joi, 30 iulie 2009

descoperit de dumnezeu

port în casa mea
descoperit de dumnezeu
liniile de tren
pe care mi le-ai aşezat pe deget

cu părul pieptănat de peşti trecuţi prin stomac
te aştept
în staţia din mijlocul lanului de mac
acolo unde nu urlă câinii
unde lemnele torc verde sub pământ

un braţ de pietre ţi-am adus să facem cerc
din el să muşcăm singurătatea
să o ducem în galeria
în care oamenii bogaţi aruncă zaruri
în ochii celor care noaptea-şi scurmă lumina
printre cuie lovite-n lemn

port în casa mea
cu braţele rotunde
pe trup
părul tău molcuţ şi lung
rup din florile sălbatice
biletul pentru trenul care duce-n oasele tale

tu singură nu vii
aduci în carnea ta
copilul meu prins în şuruburi
cu părul pieptănat
descoperit de dumnezeu
şi mi-l legeni până adorm

(soţiei mele Mihaela)

joi, 16 iulie 2009

Despărţirea nu a fost a mea

Afară tuna. Ploua cu nemiluita, blitzurile cerului intrau vulcanic pe fereastră şi se opreau în sticlele de pe bar. Eu trebuia să ajung la Medgidia. Acolo mă aştepta Luiza la o mătuşă de-a ei. Trebuia să mergem la o nuntă. Eram împreună cu Tiberiu. Luasem un tren până la Buzău, iar de acolo aveam legătură. Ca să îmi umplu timpul până la sosirea următorului tren, am intrat cu Tiberiu în crâşma din gară. Generalul trona la bar ca un principe de gară nouă. La uşă un beţiv îşi număra paharele de vodka. Mai erau acolo trei fete care nu scoteau o vorbă şi un boschetar. Tiberiu a comandat un gin tonic, eu am cerut un pahar de vin şi un trabuc. Ne-am aşezat la o masă de lângă geam. Trebuia să urmărim trenurile care intră în gară. Generalul ne-a observat şi a zâmbit uşor ironic.
- Toate trenurile au o gară, aşa cum toţi oamenii au un Dumnezeu, spuse Generalul.
- Unele trenuri trec prin gară ca stelele căzătoare, le vezi dar nu le prinzi, sunt ca păsările care îţi aduc gradele de alcool în gură, completă bărbatul aproape mort de beat.
- Trenurile care trec prin gara asta nu au nici un Dumnezeu. Au câte un mecanic turmentat şi afemeiat, spuse prietenul meu Tiberiu.
- Trenurile ne plimbă moartea, am spus eu.
- Cum să ne plimbe moartea?, tinere, întrebă generalul de la bar.
- Foarte simplu. O plimbă şi atât. Cu câteva luni în urmă eram în tren, când o bătrână a fost înghiţită de roţile morţii. Bătrâna trebuia să coboare din tren, însă moartea a fluierat şi roţile au înghiţit-o. Moartea se plimbă în tren şi îşi căută locul. Atunci, locul ei a fost bătrâna. Ce alte femei să aibă mecanicul? Poate singura lui femeie este Moartea, doamna aceasta sexi şi multicoloră.
- Eu cunosc mecanici care, după ce au ieşit la pensie s-au aruncat în faţa trenurilor. Probabil, nu suportau despărţirea, spuse Tiberiu.
- Despărţirea de ce?, am completat eu. Despărţirea de moarte? Cine nu ar vrea o despărţire de moarte.
- Tu eşti tânăr, iar despărţirea de moarte ţi se pare un fel de dezertare, însă îţi spun că Moartea, aceea pe care eu am cunoscut-o şi în Irak, nu este decât singura cale de apropiere între oameni. După ce moartea te ia în grijă, oamenii te plâng, te iubesc pentru că le-ai luat locul lor în moarte, spuse Generalul.
Locul lor în moarte... îmi plăcea cum sună. Parcă era un poem. Nu aş fi vrut să ducem discuţiile noastre pe teme atât de reci. Poate gara, ploaia, băutura şi mai ales graba noastră, a tuturor ne determina să vorbim despre moarte. Singurul care tăcea, era barmanul. El nu spunea nimic. Îl înţelegeam. Locul lui era acolo. El nu era un trecător. Nu urmărea decât să vândă sticlele de pe raft. Dacă am pierde trenul el nu ar plânge, ba dimpotrivă s-ar bucura, ar avea clienţi. Ar avea companie. Nu ar fi singur.
- De ce gările toate, poartă sentimentul singurătăţii, am întrebat cu voce tare.
- Pentru că gările sunt locul multor despărţiri. Gările au de cele mai multe ori culorile destinului. Te urci într-un tren şi pleci. Pleci unde îţi este sortit să pleci. Tineri ca tine şi-au lăsat în gările astea iubitele, mamele, prunci şi prietenii. Mulţi şi-au lăsat patria, averile şi dragostea. Toţi, toţi lăsăm în gară câte ceva. Acum tu laşi un ban în cârciuma asta. Eu las mâine poimâine toate sticlele goale. Aici am lăsat femeia pe care o iubeam. Vezi? gările poartă odată cu noi singurătatea. Ele sunt pline de trecători, însă trecători sunt lipsiţi de emoţii. În barul acesta, de exemplu, noi ne-am întâlnit întâmplător şi tot întâmplător ne vom despărţi. Asta pentru că suntem preocupaţi de grijile noastre, spuse Generalul.
