joi, 25 decembrie 2008

Mosul la Radio Hit

Mos Craciun a ajuns si la Radio Hit.

Chiar daca mirosea a sarmale, a cozonaci, iar cadourile erau inca sub brad, echipa Radio Hit a fost la dotorie in prima zi de craciun. Aceasta a trimis in casele si masinile ascultatorilor pe calea undelor informatii din traficul judetean si national astfel incat cei pregatiti de drumetie sa aiba informatii utile privind starea drumurilor. Si daca in unele regiuni ale tarii s-a circulat cu dificultate, Mos Craciun i-a fentat anul acesta pe cei de la drumurile nationale. Nu a folosit sania trasa de reni, nici limuzina cu craciunite, ci pe calea undelor a coborat direct in curtea radioului. A poposit sub brad, a ascultat colindele din emisie, i-a ibratisat pe editorii de stiri si s-a tolanit in zapada din Copou.







La Multi Ani de Noul An

Echipa Radio Hit (94,9 FM) si Asociatia Culturala Feed Back va ureaza Sarbatori Fericite si La multi ani.








Si Craciunita va ureaza la Multi ani.




Nichy a fost cuminte si Mosul a trecut si pe la ea.

vineri, 19 decembrie 2008

Senatul Universitatii „Al. I. Cuza” scoate nepotismul din amfiteatre


In cursul zilei de ieri, reprezentantii senatului universitatii iesene „Al. I. Cuza” intruniti in ultima sedinta din acest an au aprobat un proiect de hotare care modifica printr-un nou articol codul etic al institutiei. Astfel, daca pana acum angajatii universitatii isi angajau rudele de in universitate, doua nou aliniate ale articolului 17 interzice incepand cu ziua de 1 ianuarie a anului viitor angajarea acestora in structurile institutiei. Decizia a venit atat in urma sesizarilor facute comisiei de etica din cadrul universitatii, cat si membrilor senatului. Cei care sunt prinsi ca vor incalca noua prevedere risca sa isi piarda locul de munca. „S-a ajuns la concluzia ca este necesara introducerea unei schimbari in politica de resurse umane a universitatii pentru toate categoriile de personal, atat pentru personalul academic, cat si pentru personalul auxiliar, nonacademic, tehnic si administrativ. Prin urmare, s-au adoptat doua alineate, in noul articol al acestui cod de etica, primul alineat priveste imposibilitatea angajarii persoanelor care au rude intre membrii corpului academic si al doilea alineat se refera la faptul ca absolventii scolilor doctorale nu pot fi angajati in mod direct, inainte de a trece o perioada printr-o alta institutie de profil academic sau in practica economica. Ideea a fost in principal aceea ca este nevoie de o deschidere a universitatii catre absolventi de buna calitate din celalalte universitati traditionale.” a declarat rectorul universitatii Al. I. Cuza din Iasi, Vasile Isan. Acesta a mai declarat ca in sedinta de ieri a fost aprobat si un articol prin care se interzice membrilor din conducerea universitatii sa detina functii si atributii politice pe perioada mandatului. “Aveam nevoie de o Constiuţie etică, adoptată în mod consensual, care să protejeze universitatea de orice implicaţii şi interese de altă naură decât academică. Se vorbeşte, de atâta timp, despre asanarea morală a societăţii, dar nimeni nu este dispus să înceapă cu propria instituţie. Ca cea mai veche universitate din ţară, am vrut să dăm un semnal şi să începem cu noi”, a mai precizat rectorul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, prof.univ.dr. Vasile Işan.

duminică, 7 decembrie 2008

Savantul Petre Andrei intră în amfiteatre într-o nouă ediţie


Un grup de universitarii şi academicieni ieşeni au lansat în această zi primele cinci volume din cea de-a doua ediţie Opere Complete a savantului Petre Andrei. La evenimentul ce a avut loc în holul mare a Bibliotecii Judeţene „Gheorghe Asachi” din Iaşi au participat atât studenţi, cercetători din domeniul sociologiei, a filosofiei istoriei şi etică, scriitori, dar şi bibliotecari interesaţi de volumele savantului român. Proiectul Opere Complete Petre Andrei a fost iniţiat la începutul anilor 1990, când un grup de cărturari şi universitari ieşeni, alături de fiul cel mare a savantului, au înfiinţat Fundaţia Academică „Petre Andrei”. După aproape două decenii de cercetare, decodare şi traducere a manuscriselor sociologului român, Profesorul Univ. Dr. Doru Tompea şi Profesorul Univ. Dr. Cătălin Bordeianu au scos de sub tiparul Editurii Princeps Edit ediţia bilingvă, română-engleză, primele cinci volume din cele 16 care alcătuiesc Opere Complete Petre Andrei.

Tipărite în 500 de exemplare volumele aduc cititorilor avizaţi sau mai puţin avizaţi studii de etică, sociologie, de filozofie a ştiinţei, epistemologie şi politologie. „Ceea ce avem acum este a doua ediţie a operei lui Petre Andrei, după o ediţie de acum 35 de ani a Academiei Romane. Aceasta este o ediţie ce se vrea exhaustivă atât din perspectiva textului autorului, cât şi din perspectiva interpretărilor critice, a articolelor apărute între timp şi mai ales din perspectiva contribuţiilor pe care cercetători diferiţi din ţară si din străinătate le-au avut asupra operei lui Petre Andrei. Pe lângă acestea se mai adaugă şi câteva lucrări inedite ce nu au fost comentate în prima ediţie pentru că la acea vreme nu erau cunoscute, este vorba despre lucrările de etică, manualele de sociologie pentru licee şi gimnaziu şi, în sfârşit, de cuvântări si contribuţii în vremea în care Petre Andrei, ministru în domeniul educaţiei şi culturii în câteva guverne, le-a avut cu influenţă decisivă atât asupra culturii şi civilizaţiei româneşti, cât şi a celei universale. Este pentru noi o datorie şi o permanentă aripă a destinului de a fi legaţi de opera marelui savant în ultimii 18 ani şi împreună cu profesorul Dr. Doru Tompea am reuşit să punem în faţa cititorilor primele cinci volume. Ediţia va fi un amplă, depăşind peste 10.000 de pagini, va cuprinde în jur de 15-16 volume şi va aduce în conştiinţa academică românească şi europeană prezenţa unui mare sociolog.” a precizat directorul Bibliotecii Judeţene „Gheorghe Asachi”, coordonator ediţie, Profesorul Univ. Dr. Cătălin Bordeianu.

