mi-am dat seama
că sunt un chiriaş
în care viaţa nu-şi face viaţa
şi m-am dezbrăcat
şi am intrat în castanul lui
şi am probat greutatea pământului

am ieşit cu gura răsturnată
spre râul cel mai dezvelit
şi m-am auncat în apă
ca într-un pântec de fecioară

(de atunci
moartea nu a mai trecut
pe la asociaţia de locatari)

Viaţa mea pare un thriller cu gangsteri

mă întind pe pat
aud mama cum plânge
tatăl meu e o linie
pe care trec mii de trenuri

sunt un tunel în care dacă intri
îţi trebuie gaz
multă răbdare
să poţi spune că ai parcurs o viaţă

da, de fiecare dată când cineva mă descoperă
sunt ca o gară
are nevoie de un card de acces
să se plimbe prin oasele mele
ca într-un cimitir
ce-şi plimbă viu locomotiva

fiecare foaie mototolită în toaletă
e o pagină
din care o revistă îşi rujează coperta
cu vagoane

viaţa mea
pare un thriller cu gangsteri
de când tatăl meu
e o linie cu pioni de şah

am citit un text despre plăcere
"nu ai voie să te apleci în afară...
dacă mama ta plânge"

mă aplec
şi descopăr
un pumn de aer comprimat
în stomac
mama plânge
tatăl meu pe linii

Meditând

Fotografie făcută de Mihaela Postolache,

Străoane, Vrancea, septembrie 2007

Timpul găinilor

când ai să vezi un ceas
printre grăunţe
în curtea cu iarbă albă
atunci să ştii
că e timpul găinilor
atunci să te apleci
şi din ciocul lor să primeşti
încă o viaţă


când penele lor vor bate fix
cocoşul te va călca pe umeri
atunci să ştii că femeia ta
a născut

când mă vei găsi printre grăunţe
să mă aşezi bine
în pământ
şi la tălpi să îmi pui
nu mai mult timp
decât au mâncat găinile

Suntem pe de-a-ntregu

suntem pe de-a-ntregu morţi
nu trăim nimic
şi totuşi suflăm
facem aburi iarna
facem prunci
ca şi cum am zidi noi
o catedrală a omului
în fiecare zi

suntem pe de-a-ntregu oase
ce se zbat ca nişte aripi
pe cer pe pământ
pe sub piele de şarpe
şi totuşi nu ştim
să ne privim

suntem pe de-a-ntregu dezbrăcaţi
ca statuile din parcuri
în timpul ploilor ne lăsăm ochii
liberi să zboare înaintea picăturilor
şi totuşi lumina nu ne mai găseşte

suntem pe de-a-ntregu singuri
fără Dumnezeu
nu trăim nimic
ca statuile din parc
nu ştim să ne privim

Ne dezbrăcăm şi devenim uşori

ţin de clanţă uşa camerei rotunde
simt cum mâinilor mele
le creşte câte un deget de metal

iubita în genunchi
îşi desface oasele
ca şi cum ar desface o conservă.
întinde pe masă toată carnea ei
devin greu cu fiecare moment
ce mi se aşează ca păsările pe frunte

într-o dimineaţă am găsit uşa deschisă
în cameră un tablou cu coaste de lemn
mă supraveghea
de atunci am ştiut
că cineva este mereu în mine
dar nicodată nu m-am gândit
că poate fi o cheie

iubita mă sărută
începe să cânte ca un clopot
îmi ia mâna şi mai întoarce odată moartea
pe covorul plin de oase
ne dezbrăcam şi devenim uşori

Încep cursurile de sâmbătă, 13 octombrie

orar semestrul I,

Master "Integrare şi securitate europeană" anul II:

Sambata - 9-11- Politici europene - G. Poede;
11-13 - Sisteme Pol. Europene - A. Carpinschi;
13-15 - Securitate in contextul globalizarii - T. Frunzeti;

