marți, 30 noiembrie 2010

Dan C. Iordache, o poetică "despre viaţă şi altele"

Lumea postmodernă e bântuită de Dumnezeul negat, este aflată în faţa unei dialectici a acceptării Lui, este pregătită să-şi consume istoricitatea şi să se desfăşoare pe un făgaş al acceptării umbrelor. Volumul de poeme „abel şi eu”, al treilea din evanghelia lui Dan C. Iordache, apărut anul acesta la Editura timişoreană, Brumar, pare să ne introducă, de la bun început, într-un bloc al recuperării fiinţei, într-un spaţiu în care „pământul ne trage după el” pentru că locul cel mai potrivit pentru OM este casa lui Dumnezeu. Pe bună dreptate, poetul deschide volumul de poeme cu un citat din M. Eliade, „dacă Dumnezeu nu există, totul este cenuşă”. Totuşi, autorul de faţă nu va trebui aşezat în rândul poeţilor religioşi, canonici, pentru că poezia lui, nu este una a bisericii, nu este una în care mirul şi tămâia au închipuiri şi mirosuri monahice, ci mai curând, lirica liturghiei poeziei suceveanului, Dan C. Iordache, se desfăşoară sub auspiciile cotidianului laic, un cotidian în care se vieţuieşte dimpreună cu păcatul şi suflarea divinităţii. Dacă desfacem titlul volumului în fragmente şi îl analizăm, vom constata că în ebraică „abel” – Hevel înseamnă suflare, şi că de aici reiese că între poet şi suflare se stabileşte o ordine esenţială întru realizarea Poeziei, care este în strânsă relaţie cu Dumnezeu, adusă acestuia drept jertfă. Poetul sucevean înţelege că lumea în care trăieşte este una a sacrificiului, în care sunt chemate să îşi dezvelească rostul toate fiinţele care construiesc acest peisaj al familiei şi al echilibrului binecuvântat, de aceea, poezia lui este construită pe crezul câtorva teme fundamentale, care îl definesc bine ca poet: iubirea, familia, religia, păcatul, cotidianul, timpul şi moartea. Între abel şi poet se instaurează o relaţie lupasciană, am putea spune, bazată pe disciplina lui şi / şi, pe relaţia de schimb energetic. Suflarea dinspre Dumnezeu îl locuieşte pe poet, iar acesta la rândul lui îşi serveşte suflarea drept jertfă, dăruire. Pe de altă parte, aşa cum bine observă scriitorul Vasile Andru, pe coperta IV a cărţii, există şi un alt sens pe care l-am putea atribui aici, anume „abel versus eu”, adică suflarea împotriva eu-lui, care aici, înseamnă, împotriva eu-lui poetic sau împotriva fiinţei. Dacă suflarea capătă sens deconstructivist, aşa cum pare el să fie dezvelit de majoritatea postmoderniştilor, atunci eu-ul se află în vecinătatea noţiunii de păcat. Totuşi, ne spune poetul că „iubirea are fructe la îndemână în fiecare zi”, sau că atâta vreme cât apa (geneza) „trimite scrisori către noi”, sau că „cerul meu e-aproape vindecat / după dansul din buric al tăcerii”, atunci putem spune că trăim înţepeniţi de dragoste: „tot aşa / după primul viraj / lumina e altfel / omul ca om tu şi lumea asta / ca o piele de şarpe / lepădată / printre stânci / până la urmă ai putea trăi acolo sus / înţepenit de dragoste / ignorat de întreaga birocraţie / ca o dezintegrare / fără un nume / într-o diluţie imensă precum rugăciunea”, (Vocea). Pe de altă parte, lumea lui D.C.I. este una compusă din vecinătăţi, fie ele ale cotidianului fizic sau metafizic. Astfel, relaţiile cu personaje precum Annie, Lili, Mişu, Lucia, Hilda sau D. Vieru îl determină pe poet să caute prin