Pentru academicienii români noua ediţie reprezintă un motiv în plus de a-l aduce pe sociologul român, Petre Andrei, din nou în atenţia studenţilor. „Este o iniţiativă foarte importantă, o iniţiativă destul de costisitoare pentru cei care au reuşit să facă efortul acesta, însă nu numai pentru mediul academică ci şi pentru învăţământul de toate gradele pentru că orice tânăr care doreşte să se iniţieze şi să cunoască mai bine cultura română găseşte în Petre Andrei un exemplu, o modalitate de lucru, de activitate pusă în slujba intelectualităţii româneşti şi mai ales că el a ţinut mereu legătura cu Europa. A avut nişte ideii originale, care cu greu au fost acceptate in intervalul celor două războaie mondiale, încât merita acest efort şi bine că s-au găsit intelectuali ieşeni care au realizat aşa ceva. Această colecţie de opere complete se datorează şi fiului cel mare Petru P. Andrei, cel care a avut iniţiativa de a fonda şi înfiinţa Fundaţia Academică Petre Andrei a fost cel care a adunat aproape tot ce s-a putut din opera tatălui său, scrisori, fotografii, convorbiri cu intelectualii din vremea sa, jurnalele de idei şi viaţă ale lui Petre Andrei încât a lăsat această moştenire care este acum valorificată. Mă gândeam acum, deşi Petre Andrei nu a avut cursuri şi nu a scris în mod expres lucrări de logică, dar el are contribuţii în epistemologie, în filosofia ştiinţei, în sociologie şi istoria filosofiei dar mă gândesc că ar fi bine ca la cursurile de mâine, când am ore cu studenţii de anul I şi II timp de 10 minute să le vorbesc despre acest mare gânditor al culturii şi mediului academic românesc.” a declarat membrul corespondent al Academiei Române, Profesorul Univ. Rd. Teodor Dima.

Chiar dacă a fost o muncă de aproape două decenii, pentru reprezentanţii universităţii private ieşene „Petre Andrei” ediţia de faţă reprezintă un certificat în plus care atestă calitatea învăţământului superior privat. „Iată că proiectul început în anii 1990 alături de fiul mare a lui Petre Andrei, Petrru p. Andrei, a ajuns la maturitate. După ce am editat şi tipărit vre-o 11 din operele savantului Petre Andrei, de data aceasta suntem în faţa unei iniţiative temerare, aceea de a reuni într-o serie de 16 volume opera completă a savantului. Deşi a fost foarte apropiat de cultura germană şi cea franceză, el a fost racordat în perioada interbelică la tot ce s-a scris în istoria filosofiei şi în istoria culturii în spaţiul cultural european, iar pentru traducătorii acestei ediţii de opere complete nu a fost pentru traducători să îi traducă opera in engleză, poate pentru noi, cei care imediat după decembrie `89 alături de fiul savantului, am reuşit să pătrundem în laboratorul de creaţie a lui Petre Andrei. A fost o muncă titanică să luăm contact, să parcurgem şi să lucrăm pe manuscrise, foarte multe dintre ele inedite. Având în vedere că avem o ediţie bilingvă, chiar dacă unele dintre lucrări au apărut şi la alte edituri, de data aceasta ne-am întors la surse originale, la ediţiile Princeps tocmai pentru ca să fie o traducere fidelă. Este bine că pe lângă realizarea acestor volume ale autorului, la 18 ani de la iniţierea proiectului Fundaţia Academică „Petre Andrei” a fost realizată şi o construcţie instituţională, Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi.” a precizat rectorul Universităţii ieşene „Petre Andrei” din Iaşi, Doru Tompea, unul dintre coordonatorii ediţiei bilingve Opere Complete Petre Andrei, Princeps Edit.

Poetul moldovean Grigore Vieru îşi lansează opera poetică la Iaşi


Luni, 8 decembrie, in Sala Mare a primăriei Iaşi, editura Princeps Edit in parteneriat cu municipalitatea va lansa volumul de versuri „Taina care mă apăra”, semnat de Grigore Vieru. Volumul cuprinde cele mai valoroase versuri ale poetului de peste Prut scrise de-a lungul vieţii si a fost inclus in colecţia Ediţii Critice Opere Complete a editurii. Cartea va fi prezentata de scriitorii ieşeni Mihai Cimpoi, Horia Zilieru si Daniel Corbu. Evenimentul inclus in cadrul programului Iaşi 600 se va încheia cu un recital de muzica uşoara pe versurile autorului oferit de solistul FUEGO. „Cartea cuprinde toată opera poetică a lui Grigore Vieru, un poet pe care, eu, personal îl aşez între cei primii zece poeţi ai României din toate timpurile. Culegerea care cuprinde peste 700 de pagini este o antologie monumentală, în format academic cu un titlu foarte frumos, Taina care mă apără. Ca orice ediţia critică şi această carte are o prefaţă, semnată de academicianul ieşean Mihai Cimpoi, un itinerar biografic semnat de mine. Împreună cu autorul am făcut selecţia textelor. Cartea cuprinde si o bibliografie, o postfaţă semnată de criticul şi istoricul literar Theodor Codreanu şi mai multe referinţe critice semnate de cei mai de seama critici atât de partea aceasta a Prutului cât şi din partea cealaltă a răului. Printre aceştia amintesc pe Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, Mihai Ungheanu şi lista este lungă. Sunt referinţe la un poet care nu a făcut numai operă de laborator, dar care a fost şi un tribun al neamului, a luptat pentru limba română şi pentru menţinerea spiritualităţii româneşti în Basarabia. Consider cartea un eveniment, ea va repune în drepturile sale normale pe poetul Ghrigore Vieru între poeţii generaţiei sale, a generaţiei 60, cu nimic mai prejos decât Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana. Grigore Vieru se relansează în România cu această carte şi suntem bucuroşi că la Palatul Roznovanu putem participa la un eveniment istoric.” a declarat Radactorul Editurii Princeps Edit Iaşi, poetul Daniel Corbu.