Duminica- 10-14 - Sisteme politice europene,
14-16 - Politici europene,

toate orele se tin in D2

Locuiam într-o sferă ca într-o scorbură de castan

nu mai ştiam unde este aşezată casa mea
uitasem să întorc ceasul din vârful degetelor
ca şi cum toate bătăile de limbă
au intrat în muşuroi pentru hibernare

am luat-o aşa din stradă în stradă
până am găsit o cutie de carton pe care scria
ordin de evacuare din pielea aceasta
începând cu ziua de mâine

ce bine că mai pot dormi o nopate
în stomacul acesta de femeie
ca într-o scorbură de castan
mi-am spus când am văzut
certificatul meu de libertate

de mâine
sub tălpile mele
un copil va desena pe asfalt o casă
un castan şi o cheie
pe aripile unei păsări albe

A vinde turism înseamnă a vinde vise

Orice om visează. De mici visăm să avem o slujbă care să ne scoată în evidenţă, care să ne arte calităţile, care să ne aducă prosperitate financiară şi spirituală. Visăm obiecte şi oameni, locuri în care ne dorim să fim sau prin care am fost.
S-a scris asupra acestei probleme tomuri întregi, plecându-se de la simple constatări la adevărate teorii. Am putea să avem în vedere teoria freudiană asupra visului, dar nu aceasta importă micului meu studiului, ci mai curând, ce ne determină pe noi să visăm locuri şi de ce ele devin produsul unei pieţi?
Suntem conştienţi că nu toate visele pot fi îndeplinite, pentru că una este să visez că devin o vrabie şi alta e să visez că sunt pe vârful unui munte.
Dintre toate vieţuitoarele, ştiinţa a demonstrat că, omul este superior celorlalte, din motivul că el gândeşte, că îşi poate comunica simţurile şi nevoile celorlalţi.
Una din nevoile lui este călătoria. Ne putem întreba: de unde această nevoie a omului? Ca un răspuns la această întrebare, personal, cred că această nevoie apare datorită naturii lui, datorită raportării la anumite valori estetice. Fiecare dintre noi raportăm acţiunile noastre unor vise, unor dorinţe, de aceea pictorul pictează tablouri, poetul scrie poeme, sculptorul ciopleşte. Ce este interesant este faptul că fiecare o facem în aşa mod încât redăm imagini.
Putem spune, din aceste afirmaţii aduse până aici, că noi creăm imagini, imagini care la rândul lor sunt preluate din iconografia universului nostru înconjurător. Totuşi, mereu există imagini pe care ni le dorim, asupra cărora tânjim, asupra cărora medităm mai mult sau mai puţin. Mereu ne dorim să avem ceva în posesie, un ceva care nu este al nostru, dorim să personalizăm lucruri şi locuri, de multe ori chiar la nivel iluzoriu. Cum am putea aduce în intimitatea noastră şi personaliza o imagine, un loc dacă nu am explora, căuta, descoperi, călători? În fond aici e vorba de un întreg proces psihologic şi psihanalitic, asupra căruia nu e cazul să insist.
Dorinţa de a călători în anumite locuri, cunoscute mai mult sau mai puţin nouă, a făcut ca în ultimele secole să se vorbească despre piaţa viselor. Deşi metaforică această expresie ea este necesară. Din acest motiv s-a născut Turismul.
Turismul reprezintă călătoriile pe care le facem de plăcere. Termenul provine din limba engleză, apărut pe la începutul anilor 1700, care desemna călătorii, vacanţe în Europa. În ultimii decenii acesta a fost motiv de studiu pentru mulţi cercetători, devenind astfel o teorie, o ştiinţă şi totodată o afacere. Din acest punct de vedere ne este permis să vorbim despre meseria care s-a născut în urma acestor cercetări (unele state aplică un tratament aparte turismului, acesta reprezentând un capitol politic economic puternic şi garant), anume de agentul de turism.
Cine este Agentul de turism? Agentul de turism este persoana angajată de o anumită Agenţie de turism (formă instituţională) să ofere unui client un vis în schimbul unei sume de bani.
Agentul, trebuie, să fie un specialist atât în domeniul vânzărilor, cât şi în prezentarea ofertelor de turism unui client.
Rolul Agentului nu este să convingă clientul să meargă unde vrea el (agentul), ci să îl determine (pe client) să îşi descopere visele şi locurile dorite.
Între client şi agent se stabileşte o relaţie care necesită încredere şi cunoaştere, încredere din partea clientului şi cunoaştere di partea agentului (aici mă refer la faptul că agentul trebuie să cunoască visele şi raportarea clientului la lumea înconjurătoare pentru ca el să îi poată oferi produsul).
De aceea a vinde turism înseamnă a vinde vise.