cafenele, prin trenuri, prin diferite cartiere ale civilizaţiei, viitatea lui, casa eu-lui, chiar dacă de cele mai multe ori, poetul descoperă că învaţă continuu să trăiescă în vecinătatea mâlului: „învăţ să trăiesc în vecinătatea mâlului / deseori mă consider murdar / ce să fac dacă / inima străluceşte de parcă tocmai a fost descoperită / prin iarba gârbovită / de nişte ochi cu o dantură perfectă /.../ mă voi duce dar / moartea nu e sfârşitul îmi zic când eşti sus în carne / toboganul are acelaşi gust de lapte / mă voi duce îmi zic dar nu o să plec singur nu / pentru că am o listă scrisă pentru că scripta manent / o repet până când nimic nu ne va mai despărţi // şi cam aşa stă treaba.”, (ca un diamant). D.C.I. constuieşte cu ajutorul fantasiei o lume intimă, o lume pe care aş pute-o considera ca un altar, o lume în care te invită doar după ce primeşti botezul suflării eului poetic, o lume pe care ţi-o propune ca alternativă la cea pe care majoritatea o deconstuiesc. Astfel, întâlneşti în poezia lui îngeri burtoşi care trăiesc printre oameni, oameni frumoşi ca nişte acvarii, un oraş care creşte hanseatic, blocuri şi persoane care nu fac altceva decât să-şi conjure viaţa, fluturi care evadează din oasele celor care păşesc peste ape, fluturi care dorm ca heruvimii şi umbre fericite ce stau în cap. Construcţiile suprarealiste folosite de D.C.I. ar putea fi dur judecate, considerate inginerii vizuale însă, rolul lor aici este acela de a readuce în atenţie importanţa şi necesitatea metaforei, element care construieşte puternic sacralitatea Poeziei. Casa eu-lui lui D.C.I. este deschisă, asemenea jertfei pe care suflarea, Abel o săvârşeşte cerului. Casa lui D.C.I. este una a păcii, este singurul loc în care imaginile pot participa, cu laicitatea lor, la rugăciunea acestei lumi, este cosmosul "unde se sfârşesc toate canalizările": "ceea ce am vrut nu mai vreau / de aceea mă închid / în camera mea / singur cu lumea care mă ştie // am pereţii umpluţi cu imagini / cu toamnă nisip fierbinte / am primăvară / iarnă din aceea care ţintuieşte // am multe femei frumoase / şi prieteni / tablouri ca nişte acvarii / darnici un orgasm // mă proptesc în cana cu vin rose / ca de-un sceptru al unui regat în ruină / şi-mi spun / ceea ce am vrut nu mai vreau // nu văd ieşirea ciocănesc e cineva înăuntru / şi-atunci pregătesc o baie cu lumânări / să fug de frig / chir dacă seamănă cu o înmormântare // mă gândesc că doar apa / mai trimite scrisori despre mine / pământului / acolo unde se sfârşesc toate canalizările // pământ care se ridică de fiecare dată / din mine cel care ştie foarte bine / să cadă îmi şoptesc / dacă îi spun totul totul poate mă împunge / cu nasul în spate.", (seara prin casă). Hieratică şi rezonantă, poezia lui D.C.I. ţinteşte clar în inima cititorului determinându-l, pe acesta din urmă, să-şi caute viciile şi biserica, cerul sub care filosofiile incaşe şi cele creştine sărută apăsat dansul din buric al tăcerii. Poetul este exploratorul mesajelor profetice, este pregătit să împărtăşească judecata de apoi, desfăcând umbrele plictisite ale trecătorilor şi mirosul de tencuială al plopilor: "mi-am acoperit ochii cu alţi ochi / urechile cu liniştea curgătoare / m-am confruntat cu expansiunea dorinţei / către implozie / când am înţeles că iubirea e un fel / de creaţie". (P.G.)