- Când ai griji şi nu poţi să le duci cu tine, le duci cu trenul, în bagaje, în portofele, în agende, în cărţi şi în alţi oameni. Eu, de exemplu, îmi duc grija în sticle, sticle de vodkă. Masa aceasta la care stau, observi e lângă uşă. Sunt mereu pregătit să plec. Moartea ne aşteaptă de partea cealaltă a uşii. Ea se plimbă pe linii. Uneori obosită se aşează lângă mine. Cere un pahar de vin şi pleacă. Mă vede beat muci, dar nu mă insultă, cum o fac mulţi care trec prin această gară. Da, eu sunt singur printre oameni, însă mulţi dintre ei sunt singuri cu ei înşişi. De aceea, eu nu vreau griji să am. Ar trebui să nu-i dau morţii un pahar de vin, completă bărbatul aproape mort de beat de lângă uşă.
În gară oprise un tren. Un grup de şapte soldaţi au intrat şi ei în popota gării. Generalul i-a observat şi s-a arătat neinteresat. Unul dintre ei a observat masa celor trei fete.
- Băieţi, am găsit o masă, spuse el.
S-au apropiat de masa fetelor şi au cerut permisiunea să se aşeze lângă ele.
- Unde mergeţi fetelor, a întrebat unul dintre soldaţi.
- Nu este treaba ta unde mergem noi. Ar fi bine să vă aşezaţi la o altă masă. Aici nu este loc decât pentru patru persoane, iar împreună cu voi am fi unsprezece.
- Ai dreptate, dar putem să mai aducem două mese şi să le împreunăm, asta dacă vreţi să vă ţinem companie.
- Nu ne trebuie companie. Plecăm peste treizeci de minute. Avem legătură spre...
- Spre? Întrebă soldatul.
- Spre, treaba noastră, completă fata.
- Observ, că nu vrei să stăm cu voi la masă, iar asta nu este nici o problemă. O să ne aşezăm la o altă masă, continuă soldatul.
Era un soldat înalt şi roşcat. Avea pistrui pe mână şi pe frunte. Ochii lui păreau tulburi, iar la mâna stângă purta un ceas galben. Am întors capul spre bar şi am observat că era ora unu noaptea. Fetele nu dădeau nici un semn că ar vrea totuşi să îi aibă la masă pe soldaţii aceia.
- Vezi, tinere, strigă Generalul către mine, singurătatea poate fi aleasă. Alegi să fii cu cineva sau nu. Fetele astea nu vor despărţiri în gară. Nu vor să lase urme de emoţii aici. Vor lăsa ca şi tine, ca şi prietenul tău, doar pahare goale. Abia soldaţii aceştia, îşi vor lăsa emoţiile. Ei se vor despărţi. Sunt o echipă. Sunt în permisie şi vor pleca fiecare acasă. Aici e locul despărţirii lor. Fetele vor pleca în continuare în echipă.
- Dar şi soldaţii se vor întâlni din nou, l-am completat pe General.
- Se vor întâlni, dar vor avea alte despărţiri şi mai dureroase. Despărţirea de familii, de iubite, de prieteni şi de libertate.
Soldaţii au unit două mese din centrul barului sub un candelabru maro plin de praf şi s-au aşezat acolo. Au comandat bere, vin şi rachiu. Împreună arătau ca un întreg. Erau toţi la fel. Îmbrăcaţi milităreşte îmi aminteau de copilărie, de soldaţii de pe strada mea. Toţi păreau fericiţi. Nu erau supăraţi că nu au fost primiţi de fete la masa lor. Pentru ei fetele nu reprezentau un câmp de schimb energetic, ci ,mai curând, un câmp de încărcare energetică. De cele mai multe ori soldaţii vorbesc cu femeile şi copii pentru a se încărca de bucurie şi putere, îmi spuneam în gând.
Un sunet de locomotivă ne-a atras la toţi atenţia. Ne-am ridicat privirile instinctiv şi ne-am uitat din nou la ceasul de la bar. Venise un tren în gară. Din cârciumă nu plecase nimeni. Uşa s-a deschis. Vântul o izbise de masa bărbatului aproape mort de beat. Dinspre calea ferată o siluetă albă se apropia de ea. Generalul aştepta cu nerăbdare să vadă cine este. Când s-a apropiat de uşă, umbra albă a tuşit puternic. Ne-am dat seama că este o femeie. Un băiat care locuia în sala de aşteptare o ajutase să îşi aducă bagajul în cârciumă. Doamna şi-a aşezat pardesiul alb de ploaie pe spătarul unui scaun de la bar. S-a aşezat la două scaune de general şi a comandat o cafea.
- O cafea la ora aceasta târzie, doamnă? întrebă generalul.
- Trebuie să mai călătoresc şi am nevoie de o cafea. Vin de la Focşani, de la o înmormântare, îi răspunse femeia.
În cârciumă se făcuse linişte. De parcă, toţi am căzut de acord să ţinem un moment de reculegere. Nu ştiam şi nu ne interesa pentru cine ţinem momentul de reculegere. Bărbatul de la uşă, tulburând liniştea, a întrebat-o pe femeie dacă are o ţigară în plus, de sufletului celui mort.