intră îl lumea tenorului Pavarotti

e simplu pe

cu Patapievici in dialog pe TVR Cultural -INAPOI LA ARGUMENT

Joi, ora 20,00
Moderator: Horia-Roman PatapieviciRealizator: Daniela MitacheDirector de imagine: Mihai CiubreagRedactor: Alina NiculescuSite-ul emisiunii

Principalul scop al emisiunii moderate de Horia Roman Patapievici la TVR Cultural este de a promova un alt gen de talk-show şi anume: dezbaterea culturală, care pune în circulaţie idei, discursuri expresive şi interesante, personalităţi cu adevărat reprezentative pentru spiritualitatea românească.
Înapoi la argument este o emisiune ce acoperă o largă paletă de preocupări din zona culturii pornind de la filsofie, sociologie, psiho-etnologie, paradigmele antropologiei până la istoria imaginarului etc. Emisiunea îşi propune aducerea în atenţia publicului a unor personalităţi de mare valoare din cultura noastră, personalităţi care nu au acces la mass-media pentru că nu prezintă interes din punctul de vedere al marketingului şi advertisingului, personalităţi independente, de o de probitate morală incontestabilă, etic inatacatabile. Prezente în emisiune, aceste personalităţi argumentează demonstraţii şi ridică probleme ce ţin de actualitatea realităţilor societăţii româneşti în ansamblul ei. De asemenea, ca producţie a unui post de serviciu public, emisiunea Înapoi la argument pune în valoare discursuri puternice de pe piaţa ideilor, din cultura română şi cultura europeană.

http://www.tvr.ro/inapoilaargument/

Secvenţe hayku, se dedică maestrului Petruţ Pârvescu

1.
un taur tânăr
sunetul apei line
pe câmpul uscat

2.
lacrimă sfântă
o bătaie de aripi
în văzduhul alb

3.
buzele mele
o pătură roşie
pe iarba verde

4.frunze galbene
sânge pe asfaltul rece
rochie udă

5.
din vadra goală
pe cer un cal rotund -
stea căzătoare

Etajul fluturelui sau fericire la borcan

am uitat cum să te strig
de atunci în mintea mea
o matrice a devenit fluture
ce zboară

are puterea să ducă pe aripi
fericirea într-un borcan
ca şi cum ar duce un pom la apa
cu sfinţi

nu e simplu să fii nebun
e o taină care te îmbracă
în fiecare vineri
cu pofte cu jocuri cu multă lume
şi mulţi bufoni

da
e
aşa
o senzaţie în care îţi vine să prinzi
scene din diferite obiecte
şi să le clonezi
ca să fii sigur că în fiecare zi
lucrurile o iau de la capăt

am uitat cum să te strig
de atunci caut
cu gingia sub unghii
carnetul meu cu numere
de telefon

Capcană pentru şoareci

în subsolul blocului e un cuib de şoarec
el urcă în fiecare noapte în casa mea
îi aud cum păşeşte pe bibliotecă
îl simt pe urechile mele
de multe ori îl aud în vis
uneori stăm la aceeaşi masă
în acelaşi pat
împărţim aceeaşi femeie
şi aceleaşi visuri

când lumina intră vulcanic pe fereastră
mă trezesc
îl caut în capcană ca şi cum m-aş privi
în o
g
l
i
n
d
ă
*
fiecare dimineaţă
e o capcană de şoareci pentru mine
pentru iubita mea şi pentru locatarii din bloc
ne facem cafeaua
şi ne ascundem toată ziua
unii de alţii

Lentile de contact şi femei pe role

totuarul are molozul lui şi carii unde se ascund insecte
stau cu pieptul agăţat de o sfoară şi mă usuc
nu am bani de ziar
oasele să mi le învelesc de moarte
nu am bani să cumpăr un colac
din care grâul răsare verde în stomac
un mausoleu la care să mă închin

am rămas fără Dumnezeu
am rămas în oraşul acesta
orfan de stâlpi
orfan de felinare fără lentile de contact

când sunt singur şi prin stomac trec sunete reactoare
toate gândurile
toate venele se adună
într-un curcubeu pe bolta bisericilor
şi atunci mă întreb în disperarea mea
ca o rugăciune ce îmi atâtnă un maţ în suflet
de unde sunt doamne toate aceste culori
de unde geamătul acesta ce pare să fie strigăt de femeie

