Timp mort - poem de Ciprian Voloc

chiar am gândit,

înainte de-a mă naşte.

chiar am murit,

demult,

pe când era, pământul,

doar un ugur cosmic.

acum mă uit

la om:

chiar mult

mai grijuliu e

cu ceea ce rămâne,

din el,

decât

cu omul însuşi.

ucidem gânguritul

morţii noastre

pentru-a rămâne, vii,

în urmă...

dar eu îţi zic:

Dumnezeu creşte, în mine,

odată cu părul meu,

odată cu unghiile mele,

odată cu carnea

ce se usucă,

în vene...

şi dacă ştii

că cel de lângă tine moare,

şi totuşi te decizi

să fii, încă să fii,

îţi spun

ceea ce în adâncuri

doare:

nu c-aş muri,

ci că, murind,

te pird,

aşa cum

nu te-am mai pierdut

nicând...