- Da, sigur că am să vă dau o ţigară, dar, înainte de asta, aş dori să îmi spuneţi dacă trenul care pleacă spre Cernavodă are vagoane cu compartimente sau vagoane tip tramvai.
- Simpatică doamnă, v-aş spune şi ce culoare au banchetele dacă aş şti, dar nu cunosc nimic. Îmi daţi o ţigară?
Femeia ia dat bărbatului ţigara şi s-a întors la bar. Generalul o analiza de jos până sus şi invers. Femeia se arătă încântată de gesturile generalului, semn că îi plăcea să fie curtată, să fie admirată.
- Dar, dacă v-aş ruga să bem împreună un pahar de vin, dragă doamnă, m-aţi refuza, o întrebă Generalul.
- Nu vă refuz.
Acum aveam sentimentul că Generalul avea să suporte o nouă despărţire. Despărţirea de această femeie.
- Spuneaţi, Generale, mai devreme, că despărţirile din gări sunt cele mai frecvente, m-am adresat eu.
- Aşa este tinere, despărţirile din gări sunt cele mai frecvente, dar sunt cele mai naturale, cele mai normale. Cum ţi-am mai spus, gările sunt intersecţii sau despărţiri între oameni. Iată, femeia aceasta, care stă la două scaune de mine, s-a intersectat cu mine, cum tot ea, mai acuş, va fi despărţirea de mine.
Mi se părea fascinant că generalul conştientiza acest lucru. Poate dorea acest lucru, mi-am spus în gând.
- Sunt intersectările şi despărţirile decizii pe care le luăm în funcţie de interesele noastre? l-am întrebat pe General.
- Pot fi şi asta, dar dacă te gândeşti în timpul intersectării la despărţire, vei trăi rece despărţirea, pentru că nu laşi energia intersectării să te pătrundă. Această femeie simpatică este despărţirea mea după ce o las să intre în mine, adăugă Generalul.
- Şi nu vă faceţi un rău că o lăsaţi să intre şi pe urmă să plece?
- Este firesc să plece. Despărţirile sunt fireşti. Poate chiar şi moartea bătrânei, femeia despre care spuneai că a fost călcată de tren, poate fi privită cu răceală, ca o despărţire. De ce te-a marcat, de exemplu moartea ei?
- Pentru că mi s-a părut nedrept un asemenea sfârşit.
- Nu ne alegem noi cum să ne fie sfârşitul, decât prin actul sinuciderii, cum de altfel nu ne alegem cum să ne fie o despărţire. Dacă sfârşitul vieţii stă în totalitate în mâna destinului, despărţirile pot totuşi, uneori, să fie influenţate de noi. Unul dintre noi, trebuie să plece, el poate controla despărţirea. Dar celălalt? Celălalt nu a ales-o, pur şi simplu se desparte.
Avea, în unele locuri, dreptate. Eu, la rândul meu, aveam drumul meu. Cu Generalul, cu fetele din bar, cu bărbatul de la uşă, cu boschetarul, cu soldaţii şi cu barmanul m-am intersectat întâmplător. Despărţirea de ei nu avea să însemne ceva pentru mine. Dar, femeia aceasta care abia intrase în cârciumă şi a atras atenţia generalului, ce fel de despărţire avea să suporte? Nu, femeia suportase o despărţire mai rece. Venea de la o înmormântare. Dar, Generalul? El de ce vroia să simtă despărţirea. Ce are de câştigat, l-am întrebat.
- Câştig o nouă experienţă a despărţirii. De tânăr am plecat din gara aceasta unde îmi lăsasem familia, iubita şi prietenii, pentru război. Când m-am întors în gară mi-am dat seama că mă despărţisem definitiv. Nu trăisem până atunci sentimentul despărţirii totale. Mă uit la soldaţii aceea şi îi înţeleg de ce vroiau să stea la masa celor trei fete. Când pierzi o femeie, celelalte poartă cu ele dorul celei pierdute.
În gară sosise un alt tren. Din el a coborât un grup de tineri care plecau la mare. Tinerii au intrat în cârciumă, au cerut apă minerală şi s-au aşezat pe bagajele lor, aproape de mesele celor şapte soldaţi.
Afară ploua puternic, vântul bătea prin geamul spart de la uşă. Simţeam curentul până sub tălpile mele. Mai aveam câteva minute până la plecare. Trenul nostru a fost tras la linia 5A, lângă depoul locomotivelor. Mi-am luat bagajul, am cerut de la barman încă o sticlă de vin şi am pornit cu Tiberiu spre tren. Aproape de tren am auzit câţiva paşi. În spatele meu era doamna de la bar, cele trei fete, tinerii care mergeau la mare şi bărbatul aproape mort de beat. Ne-am urcat în tren. Era un tren cu vagoane tip tramvai. Ne-am aşezat fiecare pe locurile rezervate pe bilet. La un moment dat am scos capul pe geam. Dinspre cârciumă Generalul strigă:
- Despărţirea nu a fost a mea, ea va fi a ta!
După aceste cuvinte Generalul s-a pierdut în ploaie. Alături de mine se aşeză femeia din bar. Cu mâna dreaptă peste piciorul meu stâng aştepta controlorul, în timp ce eu mă gândeam la ultimele cuvinte ale Generalului: "Despărţirea nu a fost a mea."