*
femeile şi-au găsit de lucru
cu şina spinării pe role îşi plimbă trupurile dezvelite
parcă o galerie de artă vie aleargă pe cerul gurii
cu genunchii adunaţi ca nişte baloane mă trag de păr
ca şi cum de un leagăn aş trage copilăria înapoi

atunci când nucul o să îmi fie casă
atunci când o femeie o să mă plimbe pe role am deschid gura
din lăuntrul meu voi striga
sunt doamne sătul
sunt doamne nou
mai este loc acum de cuvinte?

*
iubesc femeia
ce-şi plimbă moartea
ce-i naşte misterul pe role
iubesc şi bordurile îmbrăcate în rochii albe
şi îmi place să mă ascund în cariile lor
noaptea
pentru totdeauna ca într-un stomac plin de lumină

Lucreţia are vârsta colanţilor de pe gambele timpului

Lucreţia are vârsta colanţilor de pe gambele timpului
se apleacă spre fereastră
ca şi cum ar săruta un chip de lumină
iese în curtea în care iarba poartă fulgi de păsări
şi face baie. atunci pielea ei miroase a lapte
îşi deschide porii pentru toţi bărbaţii
se întinde pe spate
în braţele ierbii şi priveşte adânc cerul
e ultima oară când vede hoarta de păsări
ridicându-se-n stomacul albastru.

*
un punct o usucă şi se ridică
Lucreţia prinde patul de braţe şi începe să danseze
paşi-i sunt de nuntă cuprinşi în lenjerie nouă

*
cu degetele bine înfipte în taste Lucreţia citeşte
certificatul ei de pe google
îşi pune colanţii pe braţe
o candelă de ceară şi mă sărută
mă sărută pe buze
ca şi cum mi-ar da binecuvântarea

rufe muşcate

rufele de pe sârmă

au coatele

şi genunchii muşcaţi

de fiecare dată

când bate vântul

firele ce atârnă

ca nişte maţe

cad pe buzele mele

o limbă de ceas

Simbolul credinţei

între

limba mea şi cer

e o lingură de tămâie

lasă-mă doamne

să o primesc

în templul meu de crize

un tatuaj pe limba Ta

cu genunchii

în dinţi de foame

sunt

pe aripile unei păsări albe

când plouă valsez cu mama - mamei mele, pentru curajul de a mă fi născut

ziua aceasta
seamănă cu strigătul ploilor
din pântecul mamei
nu ştiu de ce îmi cereţi
să port umbrelă

mama plânge iarba
prinsă sub coasă
şi adoarme de obicei
pe cântul lor de jale
plânge cărţile lovite de trăsnet
adoarme uneori
cu ochii în tavan ca o lustră

de aceea dansez în ploaie
pe strada ciupită de poante albe
ca balerinii sub umbrelă
doar frunze pot fuma

lăsaţi-mă în ziua aceasta
în braţele ploii să stau
ca un prunc
sub aripile mamei

Spovedanie

din pereţii aceştia se aud voci
din pereţii aceştia ies noaptea
cân dorm cu ochii agăţaţi de lustră
cuvinte
nume
şi alte declaraţii

unii îmi spun că atunci când se face noapte
varul prinde chip
cad fulgi peste pleopapele umede
unii îmi spun că zidurile acestea
devin oase cu tălpi
când dumnezeu coboară paianjen

eu ştiu că pereţii aceştia
sunt un văl ce îmi acoperă fruntea
sunt călugări ce-şi poartă icoana

în fiecare noapte
ne uităm unii la alţii
şi ne spovedim

O secundă am crezut că sunt o pasăre

o secundă am crezut că sunt o pasăre
dar pe urmă mi-am dat seama
că sunt om şi doar
atât

oamenii au descoperit
că au unghii
că au păr şi multe degete

oamenii au descoperit
că au o cameră din care
sângele ţâşneşte pe cer
o zbatere de aripi

de atunci
îngerii se ascund
după chipuri
bolovani de lumină

stau pe o pânză
în care uleilul
deschide şi închide timpul
atât

Ţara copiilor legaţi de pat

Copii tintuiti in case, copii sclavi in gospodarii, fete-mame la 11 ani : nu sunt simple scenarii, ci realitati dure intr-o Romanie europeana.