duminică, 30 noiembrie 2008

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

joi, 27 noiembrie 2008

luni, 24 noiembrie 2008

Urbancolia, Dan Sociu - Polirom 2008


Conceput ca o scrisoare către Pascal Bruckner, romanul de debut al lui Dan Sociu, publicat recent de editura Polirom, are la bază perioada in care acesta a lucrat ca jurnalist în Botoşani la postul local de televiziune CoCo TV şi suplimentul Curierul de Botoşani, patronate de un ofiţer CIA, Derrin, venit în România să inspecteze terenul pentru viitoarele baze NATO de pe lângă Prut. Paginile tânărului scriitor oferă o imagine dură despre o Românie postcomunistă, o radiografie despre oamenii dispuşi să facă orice pentru a traversa de la o zi la alta, un tablou despre ură şi iubire, sex şi pasiune.
Parcă în stilul scriitorului american Charles Bukowski, botoşăneanul Dan Sociu se apropie mai curând de acel tip de literatură care doreşte să spargă barierele impuse de critici, decât să păstreze un fir epic riguros, protocolar, respins de majoritatea tinerilor cititori de astăzi.
Cartea pare să fie scrisă ca un exerciţiu impus de autoritatea eului, ca un pariu faţă de gândirea colectiva. Autorul ei, personajul principal al cărţii, prezintă în cele aproape 200 de pagini, etape din viaţa lui personală. Îl descoperim astfel, la vârsta de 27 de ani încă virgin, orfan de tată, împărţind sărăcia cu mama lui. Aveam 27 de ani şi trăiam cu maică-mea într-o sărăcie d`aia. Ca să fiu mai exact, dacă, să zicem, am fi încercat vreodată să obţinem o subvenţie pentru căldură – ceea ce, din mândrie, dar şi din timiditate, n-am fi făcut-o niciodată -, un deştept de funcţionar ne-ar fi explicat cam aşa poziţia noastră socială: dumneavoastră vă încadraţi sub maxim, acesta fiind, adică, venitul minim pe economie, dar nu vă pot încadra la nici o categorie de venit, venitul vostru fiind, de fapt, după contul bancar, mult sub zero, undeva la nivelul la care, dacă ar fi la plus, aţi intra în revista Capital, la cei mai bogaţi români.
Tânărul scriitor trăieşte ca în filmele cu spioni. Alături de fosta lui colegă de liceu Diriga, iubita ei Derrin, descoperă secrete despre anumiţi politicieni, oameni de afaceri, scriitori celebri, cât şi despre cum au influenţat deciziile unor guverne anumite misiuni ale Agenţiei Americane. El însuşi este un produs al jocurilor de conspiraţie. Nu întâmplătoare este şi întâlnirea cu reprezentantul serviciilor secrete americane. Crezi că nu ne-am documentat înainte să te alegem? … ţi-am citit până şi căruţa aia de poeme… mamă, ce greu mi-a fost să găsesc un exemplar, mai uşor a fost să-ţi iau pe şestache un smoc de păr pentru ADN…îi povesteşte Diriga.
Ca să înţeleagă la cei aproape 30 de ani pe care îi are cum stă treaba cu democraţia, cu bau bau, Dan Sociu se întoarce la vârsta copilăriei, când descoperă gustul libertăţi. Revoluţia din `89, pentru el şi familia lui nu a însemnat decât adâncirea într-o groapă a sărăciei, în timp ce pentru alţii un punct de sprijin pentru lansarea financiară şi politică. Autorul Urbancoliei ne prezintă o Românie în care nimeni nu îţi spune că te iubeşte atunci când eşti copil, o Românie a lucrurilor băgate forţat pe gură. Iubirea faţă de cel din familie sau faţă de vecinul din bloc sunt pentru noi mofturi. Cel mai bun mod în care poţi să-ţi exprimi dragostea pentru cineva e să-l hrăneşti, să-i bagi lucruri pe gură, conchide autorul.
În ansamblu, romanul Urbancolia nu urmăreşte să impresioneze prin temele alese de autor, nici să păstreze firul epic al uni roman de tip clasic. Personajele sunt alese întâmplător, în funcţie de situaţia în care este pus povestitorul. Puţine dintre acestea apar în circuitul complet al romanului. Povestirile lui Dan Sociu sunt aşezate în carte asemenea unei structuri urbanistice. În centrul romanului avem povestea unui tânăr scriitor, care îşi duce veacul citind sticle de vodk şi bere, îndrăgostit de femei pe care nu le poate avea. Romanul capătă contur odată cu încurcatele căi ale urbanului, pe care debutantul îşi lasă liberă, asemenea maşinilor în cu vitezomani, adrenalina memoriei. Autor şi a două volume de poeme, Dan Sociu reuşeşte să se joace, nu abuziv, cu metaforele. Chiar prezenţa unor personaje sau a unor situaţii sunt prin construcţia lor metaforele acestui oraş pe care botoşăneanul îl (re)construieşte.

4 poeme vizuale




joi, 20 noiembrie 2008

Laboratorul fenomenologic al lui Alexandru Dragomir - Cinci plecări din prezent, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005


În vara anului 2004, în sala Aula Magna a Universităţii „Al. I. Cuza”, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu aduceau în faţa studenţilor o carte cu un autor mai puţin cunoscut până în acel moment. Aşezat confortabil în unul din scaunele Aulei Universităţii ieşene aşteptam nerăbdător deschiderea conferinţei. S-a vorbit despre grupul de la Păltiniş, unde se ţineau întâlniri şi dialoguri filosofice între Constantin Noica, Gabriel Liiceanu, etc. Amintirea, în subiectul zilei, al momentului Păltiniş a însemnat un pretext pentru a ne introduce în universul de discurs. De fapt, Liiceanu şi Pleşu veniseră la Iaşi pentru a ni-l aduce pe Alexandru Dragomir. Astfel, am luat la cunoştinţă în acea zi de gândirea dragomireană, o gândire a banalităţilor cu valoare metafizică. În volumul postum, Crase banalităţi metafizice, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu aduc laolaltă o parte din prelegerile pe care Alexandru Dragomir le-a ţinut între anii 1985 şi 2000. La aceste prelegeri, ţinute în casa lui Liiceanu, participau Sorin Vieru, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici, Cătălin Partenie şi alţii.
Despre acest filosof român, Gabriel Liiceanu scria, în nota de editor a cărţii Crase banalităţi metafizice, că nu a publicat în timpul vieţii mai nimic şi că volumul apărut la editura Humanitas este rezultatul unor meditatii lăsate de filosof în cele câteva caiete păstrate într-un dulap de soţia lui.
În volumul acelui an (2004) găsim preocupările lui Dragomir faţă de gândirea lui Socrate, a lui Aristotel, Descartes, dar şi o preocupare a filosofului - format la şcoala lui Heidegger – faţă de teme filosofice cum ar fi timpul – cu toate ipostazele lui - problema întrebare – răspuns, a dialogului, despre bărbat şi femeie, raportul cu: natura – semenii – divinitatea, cât şi despre libertate şi supuşenie.
Însă, atenţia acestui semnal nu se îndreaptă asupra primei cărţi a lui Alexandru Dragomir, ci mai cu seama asupra volumului, publicat cu un an mai târziu la aceeaşi editură, Cinci plecări din prezent – Exerciţii fenomenologice. Paginile acestui volum, pentru mulţi necunoscători de filozofie, ar putea să nu spună mare lucru dacă ei nu cunosc ceea ce este fenomenologia. Or, această carte poate fi citită şi de un necunoscător a teoriei lui Edmund Husserl referitoare la fenomenologie, deoarece găsim în ea cea mai potrivită introducere în fenomenologie.
Cartea are două părţi. Prima parte este mai mare decât cea de-a doua. Aici găsim o gândire alarmantă, Dragomir fiind preocupat de problema lumii (neştiută) ca oglindă pentru toţi, de nevoia de identificare sau descoperire în cel din oglindă, despre o dialectică a privirii - eşti ochi în ochi cu tine însuşi. În această parte a cărţii Dragomir ne propune o trecere dincolo de lucruri, de banalitatea lor, o trecere spre metafizicul acestora. În paginile acestei prime părţi a cărţii o idee ce apare obsesivă în gândirea dragomireană este cea a cufundării noastre în istorie de unde şi acel câh – strat al lucrurilor degradante. Componentele acestui strat – scrie Dragomir – le întâlnim la tot pasul. Dincolo de sensul metafizic al acestui câh, găsesc şi un sens poetic, metaforic, un manifest la adresa politicului acelor timpuri (comuniste). Aici putem vorbi de originalitatea lui Dragomir, deoarece el pleacă de la o idee legată de lucruri şi o transformă, cu riscul de a se plictisi, în exerciţiu fenomenologic.
Golul metafizic al lumii (ca posesie) contemporane constă în pierderea centricităţii omului de creştinism ca urmare directă a progresului ştiinţific. Aflat în această lume, în care omul excentrizat a devenit mic de tot, Dragomir încearcă să-şi înţeleagă propria-i existenţă, propria-i esenţă în această existenţă şi cum altfel ar putea face acest exerciţiu fenomenologic dacă nu s-ar raporta la gândirea antică, la Socrate. Dragomir conştientizează plecarea din prezent ca pe-o evadare, evadare ce tinde spre ştiinţe.
Întregul text e un tărâm al întrebărilor, cărora Dragomir nu încearcă să le aducă un răspuns prompt, le vede cu ochiul fenomenologic, văzându-le lucruri, lucruri ce pot fi examinate. În fond, conştientizarea lor şi punerea lucrurilor în idee ne salvează spre evadarea din prezenţă, o prezenţă a omului lipsit de centru. Dragomir pune problema falsităţii, a înşelăciunii în mod deosebit în faţa cunoaşterii despre noi, cât şi despre lucruri. El se îndoieşte de tot, pune totul în acel socratic ştiu că nu ştiu, de unde şi construieşte un întreg demers hermeneutic.
Confruntarea cu sine însuşi, problema moralei, care ne face adesea să ne vedem mai răi decât suntem, tematizând răul şi lăsând în vag binele, problema nemuririi, a vieţii (ca dat personal, individual – aici Dragomir denotă caracterul existenţialismului sau heideggerian asupra problemei ontologice), şi multe alte probleme filosofice (sau nu) fenomenologic vorbind – cum o face însuşi Alexandru Dragomir – implică o evadare din prezent, în theorein, în sensul platonic – aristotelic.
În cea de-a doua parte a cărţii, Alexandru Dragomir se prezintă cu eseuri mai scurte, de o întindere de maxim cinci pagini. Unele texte sunt doar începute, nu şi sfârşite, fiind puse doar la nivel problematic. Găsim în această parte a cărţii idei întâlnite şi în prima parte. Acolo unde Dragomir a considerat că nu a terminat exerciţiul, revine în această parte pentru a-l continua. Dacă în primele pagini a cărţii am descoperit un tărâm pur filosofic, în partea a doua descoperim o combinaţie a lumilor, o dialectică a ei am putea spune, a lucrurilor filosofice şi a celor pragmatice, un laborator fenomenologic.