miercuri, 15 iulie 2009

Comunicarea prinde viteza la Cuza


5 candidati pe loc dupa numai doua zile de inscriere. Se intampla la specializarea Relatii Internationale si Studii Europene, din cadrul Facultatii de Filosofie.
La Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", concurenta la fel de mare este si la Stiintele Comunicarii, dar si la Facultatea de Drept. Absolventii de liceu spun insa ca nu se lasa demoralizati si isi incearca norocul, in speranta ca vor intra macar la cu taxa.
La specializarea Relatii Internationale si Studii Europene din cadrul Facultatii de Filosofie sint disponibile doar 15 locuri, insa in primele doua zile de inscrieri si-au depus dosarele 71 de candidati. Alti 151 au optat pentru Stiintele Comunicarii, unde batalia se da pe 38 de locuri bugetate.


joi, 9 iulie 2009

In ultimul nr al revistei Feed Beck au semnat

Vezi şi celplalte numere pe http://www.acfeedback.ro/

Dragoş Voicu în Coada securiştilor

Dragoş VOICU
„COADA"
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009

Chiar dacă, pentru cei mai mulţi dintre cititori, titlul cărţii, compus dintr-un singur cuvânt Coada, poate duce la închipuirea unei subiect banal despre coada unui animal, ei bine, o dată ce începi să parcurgi rândurile, care nu fură mai mult de trei ore de lectură, descoperi că ai de-a face cu o altfel de coadă, o coadă a unui animal creat de om, a unui aparat politic, şi anume, coada comunismului, acel şnur de oameni, negru şi gros care, de cele mai multe ori, era lung cât un bulevard. Citind cu atenţie cartea, de altfel, de debut a lui Dragoş Voicu, apărută anul acesta la Editura Cartea Românească, mi-am amintit de cartea Despre bucurie în est şi în vest a lui Andrei Pleşu în care, apelând la un comportament epic mai curând decât la unul analitic, eseistul grupului de la Păltiniş ne vorbeşte despre nevoile omului din societatea comunistă, despre bucuriile şi sacrificiile acestuia.
Pe un ton care te poate duce cu gândul la subiectele artei cinematografice româneşti contemporane, debutantul avut aici în discuţie reuşeşte să surprindă, cu tehnicile descriptivismului, culisele intimităţilor publice ale familiilor din societatea comunistă, motiv pentru care radiografiază coada unui orăşel din provincie, văzută şi trăită, în cele mai umane ipostaze, de tânărul Ionuţ Petrescu, angajat în iubirea de patrie în rândurile Organizaţiei Pionierilor.
Coada este cea mai esenţială lecţie de viaţă pe care Ionuţ o primeşte în timpurile comuniste, şi asta pentru că, cei care o construiesc aduc cu ei poveşti de felul cum să te descurci în viaţă, cum să ai lumină când Statul o opreşte, cum să iubeşti o femeie, cum să îţi faci ziua de naştere, cum să vânezi iepuri, cum să respecţi şi să omeneşti organele Statului, cum să organizezi o nuntă şi chiar cum să îngropi morţii. În viziunea autorului, care, de altfel, reprezintă fidel prin vârstă generaţia pionerului Ionuţ, Coada este de fapt suma copilăriei, un manual de istorie a comunismului. Fără a apela la catacombele şi aşa-zisele căi halucinogenice ale scriiturii, fără a se ascunde după adevăr, fără a regreta că este produsul unei cozi şi, mai ales, fără a uita cele mai mici detalii, Dragoş Voicu pune cititorul în faţa unei drame, în faţa unei comedii, în faţa unui spectacol încununat cu steguleţe, flori şi aur, toate pentru Tovarăşu`.