marți, 9 noiembrie 2010

Omul, Fiinţa în care Dumnezeu îşi trăieşte singurătatea sau despre poetica marginalităţii la Liliana Armaşu


Poezia de dincolo de Prut începe să intre din nou în atenţia criticilor literari din România. Şi asta – pe bună dreptate - pentru că dinspre acel mal curge poezie, o poezie cu suflu nou, care pune în atenţie problema referinţei, văzută diferit faţă de aşa numiţii „clasici în viaţă ai Basarabiei”, o poezie în care elementele care construiesc un întreg au, acum, în compoziţia lor sinceritatea, emoţia, nu chipuri de inginerii neoromantice. Printre poeţi ca Emilian-Galaicu Păun, Irina Nechit, Eugen Cioclea, aş putea, fără nici un fel de rezervă, să o aşez şi pe poeta Liliana Armaşu, care după debutul fulminant din 2001 cu volumul Eu scriu… Tu scrii… El este, iar în 2007 O lume fermecată, revine în atenţia noastră cu volumul Singurătatea de miercuri, apărut anul acesta la Editura ARC, din Chişinău, un volum despre care putem spune încă de la început că se desfăşoară sub auspiciile unui manual al prezentului, în care îşi duce existenţa Omul alături de Singurătatea lui, alături de această mască a metafizicii de toate zilele. Autoarea nu se integrează în rândul acelora care fac din virtual un monument al realităţii, ci dimpotrivă în rândul acelora care, din realitatea de zi cu zi, deconstruiesc fragmente şi le poetizează aşa cum au văzut la bunicii lor, ultimii poeţi ai sacrului, adică scot la vedere poezia noastră de toate zile, o poezie trăită de autoare la marginea marginii, o poezie ce apare ca o invitaţie la împărtăşirea dimpreună cu disperarea, singurătatea, dragostea, credinţa şi moartea. Volumul împărţit în patru fotograme (Înainte de toate, Şapte singurătăţi, M-aş preface şi Vedere de noiembrie) scoate la suprafaţă revolta, neliniştea şi poezia Lilianei Armaşu, ca sumă a trăirii vieţilor de lux ale altora. Alături de personajele precum Cips, Lulu, Williams, Mărgureanu, Lina şi altele, poeta se vede învingătoare în lupta dintre nivelurile de realitate, chiar dacă uneori lumea îi apare un tablou de mult uitat / într-un colţ de cer răsturnat sau ca un produs second-hand. Iată ce spune poeta: „Cât suntem de ciudaţi / în această lume intermediară / dintre vis şi realitate,/ dintre sus şi jos,/ dintre noi şi noi,/ dintre cuvinte şi necuvinte./ Avem un trup de lemn, un trup-lumină,/ un trup de gânduri şi unul – de grai./…/O, trupuri!/ Care din voi trăieşte cu adevărat,/ iubeşte cu adevărat / vorbeşte,/ acela va fi învingătorul.”(Lupta). Volumul Singurătatea de miercuri poate părea, pentru un cititor neavizat, un vocabular al gesturilor suicidale, al disperării, al exorcizării singurătăţii, al agoniei, când, de fapt, avem în faţă o carte despre şansa de a vedea înălţimea tinereţii, dintr-o zi de miercuri, singura zi în care te poţi bucura de măştile realităţii. Poeta, însăşi, îşi găseşte ludicul în ziua aceasta. „Miercuri e un fel de / prima tinereţe a săptămânii,/ când crezi că nu e totul pierdut / şi mai speri să reuşeşti ceva important / (ce anume nu ştii încă)./…/Te bucuri de singurătatea asta de miercuri / e populată cu personaje încă în viaţă,/ pe care le mai poţi prinde într-o realitate / cât de cât palpabilă.”(Singurătatea de miercuri). Autoarea nu crede în mărunţişurile risipite ale lumii pe care o trăieşte şi invocă, parcă în poziţia rugăciunii confesionale. Ea îi cere lui Dumnezeu să-şi întoarcă fiinţa către om, să-l scoată pe acesta din urmă din moartea Lui, din singurătatea lui, din dragostea ce l-a gonit în beznă, din Singurătatea de duminică. Iată ce scrie poeta: „De-ar avea iubirea mea un contur - / măcar degete sau măcar cuvinte, / le-aş împleti cu drag în forma de 8, / le-aş coace în cuptorul Oraşului vechi, / apoi copiilor săraci le-aş împărţi / şi mame, şi taţi, şi clipe duioase./…/ De ce (Te) râvnesc mereu, Doamne?” (Ce mărime la încălţăminte poartă?). Unitatea volumului, precum şi tematicile atinse de poetă ne aduce de seamă că avem în faţă o autoare ce se impune, prin originalitate, o autoare a cărei conştiinţă creatoare este trează şi în lucru pentru Poezie, în sacrificiu pentru opera deschisă a acesteia. Temele abordate, nu o apropie pe autoare de categoria poeţilor nihilişti, chiar dacă la primă impresie, volumul de poeme creează o astfel de viziune, ci mai curând de acei poeţii care reactualizează, prin evidenţierea negativului, frumuseţea interioară a omului, a locului comun cu sacrul. Poezia Lilianei Armaşu este deschizătoare de tipuri de discurs, de relaţii interdisciplinare, apropiată de poetica transdisciplinară, este o poezie, aşa cum arată în prefaţa cărţii Eugen Lungu, ce „continuă o tângă veche într-un suflet nou”, o poetică în regimul lupascian al lui şi / şi. Iată, în acest sens, cum vede autoarea poetica liniştii: „…e ca şi cum ai muri în ziua aceea / pe care o dedici poeziei./ Te aduni toată în locul dinainte pregătit, / laşi să fugă de la tine orice fărâmă de ispită, / îţi pregăteşti şi trupul pentru cele veşnice / căci nebun e acela care nu se pregăteşte înaintea / ceasului – citeşti atunci din Cartea creştină a morţii; / simţi apoi cum prin vârfurile degetelor tale subţiri / şi din canalul de scurgere al pixului tău învechit / sufletul iese încet-încet din tine şi se preface în / toiag de cuvinte: O, suflete al meu, ia seama aici / şi ai milă de tine şi nu fi, te rog, precum acela / despre care proverbul cunoscut spune: Nebunul nu / crede până nu pune mâna - e locul până unde / ai ajuns să citeşti când ţi-ai dat duhul acestei pagini./ I l-ai încredinţat ei şi atunci pentru prima / şi ultima oară în viaţa ta ai răsuflat liniştit.”(Agonie). În final, mai spunem că poezia disperării fiinţei la Liliana Armaşu se transformă treptat într-o poetica a împăcării fiinţei cu ea însăşi, într-o poetică a dragostei ce te pune în dialog, în ceartă cu Dumnezeu sau cu un apropiat aşezat la distanţa de mii de ani lumină, o poetică a libertăţii şi a carnalităţii.