miercuri, 19 noiembrie 2008

Mama Sonya, cartea unui regiment de personaje


Cine îl cunoaşte pe scriitorul Nichita Danilov ştie că fiecare carte semnata de aceasta, fie ea de versuri, fie de proză nu are să însemne, decât o nouă provocare. Autorul personajului Bikinski din romanul Tălpi - Şotronul, dar şi a multor alte spectaculoase imagini lumeşti sau extraterestre, ne-a împărtăşit anul acesta cu două din ultimele lui creaţii lirice, iar aici mă refer la Locomotiva Noimann, roman apărut recent la editura ieşeană Polirom, şi Mama Sonya, carte ce adună sub coperţile sale nici mai mult, nici mai puţin de 25 de povestiri, editată la Curtea veche.
În paginile de faţă am în vedere ultima carte menţionată, asta deoarece, încă din primele rânduri ale ei, autorul m-a prins în mrejele fantasticului. Deşi este clar, chiar dacă avem o culegere de povestiri, scriitorul ce-şi „tuşeşte” de câţiva ani cuvintele la tulpina Copacului din Copou ne invită să construim un puzzle absurd, un regiment de soldaţi în care ne descoperim luptând fie pentru bani, fie pentru putere, asemenea regelui care a domnit peste nu ştiu ce popor, într-un nu ştiu care timp. Ne descoperim, ne dezvelim cu fiecare pagină când violenţi, când tandri, când iubind, când urând. Autorul ne pune să alegem între viaţă si moarte, între extaz şi agonie, ne invită printre artişti, printre tablouri cu nuduri şi melci pe care doar orbii le pot picta.
Cititorul este pus într-o situaţie complicată. Asemenea unui copil ce îşi desenează singur pe alee şotronul. El va trebui să treacă prin toate mrejele jocului, va trebui să îşi asume încă de la început responsabilitatea celor ascunse în paie, sub chipul celei mai iubite fiinţe, mama. Asemenea copilului Hans, pe care îl descoperim în primele pagini ale cărţii, cititorul cade în cadrul hipnotic construit de arhitectul tuselor, ca un pacient cu adevărat nebun. Parcurgând întreaga carte descoperi cu fiecare pagină câtă fantezie este prezentă în viaţa unui om şi, în acelaşi timp te întrebi câte dintre acestea le-ai trăit sau câte mai sunt de trăit.
Cu toate acestea, chiar din prima povestire autorul se divulgă cititorului, anunţându-l că totul nu este decât o glumă, decât o lecţie de maturitate, o lecţie de viaţă pe care cititorul, trebuie, să o primească. „Nu-i decât o păpuşă, spuse Tatăl, căutând să-şi ascundă râsul în barbă. Un simplu manechin.” explică Nichita Danilov. Însă, ca un adevărat maestru al cuvintelor, autorul ne determină să ne găsim pe noi înşine, aşa cum suntem, neînţelegând jocul. „Hans însă nu înţelegea nimic. Cu ochii îngroziţi privea spre Tatăl care ţinea manechinul într-o rână, scuturându-l în faţa sa şi dorind cu tot dinadinsul să-l convingă pe Hans că ceea ce ţine el în mână e o momâie.”
Peisajele pe care Nichita Danilov le construieşte şi le pune la dispoziţia cititorului nu fac decât sa ne amintească faptul că autorul se semnează, se gravează, se imprimă în memorie asemenea unui bun orator care are un singur ţel, acela că toţi cei care îl ascultă, îl văd, nu fac decât să fie doar prezenţi în regiment, ci şi sunt pregătiţi să intre în urechea imensă a elefantului venit dintr-un anume oraş.
Autorul este când ironic, când dur, când înconjurat de comisari. Cu trompa neobişnuit de lungă ne vorbeşte despre sistematizarea satelor şi oraşelor, despre Blok-ul cu multe ferestre şi multe uşi al sovieticilor. Turnul de fildeş al comuniştilor pare să fie babilonul de carton în care domnii îşi duc viaţa ca la ţară. „…de fapt. Aceşti domni agricultori, nici n-ar fi trebuit acum să mai iasă, da, domnilor, din Blok, căci aveau aici, domnilor, tot ce le trebuia; totul, totul la îndemână, domnilor, dar ca să-şi mai amintească vremurile de altădată, domnilor, domnii agricultori o luau dimineaţa cu mâinile la spate, domnilor, peste câmpuri şi se întorceau acasă abia spre prânz, domnilor, pe uşile din dos, lăsate special deschise, şi parcă fără ţâţâni şi urcau cu liftul până la etajul lor, domnilor, pentru a mânca şi apoi a se întinde în pat, domnilor, şi a privi melancolic în tavan sau, domnilor, pentru a se plimba dintr-un colţ în altul al sufrageriei şi a privi din când în când, domnilor, pe fereastră, căci în tavan nu era de văzut mare lucru, domnilor, şi nici la televizor, vacile şi boii, domnilor, porcii şi ovinele şi ici-colo câte un cal priponit de calorifer fusese plasaţi mai întâi la subsol şi îngrijiţi cum se cuvine, domnilor, apoi, domnilor, toate aceste capete, domnilor, mici, mijlocii şi mari, au fost încet-încet deplasate la etajele superioare, unde puteai admira, domnilor, nu exagerez, domnilor, o privelişte cu adevărat dumnezeiască, domnilor comisari.”
Cu o măiestrie subtil manipulatoare, autorul se foloseşte de iconografia ironiei. Relevant în acest sens este povestirea Parabola poporului bulit, povestire care parcă în continuarea aceluiaşi demers arhitectural folosit şi în povestirea Turnul, Nichita Danilov nu se desparte de poporul consumat de ruşi înainte de o mie nouă sute optzeci şi ceva, popor în perimetrul trasat de Dunăre, Nistru, Tisa şi Marea Neagră, adică poporul bulit. El explică întreaga evoluţie a acestui popor, folosindu-se de seriozitatea şi rigurozitatea pe care doar un profesor de şcoală de liceu o poate avea. „Că buliţii au apărut în locul unei vechi populaţii tracice, care a dispărut nu se ştie unde, şi când în locul unui popor mândru, şi care cu o mână înfunda în pământ plugul de lemn şi cu alta agita deasupra steagul făcut dintr-un cap de bour ce mugea sinistru în bătaia vântului de stepă, (…) un popor ciudat cu spinarea frântă în două şi ochii flămânzi de umilinţă. În scurta şi bizara lor existenţă, buliţii carpato-dunăreni au avut ca vecini de răsărit pe marele popor bulit rus (întemeietorul civilizaţiei bulite) – numit şi sovietic sau eliberator; (…). Ca zeu al acestui popor a fost Bulă”.