Romanul Coada are o construcţie bine strunguită, o construcţie geometrică şi totodată una a hazardului, a întâmplării. Acţiunea, visul unor familii de a pune pe masă o ciorbă şi o friptură, făcute din tacâmul cozii, se desfăşoară pe parcursul a 12 luni, timp în care pionierul, a cărui părinţi făceau parte din clasa muncitoare, trăieşte cu emoţie paradoxul vremurilor, acela de a sta ore şi zile în şir la un rând în speranţa că va ajunge la ferestruica magică prin care ieşeau tacâmurile. Pe fondul gândirii dialectice, Dragoş Voicu îl arată publicului consumator de literatură pe Ionuţ pus în situaţia de a descoperi ce înseamnă să vezi un frigider plin cu preparate rare în comparaţie cu unul gol, ce înseamnă să ai o valiză cu salam, un sac cu pâine, gume de mestecat, lumină în casă, materiale de făcut îmbrăcăminte, o Dacie, etc.
Personajele din roman sunt pitoreşti, ele provin din toate grupurile de muncitori: lăcătuş, croitor, profesor, miliţian, muncitor la Colectiv, gestionar şi chiar pensionar. Ionuţ, când va ajunge la maturitate, va descoperi prin personajele implicate în coada tacâmului faţa murdară a securităţii, frica şi, totodată, fericirea, bucuria de a citi intimităţile profesorului de matematică aruncate în revoltă pe strada cozii, lucruri pe care la şcoală nu le învăţa. Abia în vis, după ce pensionarul Nea Costel moare stând la coadă, Ionuţ va înţelege de ce existau cozile interminabile, de ce trebuia să aştepte şi un an ca să aibă pe masă tacâmurile. „Nea Costel a apărut din nou în vis: - Mă Ionuţ, să nu-ţi pară rău că stai la coadă. – Pai, îmi pare nea Costel, cum să nu-mi pară? Nu am şi eu lecţii de făcut? Nu m-aş duce şi eu să mă joc? Şi-apoi nici nu ştiu dacă apucăm să luam ceva. – Nu trebuie să te gândeşti aşa. Şi coada e o şcoală a vieţii. Aici cunoşti mulţi oameni şi afli multe lucruri. Eu am trăit mai mult la coadă decât acasă. Că acasă cu cine să vorbesc. Tu n-ai văzut? Mai afli cum să încălzeşte lumea, cum se face rost dă lumină când e curentu` tăiat, cum izgoneşte ţânţarii. N-ai văzut că înveţi şi matematică? Ca să nu mai vorbesc că ai citit şi poeziile lu` domnu` Georgescu. Păi, io cred că nici la şcoală n-ai învăţat câte învaţaşi aici la coada asta. (…) La coadă mai ai timp să respiri şi le-nveţi pă toate pă-ndelete, că vezi doar ce greu merge rându`. Asculţi un om, citeşti o carte, că fiecare are povestea lui. Pă dă altă parte, coada e ca o armată. Dacă n-o faci, nu eşti bărbat. Şi să vezi tu ce rău o să-ţi pară când se termină. (…) Mă Ionuţ, mă! Toţi prietenii mei i-am cunoscut la coadă. (…) Tu crezi că cozile-astea sunt făcute aşa degeaba? Păi, ia gândeşte-te, dacă n-ar fi ele, cum ne-am mai întâlni noi între noi? (…)".
În final autorul constată că timpurile au trecut şi că interminabilele cozi au murit o dată cu revoluţia. „A trecut mult de atunci. A venit revoluţia peste noi şi s-a desfiinţat coada. Mulţi nu au apucat tacâmuri dar au prins pui, mai târziu. Eu m-am făcut miliţian ca domnu Arnăutu. (…) Acum doi ani trebuia să mutăm o arhivă de dosare care aparţinea fostei securităţi. Printre miile de hârtii am găsit şi o serie imensă de dosare cu numele Coada. Acolo am citit poveşti scrise de nea Marin, Nea Costel, tanti Florica, tanti Nuţi şi domnul profesor Georgescu. Fiecare scrisese câte ceva despre ceilalţi."