Nesupravegherea, indolenta sau, pur si simplu, nepasarea unor parinti fata de micutii carora le-au dat viata duce, de foarte multe ori, la adevarate tragedii. In urma cu doua zile, un bebelus din judetul Arad a murit intr-un incendiu, iar cei patru frati ai sai au fost salvati, in ultima clipa, de un politist care trecea intamplator prin zona. Doi dintre micuti erau legati de pat cu o sfoara, pentru a nu-i deranja pe parinti din treaba. La Galati, o fetita a devenit mama la doar 11 ani, iar la Iasi, un copil a fost gasit dupa aproape patru ani de cand a plecat de acasa. Mama acestuia a reclamat la politie disparitia baiatului abia dupa cateva luni. O fetita de doar cinci luni a murit, joi, intr-un incendiu, iar ceilalti patru frati ai sai au fost salvati cu putin timp inainte ca tavanul casei sa se prabuseasca. Conform primelor date ale anchetei, doi dintre copii au fost legati de pat, cu o sfoara, de catre parinti, iar unul dintre ei a scapat si s-a jucat cu un chibrit, declansand incendiul. Cel mai mare dintre copiii lasati singuri in casa are doar patru ani. Le dadea Romergan si ii adormea sa nu faca galagie Vecinii si apropiatii lui Bujor Sarvas si Matilda Matzer, din Felnac, judetul Arad, sunt revoltati de tratamentul la care erau supusi micutii. „Stiu ca i-a legat cu un cordon de pat, probabil ca sa nu poata iesi afara. Casa nu are poarta si i-o fi fost frica sa nu ajunga cei mici in drum si sa-i calce masina. Nu i-am prea vazut pe copii. Ii tinea tot timpul inchisi", ne-a declarat Mariana Ignat, o vecina. Aceasta ne-a mai spus ca, in ultima vreme, mama pleca de acasa cu orele, fara sa-i pese de cei mici. „Eu am chemat-o sa-i dau niste coceni sa faca foc la copii, ca acum s-a lasat frigul, dar nici nu a vrut sa auda", a mai spus ea. De altfel, si alti vecini au spus ca femeia care le-a dat viata copiilor nu isi merita numele de mama. Matilda Matzer avea sapte copii, dar doi dintre ei au fost dati de asistentii sociali in grija bunicii materne. „Le dadea copiilor Romergan si ii adormea, sa nu faca galagie. Ii tinea dezbracati ca sa nu-si murdareasca hainele de pe ei", a spus o alta vecina. Mancau din mila vecinilor Casa in care locuiau apartinea unei localnice. „Mi-a fost mila de copilasi si i-am lasat sa locuiasca in casa. Le-am dat si gradina, sa-si cultive macar cartofi, dar nu au pus nimic. Sotul ei, Bujor, lucreaza la noi in gospodarie si ii dam si bani, si mancare", a spus Mariana Trif, proprietara locuintei. Pe de alta parte insa, referentul social de la Primaria Felnac, Valeria Lazea, sustine ca vizita saptamanal familia incriminata de vecini si ca nu a observat ca mama sa fi aplicat rele tratamente minorilor. „Copiii aveau si mancare, si suc, si fructe. Eu am fost la ei si inopinat si nu i-am gasit nici in mizerie, nici legati", ne-a declarat Valeria Lazea. Patru ani printre straini Un baiat in varsta de 11 ani din satul iesean Ursoaia a fost gasit de politisti dupa aproape patru ani de cand a disparut de acasa. Costel are acum 11 ani si jumatate. A inceput insa sa hoinareasca de mic. „Era incantat de trenuri. Cred ca prima data a plecat de acasa pe la 7 anisori. A stat vreo doua zile, dupa care s-a intors", povesteste Mihai Boghian, tatal vitreg al micutului Constantin. Apoi, drumetiile lui Constantin s-au intensificat. „Baiatul a plecat acum vreo patru ani. L-am asteptat o saptamana, doua, a trecut o luna si gata… am crezut ca nu se mai intoarce", isi aminteste si Maria Ursachi, mama baiatului.

sursa: Adevărul, 06.oct.2007. Paula Bulzan

Încălzirea globală ne lasă fără vin

Efectele majore produse de schimbarile climatice se vor manifesta in diverse aspecte ale vietii, spun americanii care au alcatuit un „top 100" al neplacerilor care vor veni.