În unele locuri Nichita Danilov îşi dezveleşte trupul de prozator şi ia înfăţişarea de poet unde încântă cântând despre iubire numai cum un îndrăgostit poate să cânte. Te invită să îl cunoşti pe Saul, un bărbat gelos, trecut de o vârstă, dispus să meargă oricât de departe pentru a îşi împărtăşi iubitei sentimentele cel nechează. „Îl chema Saul, dar sufletul său nu era pe măsura trupului. Noaptea, în timp ce era cufundat într-un somn adânc, un cal frumos îşi scotea botul umed din pieptul lui Saul, privind trist la luna ce atârna ca un pepene galben din tavan, ba ivindu-se, ba ascunzându-se după cei câţiva norişori confecţionaţi din hârtie ce se pierdeau de ici-acolo prin încăpere, uneori coborând până-n dreptul ferestrei, alteori până-n podea, şi învăluind încăperea şi tot ce se afla în ea într-un abur dens, roşiatic.”
Nici nu observi când treci de la un nivel al lecturii la altul. Din simplu cititor devii martor al suferinţelor şi deopotrivă a bucuriilor personajelor. Te îndrăgosteşti şi eşti dezamăgit, rămâi uimit când dintr-o dată nu mai simţi paginile cărţii, ci parfumul frumoasei Zabell, iubita lui Saul. Când textul devine un ring de vals, şi te descoperi asemenea unui armăsar alb alături de cea mai frumoasă femeie într-o cadă plină de şampanie şi flori, te trezeşti spre finalul cărţii că eşti martorul unor orgii care te aduc din nou în ipostaza de simplu cititor în criză, aflat în căutarea propriului personaj. În acest sens au fost construite imaginile uşuraticei Gizela, iubita tuturor liceenilor virgini şi strigătul disperat al propriului fiu. „Când Leonard gemea între genunchii mamei sale, ceilalţi veniră cu lumânări aprinse şi lanterne şi atunci se auzi un ţipăt disperat de trup cuprins de agonie, care făcu ca pereţii negri ai cavoului să se umple de ţurţuri de ruşine şi păcat: ţipau în acelaşi timp, şi aproape cu aceeaşi voce ascuţită, şi mama, şi fiul prăvălit la pieptul ei.”
Aşa cum am sugerat încă din primele rânduri, cartea ni se arată circulară, ca un puzzle, chiar dacă avem de fapt nişte povestiri. Nichita Danilov, ca şi alţi scriitori contemporani, preferă să nu lase cititorul în labirintul liricului. Dimpotrivă, îi oferă cheiţa şi calea spre tălmăcirea tuturor măştilor arătate pe parcursul paginilor. Dacă în primele povestiri îl găseam pe Hans la vârsta copilăriei, speriat ca şi cititorul de necunoscutele trepte ale realului şi fantasticului acestei cărţi, iată că în ultima povestire îl găsim pe Hans matur, bărbat însurat, având o căsnicie regretată, eşuată, o căsnicie a morţii. Autorul ni-l arată pe Hans abandonat de soţie şi amantul acesteia pe un trotuar. „Hans dormea ghemuit pe trotuar, cu chipul tras pe ochi şi genunchii strânşi la piept. Mâinile îi erau înţepenite de frig. Nu-şi mai putea mişca degetele. Simţea că nu mai are mult şi îngheaţă. Măcar dacă şi-ar fi putut întinde mâna până la sticlă, s-ar fi încălzit un pic. Era însă peste puterile lui. Mâinile îi erau parcă de lemn. Stăteau ca nişte cioate în zăpadă. Şi nu se vedea niciun fel de maşină venind pe şosea. N-o să mai apuce dimineaţa. O să se cureţe Hans.”

joi, 13 noiembrie 2008

Un proiect transfrontalier vizeaza lupta impotriva traficului modern de finite umane


In cursul zilei de ieri reprezentantii asociatiei EuroDEMOS in parteneriat cu Organizatia Obsteasca Generatia Milemiului III din Republica Moldova au lanstat proiectul transfrontalier “Ce visezi? Unde ajungi? Proiect de informare, educare si preventie a traficului modern de finte umane”. Proiectul se va desfasura sub egida Uniuneii Europene timp de 12 luni, iar obiectivele acestuia privesc crearea unei strategii commune de preventie a traficului de persone, crearea unei retele de parteneriat durabile intre cele doua state dar si crearea unui centru Transfrontalier de Preventie a traficului Modern de Fiinte Umane, centru ce va fi dotat cu personal specializat. „Prin intermediul acestui proiect vom urmari sa informam populatia si sa implicam autoritatile in tratarea fenomenului traficului modern de fiinte umane care se ascunde sub acoperirea de agentii de manechini, organizatori de spectacole, impresariat artistic, etc, activitati care se desfasoara de catre personal necalificat, activitati care nu ofera nici un viitor tinerilor, tocmai pentru ca aceste firme care se erijeaza in specialisti care promoveaza tineri in domeniul artelor si al formatorilor de opinii, necunoscand domeniul nu le pot oferi tinerilor nici o informatie coerenta. Mai mult aceste firme nu fac altceva decat sa livreze copii pentru case de filme porno, pentru agentii de dame de companii, etc. Prin acest proiect ajutam opinia publica, folosind materiale pliante, seminarii si dezbateri sa se vada diferenta dintre spectacol legal, desfasurat de profesionisti acreditati si cei care se erijeaza in profesionisti ai domeniului tocmai pentru a corupe si a trafica tinerii.”a declarat Presedintele Asociatiei EuroDEMOS, Morel Bolea. Conform unui raport al Agentiei Nationale Impotriva Traficului de Persoane pana la sfarsitul lunii septembrie al acestui an in Iasi au fost inregistrate aproape 70 de persoane care au fost supuse traficului de persoane, dintre care 49 provin din mediul rural, iar aproape 40 sunt tinere pana in 30 de ani. Majoritatea victimelor sunt traficate in Spania, Italia, Grecia, Cehia si Germania. Valoarea proiectului lansat de Asociatia ieseana EuroDEMOS este de peste 50 de mii de euro.