Baloanele de aer ale lui DANIEL D. MARIN

DANIEL D. MARIN
L-am luat deoparte şi i-am spus
Ed. Brumar, 2009

La numai cei 28 de ani pe care i-a adunat în urmă cu mai puţin de o lună, Daniel D. Marin se poate lăuda, nu în şoaptă, nici în hazard, cu trei valoroase volume de poeme. Aici am în vedere ultima carte de poeme apărută anul acesta la Editura Brumar, „l-am luat deoparte şi i-am spus". Pe bună dreptate, autorul te ia încet deoparte şi începe să îţi spună, iar asta se întâmplă pentru că are ce să spună. Îţi prezintă cel puţin cinci personaje cărora le coase şi descoase, în versuri, trăirile, emoţiile, groaza, obsesiile, iubitele, timpul şi moartea. De la „domnişoara o." până la Ivan, de la „foşnetul animalelor mici" până la „pregătirea unei înmormântări speciale", de la dansul domnişoarei o. până la filmele lui Hitchcock, toate sunt imaginile care alcătuiesc poezia lui Daniel Marin, nu o poezie uşor penetrabilă, ci una care necesită lecturi repetate. Asemenea ploilor de vară, versurile tânărului poet te răcoresc şi te umezesc până la oase, până în locul în care sângele pătrunde în catacombele existenţei şi te ridică plin în moarte vie.
Lumea lui Daniel Marin nu este lumea generaţiei 2000, din care se spune că vine, ci este lumea unei noi generaţii. Odată cu el, se impune un nou tip de discurs poetic, un discurs tridimensional, în care limbajul vizual, al realului, al istoricităţii, cel cosmic, ontologic şi cel al melodiilor în şoaptă, alcătuiesc „universul luat deoparte". Poemele narative ale lui Daniel Marin cititorii neavizaţi le-ar putea confunda uşor cu prozopoemele. Însă aici avem de a face cu altceva, cu poezia concret narativă desfăşurată în etape succesive, în care autorul urmăreşte fiecare detaliu privind evoluţia intimă a personajului, lucru greu de urmărit într-un prozopoem.
Ceea ce este de remarcat în poezia lui Daniel Marin este, şi faptul că, în ciuda experimentului, pe care trebuie să recunoaştem, îl face, el păstrează identităţi ale poeziei biografice, atribuită anilor 80, chiar dacă în vers apar personaje diferite. Toate aceste personaje, care sunt eu-rile poetului Marin, construiesc suma marelui şi singurului eu poetic Marin.
Cadrul descriptiv este bine argumentat în franjurile de metafore care apar ca nişte baloane de aer. Poezia lui Daniel Marin pare să sufoce prin abundenţa de imagini şocante, însă acestea sunt colaje ale realităţii din care vine şi scrie tânărul poet. Cine îl cunoaşte pe poet de aproape poate observa un paradox. Te poţi întreba de unde vin poemele acestea puternic construite imagistic, uneori kafkaniene, sau rotiene, dacă, în realitate, Daniel Marin este un personaj paşnic, frivol, atent să nu calce prea puternic pământul. În fond, asta este construcţia lui, aceea de a fi atent unde calcă, atent la ce priveşte şi la ce rosteşte. Întreaga lui poezie este fondată pe crezul şoaptelor ca un protest, uneori în beţie, alteori în sânge, cu toporişca în craniul celor care confiscă poezia, casa din care poetul vine. Relevante în acest sens sunt versurile: „Sunt singur în grădina cu trandafiri japonezi / umbreluţele viu colorate se învârt / deasupra capului meu ca nişte tornade / în miniatură. dezastrele / sunt aproape inimaginabile păsările colibri / îmi tot ciripesc asta // şi petele furtunile solare craterele de pe lună / unde abia se văd urmele / cosmonauţilor îmi par mici prilejuri / de a schimba ceva în ordinea aparentă a lumii. (…)// aici doar dragonul fără Aripi poate aduce / haosul. Eu îl prind cu dexteritate între degetul / mare şi cel arătător şi îl privesc curios." (Dragonul fără Aripi).