Liliana ARMAŞU
singurătatea de miercuri
Ed. ARC, Chişinău, 2010

duminică, 7 noiembrie 2010

Adrian PĂUNESCU duce flacăra lui Dumnezeu

Iubit şi contestat, Adrian Păunescu este un Poet roman, unul dintre aceia care a crezut în forta limbajului poetic, unul dintre aceia care au lovit in puterile politice cu Flacara Poeziei. Nu accept să aud un alt poet că-l va judeca dupa alegerile si conjucturile sociale. Poetii ar trebui, in acest moment, sa fie solidari, nu judecatori, caci, cu adevarat un Poet a plecat la cenaclul cerului alaturi de Cezar Ivanescu, de Grigore Vieru, Nichita Stanescu, Mihai Eminescu, Florian Pitis şi multi altii. Poezia adevărată e expresia iubirii între poeţi. Poezia nu lasa loc de judecată faţă de seamăn. Poezia, înseamnă, "şi totuşi iubirea", cu tot cu blestemele ei. Adrian Păunescu, pe care l-am întalnit ultima data acum un an la Iasi, la Festivalul Internaţional de Poezie "Grigore Vieru" (poet pe care l-a iubit şi preţuit) este poetul generaţiilor, este poetul social al unei naţiuni, anume România, este poetul care energiza prin prezenţa orice tip de public. Aderian Păunescu rămâne printre mulţi alţii, POETUL. De aceea rogu-va, iubiţi poeţi, iubiţi oameni, să plecăm capul în acest Stadion al lui Dumnezeu, să îi lumineze drumul către cele veşnice.

A MURIT ADRIAN PAUNESCU ! D-ZEU SA-L ODIHNEASCA IN PACE !

Vezi mai multe video din diverse



TE SALUT GENERATIE IN BLUGI !

Vezi mai multe video din film



REMEMBER CENACLU FLACARA - UN FENOMEN SOCIAL IN ANII 80

Vezi mai multe video din muzica

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

La Multi Ani RADIO HIT


Energizează-ţi INIMA cu hiturile tale, doar pe 94,9 FM!!!

pe www.radiohit.ro

IRIS - Vino pentru totdeauna

Asculta mai multe audio diverse