luni, 3 noiembrie 2008

Fiţi Hit`Ascultători

www.radiohit.ro

Incepand cu ora 14

vineri, 31 octombrie 2008

Cezar Ivănescu - poetul tălpilor albe



Mi-l amintesc pe Don Cezar, cum obişnuiau prietenii să îi spună, trist şi iubind. Eram student în anul trei de facultate. Coboram de la Universitate spre crîşma Boema de pe Copou, clădire în care înainte de 1989 funcţionase corpul securităţii ieşene. Poetul Cezar Ivanescu urca la etajul clădirii, unde avea, din 2000, biroul redacţiei Editurii Junimea, a căreia director era. Îmbrăcat în costum ducea în spate ca o povară un ruxac, probabil încărcat de cărţi primite de la debutanţi. Purta în picioare o pereche de adidaşi albi. Nu-l mai văzusem pînă atunci. Mi-a plăcut privirea aceea a lui, privire întoarsă spre suflet, în urma tălpilor albe lăsate anapoda pe treptele de la intrare. L-am simţit altfel decît pe ceilalţi pe care îi tot vedeam pe la Boema. Luat de val l-am urmat. Era sfîrşit de toamnă. Treptele din lemn, scorojite bine îmi apăreau ca un grup de măicuţe bătrîne pregătite oricînd de bîrfă şi rugăciune. Auzeam fiecare pas pe care îl făceam. Urcam, şi cu cît înaintam aveam senzaţia că nu se mai termină. În capătul scărilor m-a întîmpinat o doamnă. Era secreatara editurii Juimea. Ca să mă aflu în treabă am întrebat-o care sunt condiţiile pentru a publica o carte. Don Cezar s-a uitat peste ochelari la mine şi m-a întrebat pentru ce tip de carte pun întrebările. Nu ştiam ce să îi răspund. Vocea lui trecuse prin mine ca printr-o fătucă virgină. Am făcut stînga-împrejur şi am ieşit din sediul editurii Junimea. La acelaşi etaj funcţiona şi sediul editurii Alfa. Nicolae Panaite, patronul editurii Alfa, despre care aveam să aflu mai tîrziu că este şi poet, tocmai urca scările. Mirosea a parfum de barbat care „se respectă”. M-a oprit şi m-a întrebat dacă sunt mulţumit de ofertele editoriale ale lui Cezar Ivănescu. Atunci, aflasem cine este omul cu tălpile albe. Eram oarecum dezamăgit, pentru că îl ştiam pe poet din liceu şi că nu l-am recunoscut. Mi-a vorbit diriginta - care era şi profesoară de limba şi literatura română – despre el atunci cînd mi i-au recomandat pentru lectură şi pe Nichita Stănescu, pe Blaga, pe Noica şi pe alţii.
L-am întîlnit din nou pe Don Cezar, la Festivalul Internaţional de Literatură Româno-Canadiană „Ronald Gasparic“, desfăşurat în Pod Pogor Fiul de la Casa Pogor. Eram împreună cu Ciprian Şoptică. Veniseră şi scriitorul botoşănean Gelu Dorian, scriitorul Vasile Andru – coorganizator al festivalului –, Ciprian Voloc şi mulţi alţii. De data aceasta era primăvară, de sărbătoarea Bunei Vestiri. Ciprian Voloc i-a dat poetului Cezar Ivanescu prima mea carte de poeme, Primul val, apărută la editra lui Nicolae Panaite în iarna lui 2004. Poetul nu dădea vreun semn că mă ştie, lucru care m-a făcut să mă simt bine. Aveam senzaţia că ne vedeam pentru prima oară.
E trist să vorbesc despre el la trecut. Nici nu ştiu dacă putem vorbi despre Don Cezar la trecut. Petru Ursache, cred că unul dintre cei mai buni exegeţi ai operei poetice ivănesciene, scria în urmă cu patru ani în cartea „Înamoraţi întru moarte – ErosPoesis la Cezar Ivănescu”, apărută la Editura Timpul, că poetul „n-a existat cu adevarat. El s-a născut într-o ţară nemaiauzită şi cosmicizată, între iad şi paradis”. Acum, când privesc spre omul şi poetul care a fost Cezar Ivănescu, nu pot să spun decît că el, cu adevărat, a creat „între iad şi paradis”, a creat un paradis din iad, şi în acelaşi timp a trăit iadul în ciuda paradisului creat.
Forţa poetică, limbajul de cele mai multe ori rapsodic al rostirii româneşti, dar şi structura morală i-au determinat pe cei mai mulţi dintre adversari să îşi arate încă de timpuriu intenţiile diabolice. Dacă, de exemplu, cu un curaj aproape divin, în timpul regimului comunist, poetul reuşea să treacă de cenzură, de multe ori practicînd şi greva foameiatunci cînd libertatea expresie poetice era ameninţată, iată că efectele postdecembriste, datorită adevărurilor ce le purta în vene, lăsate pe casete audio sau în cărţi, i-au determinat pe rivali, iar aici ma refer la Mircea Dinescu şi hoarta lui de CNSAS-işti, să îşi ducă programul dibolic pînă la capăt, pînă la eliminarea din cenaclul poetic al pământului, pe poetul Cezar Ivănescu. Or, poetul bîrlădean, în ciuda tuturor piedicilor puse de cenzorii de astăzi, participă, aş putea spune, în continuare la cenaclul de poezie, însă, de data aceasta, în lumea creată de el, de Eminescu, de Stănescu, de Blaga, alături de alţi îngeri, în acel „paradis” despre care am amintit mai sus.
În poemele sale, Cezar Ivănescu a lăsat în urmă nu doar poemele pe care de cele mai multe ori, singur şi le cânta, ci şi un jurnal intim, în versuri, al suferinţei şi deopotrivă al biruinţei, un sistem ontologic ce are ca scop îmbogăţirea luminei fiinţei. Relevante sunt, în acest sens versurile „!cei ce-L ucid azi pe Domnul, tot ei şi ieri l-au ucisu-L / L-or duce în dimineaţă, L-or duce să-l răstignea -, / cei care azi ne-nchid, tot ei şi ieri ne-au închisu-L / Sufletul Nemuritor, tot în temniţă grea, ... // !ei ne-au scuipat toată viaţa, ne-au scuipat faţa şi scrisul, / casă a vieţii doar visul, visul în el ne primea, / ne întorcem doar în vis şi preamărim numai visul, / visul în inimă scria doar cu inima mea, ... // !cei ce ucid mă aşteaptă, eu pentru ei sunt ucisul, / vine acea dimineaţă care mă va libera, ...” [Jeu d`Amour (Clară lumină), în La Baaad, Editura Eminescu, 1996, Bucureşti].
Aflat într-o continua bătălie cu conştiinţa publică, o conştiinţă uşor manipulată de cei fără de lumină, Cezar Ivănescu îşi purta inima ca pe-o adevarată candelă. Credinţa că singura, doar ea, lumina poate aduce curăţenia în sufletul celor de mult roşu pătat, dar şi în propria-i existenţă, îi dădea poetului puterea să propună o nouă umanitate. Cu toate acestea, cuprins de groaza haitei ce-l vîna, el se retrăgea încet, odată cu înanintarea în vîrstă, cînd trupul nu-i mai permitea lupta fizică, în propriai inimă, loc în care rugăciunea era sungura formă de apărare. „!mă rog ţie, Sfîntă Fecioară, / îmi sînt mie prea povară, luminat de tine, străluceo, / poate un an-doi oi mai duce-o, / luminat de tine, lumină, / ca să pot muri fără vină, / luminat de tine, lumină, / inima de toţi mi-i străină! // !mă rog ţie sfîntă şi sfîntă / trupuşorul mi-l înmormîntă. / cu mînurile-ţi de tămîie / osicioarele-mi le mîngîie, ...” [Rosarium (Stela Maris), La Baaad, Editura Eminescu, 1996, Bucureşti].
Deşi a fost ţinta unor abjecte jigniri, atît la persoană cât şi asupra operei poetice, cel care, ca şi Hristos, a fost bătut de angajaţii cetaţii, SPP-işti în cazul nostru, pentru că deţinea adevărul în Timpul asasinilor (carte apărută la Editura Libra, Bucureşti, 1997), Cezar Ivănescu îi iartă: „!cum trece-n lume toată slava / şi fiul Omului, bătut, / sfărmat cu graba şi zăbava, / îndură iar Calvarul, mut, // cum trece suliţa preabine / prin trupul celui mai căzut, / fie să treacă de la mine / tot Răul ce mi s-a făcut!” [Jeu d`Amour (Exorcism), La Baaad, Editura Eminescu, 1996, Bucureşti].
Preocuparea faţă de problema morţii, poetul pe care îl avem în discuţie în aceste pagini, o avea încă din tinereţe. Chiar în volumul de debut, Rod, ce a apărut în 1968, reeditat în 1985 la Editura Albatros, primul poem, în mod, am putea spune paradoxal, face referiri la greutatea metafizică pe care o are sentimentul asupra morţii. Trebuie să ţimen cont, în acest context, că poemul apare autorului ca un act profetic, acesta simţind incărcarea vârstei lui cu anii celor mai învîrstă: „!acum, fiindcă frigul face bulboane / şi fiindcă eu sînt bolnav şi mă tem, / ca sălbaticul am să-mi fac leul meu pe peşteră, / iar voi să spuneţi: îl vîna în fiecare zi! /.../ !acum, finndcă am chiar şaptezeci de ani / cu cei lăsaţi de mama, / îngăduiţi-mi deruta suportabilă / şi bucuraţi-vă de înţelepţii tineri!”. [De profundis, din vol. Rod, Editura Albatros, Bucureşti, 1985).
Poetul tălpilor albe, cum îmi place să îl numesc pe Don Cezar, este şi va rămîne în istoria conştiinţei poporului român un martir al adevărului, al libertăţii şi al generaţiei sacrificate. El este tînărul preocupat de cromatica existenţei omului în univers, un pacifist şi un simbol al creaţiei, un personaj care îi va deranja, din orice lume posibilă sau imposibilă, pe impostorii de umanitate, pe aceia care nu o văd pe Moartea decît „citind ziare”, asemenea unor călători alfaţi în metrourile îmbîcsite de transportul fiinţei. Don Cezar nu plimbă fiinţa de la o staţie la alta, ci dimpotrivă, îi caută acesteia lumina necesară participării la un cenaclu cu îngeri, el păşeşte alb şi anapoda pe treptele realului, aşa cum doar un poet poate păşi.