Catapeteasma lui Gheorghe SIMON

Gheorghe SIMON
Ardere de tot
Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2009



Gheorghe Simon aduce poezia din lumina ce o poartă în inimă, atent să nu se spargă, în milioanele de gânduri, asemenea unui călugăr îşi rosteşte poezia în taină până când aceasta devine izvor limpede şi răcoros. Cu sufletul mereu în aşteptarea momentului, poetul ne prezintă cadrul apocaliptic ce-l cuprinde pe cel ce „cade în extaze gratuite", dar, în acelaşi timp, ne tăinuieşte despre „gândurile ce pot ucide" atunci când, din lăcomie citim sau dezvelim sufletul: „toate lucrurile din preajmă / îşi odihnesc făptura-n cuvinte / doar privirea din copilăria zglobie / se răsfrânge-n frânturi de sens / aleatoriu / precum singurătatea smerită / se răsfrânge-n lumina de ceară / a rugăciunii / neîntrerupte / cum fără prihană-i izvorul zvonit / şi tot ce ne biciuie auzul / e doar părerea nimicului sporit" (Singurătate smerită).
Teme precum: smerenia, sufletul, lumina, iubirea, cuvântul, toate vin parcă din inima edenului construit cu atenţie de poet. Metaforele apar doar acolo unde este cazul icoanelor. Aşa cum porţile raiului sunt un punct de frontieră pentru suflete, aşa şi prezenţa icoanelor simoniene pot fi văzute drept filtre pentru sufletele aflate în căutarea luminii, a trinităţii, a mântuirii, prin cuvântul rostit în rugăciune: „S-au deschis porţile raiului / precum biserica rămâne deschisă / oricărui intră să se roage / pentru împăcarea sufletului" (Porţile raiului).
Singurătatea, de altfel, laitmotivul cărţii „Ardere de tot", ocupă, în poezia lui Gheorghe Simon, un loc aparte, deoarece aceasta poate seca de gândurile albe omul întunecându-i lumea. Călugărul pustnic nu este niciodată singur deoarece el îl poartă în lumina lui pe Hristos, îşi poartă Eul încărcat de cuvinte, asemenea cerului care-şi arată cearşaful cu păsări albe. Nici pârâul, în viziunea poetului, oricât de ascuns ar fi el, nu este singur, pentru că din el se va găsi cineva să-şi potolească setea. Doar cel ce nu-şi caută calea va fi singur: „Şi nu te opreşti / calea e fără de capăt / deşi se îngustează cu fiecare pas / fără nici un popas / timpu-şi sporeşte puterea anonimă / fiind doar în repaos. // Singur / mai singur decât pârâul / care potoleşte albiile-nsetate / cum se risipesc gândurile deşarte / în timp ce la poarta mănăstirii / după atâta hăituire / cade înfrântă / fiara-nchipuirii" (Calea aspră a singurătăţii).
În viziunea poetică a lui Gheorghe Simon, sufletul rămâne uimit în faţa lucrurilor neînţelese, iar asta se întâmplă doar omului căruia, sufletul în căutarea căii, îşi vede spaima, îşi vede moartea, îşi prefigurează arderea de tot. „Om sînt şi eu şi toate ale lumii îmi sunt deopotrivă / sînt om întrucât pot privi în mine însumi / şi mi-e dat să văd cortegiul de umbre / cum răsar nestingherite / precum secundele în secundar / în pelerinaj spre un prezent / din care doar eu sînt absent. // Sînt om şi-mi arde sufletul / precum flăcările în vâlvătaie / prefigurau spaima de moarte a lui Van Gogh. // Mai mult uimire şi încântare / mi-e sufletul / de ceea ce mi-e dat să văd şi să nu înţeleg / lumea fiind pecetluită ca un cod secret" (Ardere de tot).
În final, mai putem spune că, întreaga poezie a lui Gheorghe Simon se arată ca o catapeteasmă care se ridică spre cer cu sufletele adunate în cuvinte, cu tot cu icoanele necesare mijlocirii relaţiei dintre om şi Dumnezeu.