Intocmit de Centrul American pentru Progres, clasamentul dezastrelor prezice ca cei mai afectati vor fi iubitorii de vin, jucatorii de baseball si admiratorii brazilor de Craciun. Disparitia unor specii de plante si animale, „moartea marilor" sau declansarea unor razboaie din motive economice vor afecta viata pe Pamant. Perioadele ploioase si temperaturile alternante provocate de incalzirea globala sunt principalele amenintari pentru viticultura, implicit, pentru vin. Oamenii de stiinta cred ca incalzirea gobala va determina mutarea culturilor viticole spre zone de coasta mai reci si mai inalte. Desi culturile de vita-de-vie se dezvolta bine in zonele reci, nu va fi usoara aceasta trecere. Noile plantatii de vita-de-vie vor avea nevoie de trei ani pentru a rodi primii struguri, iar oamenii locului nu vor realiza nici ei din prima clipa ca viticultura si producerea vinului vor fi indeletniciri de baza pentru ei. Intre timp, sampania britanica si vinul frantuzesc de Bordeaux vor fi o amintire. In aceste zone, caldura excesiva va fi vinovata de accelerarea procesului de formare a zaharurilor din struguri, inainte de formarea aromei. In aceste conditii, viticultorii nu vor avea decat doua posibilitati: ori vor lasa strugurii mai mult timp neculesi, dar atunci se va mari continutul de alcool din fructe, ori vor culege strugurii mai devreme, ceea ce ar insemna ca vinul obtinut va fi ca un sirop. Deci, adio vinuri de calitate!

Sursa: Adevărul, 1 oct. 2007

Presa: câine de pază sau armă de şantaj. Invitat Robert Turcescu

Robert Turcescu invitat la Universitatea Cuza pentru o dezbatere 100% studenţească.

Acestea sunt câteva forografii făcute în acea zi (era luna iunie, 2007).

Aşteptam, ca şi ceilalţi colegi din media să îi iau un interviu.

Geometrie de jurnal

Timp mort - poem de Ciprian Voloc

chiar am gândit,

înainte de-a mă naşte.

chiar am murit,

demult,

pe când era, pământul,

doar un ugur cosmic.

acum mă uit

la om:

chiar mult

mai grijuliu e

cu ceea ce rămâne,

din el,

decât

cu omul însuşi.

ucidem gânguritul

morţii noastre

pentru-a rămâne, vii,

în urmă...

dar eu îţi zic:

Dumnezeu creşte, în mine,

odată cu părul meu,

odată cu unghiile mele,

odată cu carnea

ce se usucă,

în vene...

şi dacă ştii

că cel de lângă tine moare,

şi totuşi te decizi

să fii, încă să fii,

îţi spun

ceea ce în adâncuri

doare:

nu c-aş muri,

ci că, murind,

te pird,

aşa cum

nu te-am mai pierdut

nicând...

Cu porii deschişi pe fruntea lui Dumnezeu

viaţa mea
un semn de carte
pe fruntea lui Dumnezeu
încărcată de amprente
ce îşi duce chipul sus pe raft

nu e o închipuire
toate venele mele
au rădăcini bine hrănite
de stânci
sunt o tulpină deschisă
o operaţie
ce îşi aşteaptă drujbarul
tălpile
lui trebuie să fie
o adiere de vânt
sau un val de nisip
în gura timpului

viaţa mea
seamănă cu doamna
care naşte
întinsă pe iarbă
sorb
din pântecul pământului
prima lumină
şi devin umbră
cu porii deschişi
pe fruntea lui Dumnezeu

Cărţile mele