sâmbătă, 25 octombrie 2008

Schimb Valutar, filmul pe care politicienii nu o să-l vadă



Ieri seara, la Iaşi a fost lansat filmul „Schimb Valutar”, la multiplexul Glendale-Moldova Mall. Au fost prezenţi la evenimet regizorul Nicolae Margineanu şi actorii Cosmin Seleşi şi Aliona Munteanu. Filmul „Schimb Valutar” semnat de regizorul Nicolae Margineanu aduce în faţa publicului consumator de cinematografie povestea a milioane de români, chiar dacă se are în vedere firul unui singur român. Orice ar spune unii, acest film este o lovitură dată politicului românesc, justiţiei şi totodată cămătarilor. Un muncitor, mai exact un decreţel, dacă e să luam în calcul vârsta personajului principal, rămâne, aşa cum majoriztatea românilor au păţit-o după `89 fără serviciu. Fabrica, structura comunistă falimentează, este privatizată, pun mâna pe ea politicienii, salvatorii de comunism. Muncitorii sunt trimişi acasă. Decreţeii, îşi vând casele, apartamentele cărora nu le mai puteau face faţă la întreţinere şi hotărăsc să ia drumul străinătăţii. Personajul nostru, Emil, jucat de Cosmin Seleşi, ia drumul capitalei să rezolve plecarea in strainatate, incercând prin căi mai putin ortodoxe să obţină paşapoarte şi vize pentru familie. El pleacă de acasa cu echivalentul in lei a 10,ooo de dolari, bani obtinuti din vanzarea apartamentului. Ajuns la Bucureşti, Emil este păcalit de un fals valutist (rol jucat de Andi Vasluianu) si rămâne cu buza umflată, fară bani pentru viza. In speranţa că va recupera banii el va ucide (ramane sa descoperiti pe cine). Se ascunde in casa prostituatei Lili, o studenta la drept venită din Republica Moldova sa studieze la Bucuresti, rol interpretat de actriţa Aliona Munteanu. Urmărit de politisti isi va sterge vechea identitate, cumparand chiar de la un fost politist un pasaport cu noua identitate. Aceatsa schimbare de identitate are loc si la nivel de constiinta, el devine valutist si trage teapă la alţii. Finalul, putin fortat, ni-l arată pe Emil descoperit de un cetatean pe care la inselat cu valută, apoi in avionul in care se afla sotia şi copilul. Pe parcursul celor 99 de minute am avut ocazia sa redescopăr o romanie cu oameni disperaţi, pregătiţi în orice situaţia să facă orice, un film dur despre realităţile politice şi sociale ale vremurilor postcomuniste.