Problema Adevarului in stiintele culturii

Manuela Teodora MIHOCI
Problema Adevărului în ştiinţele culturii
Ed. Performantica Iaşi, 2007

De când e lumea au existat autori care au încercat, fie pe cale analitică, fie folosindu-se de cea poetică, să definească adevărul. Unii au apelat chiar la tehnici oculte sau religioase, alţii au adus problema în laboratoarele sistemelor logice unde au căutat şi desluşit, pe toate, părţile umbrele şi compoziţia marelui secret, iar, cei mai mulţi, l-au moştenit sau dobândit, cum ar fi de exemplu adevărul despre Dumnezeu.
Manuela Teodora Mihoci, abordând un comportament sceptic încă din primele pagini, se întreabă care este relaţia adevărului cu ştiinţele culturii şi care, în fond este marea definiţie, marea problemă a adevărului. Pentru a găsi o soluţie la problema pusă autoarea porneşte pe acelaşi drum făurit de marii gânditori ai timpurilor. Astfel, reuşeşte nu doar să aducă în atenţie o viziune nouă asupra adevărului, viziune despre care ne atenţionează că este controversată, ci, mai mult, să construiască arhitectura lineară pe care conceptul a avut-o pe parcursul istoriei. Fiecare cultură, fiecare tip de mentalitate se foloseşte în existenţa sa de un anumit adevăr, motiv ce o îndeamnă pe autoare să caute fundamentul, logica şi problema adevărului, aşa cum apare ea în diferitele culturi. „Dacă acceptăm înglobarea în denumirea de ştiinţe ale culturii a tuturor disciplinelor ce au drept scop cercetarea proceselor vieţii umane prin prisma semnificaţiei lor culturale, atunci trebuie să urmărim două probleme: fundamentul lor şi problema adevărului."
Riguros, studiul Manuelei Teodora Mihoci construieşte geografia logică a conceptului de adevăr plecând de la Plotin, care scria că „…deşi sufletul a cercetat, rând pe rând, toate adevărurile, totuşi, dacă vrem ca ele să le exprime şi să le articuleze discursiv, el fuge de aceste adevăruri la care suntem părtaşi, pentru că gândirea discursivă, dacă vrea să exprime ceva, trebuie să perceapă lucrurile pe rând, unul câte unul. Or, asta înseamnă drumul. Dar ce drum poate exista într-un lucru absolut simplu?"
Totodată, autoarea ia în discuţie, când are în vedere geografia logică a conceptului de adevăr, şi pe cei care au negat valoarea adevărului, binelui şi frumosului, printre care pe Emil Cioran, care scria că „filosofia nu dispune de nici un adevăr, dar nimeni nu va intra în lumea adevărurilor dacă n-a trecut prin filosofie".
Ceea ce o interesează în mod clar pe Manuela Teodora Mihoci este metoda pe care adevărul o foloseşte pentru a se argumenta. „Indiferent dacă tratăm despre adevărul coerenţă, corespondenţă, adevărul pragmatic, ceea ce le diferenţiază la nivel de abordare este metoda, dar tot ea, în altă accepţiune, este cea care le poate reuni". Totodată, intenţia autoarei este îndreptată şi spre „a realiza un parcurs care să reunească această multitudine de moduri de adevăr de cunoaştere, limite de nivel de realitate, şi de probleme". De la Plotin, la sceptici, la gânditorii contemporani precum Gadamer, Pierce, Dewey, F. Schiller, Jaspers, etc. autoarea ia şi verifică validitatea conceptului, dar, în acelaşi timp, interpretează diferitele poziţii pe care spaţiile culturale le-au abordat pentru împlinirea adevărului ca rezultat al sumei dintre tipurile de adevăr.
Cele mai alunecoase încercări de a argumenta problema adevărului au fost date atunci când s-a avut în atenţie perspectiva axiologică, ne avertizează autoarea. „Privit din perspectiva axiologică, conceptul de adevăr ridică multe probleme, fiind asumat de multe domenii, însă teoretic trebuie explicat prin însăşi valoarea sa de existenţă. Adevărul există, fie că îl considerăm absolut, subiectiv, general sau individual, simplu atribut sau proprietate a unei relaţii. Dacă e să ne gândim la etică, morală, estetică, orice altă ştiinţă autonomă, toate îşi revendică dreptul de a deţine adevărul în aria lor de lucru." Totuşi „adevărul ştiinţelor culturii, dincolo de travaliul dialectic şi de toate teoriile , explicaţiile, limbajele, abstracţiile, prejudecăţile oferite de gândirea umană şi de raţionalul expus, vor rămâne veşnic adevărate în virtutea faptului că împărtăşesc dintr-un izvor comun: umanitatea" conchide autoarea.