Paul Gorban în dialog despre film cu regizorul Nicolae Mărgineanu şi actorul Cosmin Seleşi (concluzie sumară: amândoi spun că acest film nu este pentru politicieni)

Paul Gorban: Oameni fără serviciu, bani, crime, hoţi, prostituate, poliţişti corupţi, români care plecă în străinătate pentru a căuta o viaţă mai bună, etc. Un film românesc despre România.

Nicolae Mărgineanu. Astea au fost şi încă sunt vremurile de la noi. România e o tară destul de agresivă care are multe priorităţi înainte de a-şi proteja cetăţenii. Tudor Voican, scenaristul acestu film, a scos din anonimat nişte personaje reale, pe care le vedem în viaţa de zi cu zi, dar de care nu suntem atât de aproape, şi le-a descris destul de bine. Pe de altă parte, întotdeauna, m-am întrebat cam ce este în sufletul unei persoane care vrea să emigreze, pentru că nu-i deloc uşor să o faci. În plecările mele în străinătate am văzut mulţi români, totodată am simţit şi am văzut cum străinii văd îi acesti români o masă de săraci, un popor destul de dezagreabil, oameni care dorm prin gari, în holurile spitaleor sau la locurile de muncă, oameni care nu le vorbesc limba şi mi-am spus că este foate bun scenariul lui Tudor, mai ales că dacă se face un film ca să observe şi occidentalul cum pleacă un român în străinătate, ce îl impinge să facă asta. Sigur, s-a urmărit firul plecării până la urcarea în avion, pentru a se vedea clar câte obstacole sunt în ţară. Cazul lui Emil e un caz cu totul deosebit, e un caz extrem, dar cred că pentru fiecare român care pleacă există o poveste.

P.G.: Da, este o poveste, o poveste în care există şi un tragico-comic, poate acesta doar scenic, regizoral...

N.M.: Umorul era din scenariul lui Tudor Voican şi umorul cred că ne caracterizează pe noi românii şi ne determina să traversăm cu mai mare uşurinţă momentele dificile. Am încercat să menţin umorul în timpul scenariului şi chiar l-am amplificat cu unele mici secvenţe care ştiu că în general sunt gustate de spectatori, mai ales în momentul în care filmul are o tensiune şi o încărcătură pentru că altfel e dificil să rezişti. E bine să existe aceste momente de deconectare. Dacă am reuşit sunt foarte bucuros.

P.G.: Ca regizor, din punctul dumneavoastră de vedere, care au fost scenele care s+au realizat mai greu?

N.M.: De obicei scenele care par simple sunt, de cele mai multe ori, cele mai grele. De exemplu, personajul Alionei Munteanu (Lili în film), am avut mult de lucru cu ea, pentru că este naturală, are ceva în fiinţa ei care a salvat personajul, pentru că personajul unei prostituate, cum a fost cel al ei, care trăieşte pe muchie de cuţit, în afara moralei, tot pentru o perioadă de timp, timp în care ea se detaşează de toate cele morale, pentru a supravieţui cumva, nu este usor de interpretat. Însă Aliona îi dă curăţenie în mod paradoxal acestui personaj. Acest personaj există şi în viaţa reală, prostituate care îşi păstrează acea curătenie chiar dacă fac pactul cu dracul pentru a trece puntea.

P.G.: Se văd motive clare ce trimit la efectele postcomunismului, in acelaşi timp o alternativă, străinătatea.

N.M.: Cred că Tudor Voican a încercat prin acest scenariu să nu mai dea nici o şansă lui Emil şi familiei lui să mai rămână în ţară. El avrut să îi uşureze lui Emil decizia de a pleca din ţară. Am trăit în aceşti ani vremuri destul de tulburi cu foarte multe surprize de la diferite persoane sau instituţii şi am început să ne obişnuim cu foarte multe transformări, unele plăcute, altele mai puţin. O parte din ele le putem vedea cu zâmbetul pe buze sau la rece în acest film.

P.G.: De ce acel final? In aeronavă şi fără banii pe care i-a strâns înşelând pe alţii..

N.M.: Nu am vrut să îi oferim şansa de apleca din ţară aşa cum o fac bişnişniţarii şi mafioţii, cu mulţi bani la el. Ar fi continuat să fie valutistul din bucureşti. Cu acest final, Tudor l-a pedepsit pentru ceea ce a făcut. I-am lăsat şansa de a se redescoperi stâlpul familiei, de data aceasta peste graniţe.

P.G.: Cât timp s-a lucrat la realizarea acestui film?

N.M.: Filmul are o perioadă de pregătire de şase luni de zile. Cred că este o perioadă suficientă. Timp în care iţi poţi imagina fiecare scenă, fiecare lucru care trebuie făcut. E perioada în care organizezi castingul, când iţi alegi actorii. Pe urmă e perioada de filmare, care este foarte grea. Uneori nu ajungi la ceea ce ţi-ai propus să realizezi sau să pui in act ceea ce ti-ai imaginat. Alteori iese chiar mai bine, pentru că vine fiecare actor cu talentul lui. Dup ce filmul de termină e o perioadă destul de placută pentru regizor şi actor pentru că practic nu mai ai ce să îi faci, decât să îl promovezi. Filmul odată realizat are destinul lui, acum aşteptăm să vedem dacă are noroc sau nu.

P.G.: Am văzut reacţia publicului, însă nu ştiu care va fi reacţia politicienilor. E un film despre problemele sociale ale romanilor. Din acest punct de vedere, se vrea acest film, a fi şi un mesaj pentru politicieni, un mesaj dat de artişti, de data aceasta.

N.M.: Nu cred că un politician ar vedea filmu, să dea domnul să îl vadă, dar în nici un caz nu va fi influenţat de el. Ei au o altă mentalitate, un alt mod de a gândi şi de aprivi lucrurile. Pentru public, însă, cred că este un bun prilej de reflexie pentru a vedea intâmplări prin care au trecut semenii, prietenii, sau de care au auzit, redate într-un mod neantrenant, într-un mod plăcut. Sper din toată imina ca cel care intră in sala de cinematograf să nu plece dezamăgit.

P.G.: Veţi participa cu acest film la festivalurile de Film din Europa sau mai ştiu eu de unde?

N.M.: Da, sigur. La sfârşitul acestei luni (octombrie 2008) această producţie va fi prezentată la Montpellier din Franţa, iar dacă va ieşi bine de acolo va fi prezentat şi la alte festivaluri. Abia aştept să văd reacţia de afară.

Paul Gorban: Suntem in sala, pe scaunele pe care de obicei stau spectatorii. Cum este pentru tine sa privesti pelicula in care apari jucand un rol? In acest film (Schimb Valutar) ai rolul principal. De pe platoul de filmare, in scaunul de cinematograf....

Cosmin Seleşi: Doamne, cred am vazut filmul de 19 ori. E ok, sa ştii că mai râd uneori, dar nu la mine. Râd uneori de situatie, ma pun in pielea personajului principal, insa Aliona, Lili din film, e foarte haioansă.

P.G.: In film personajul pe care il interpretezi suporta nişte mutaţii etice puternice. Daca e să luam în calcul toată evoluţia lui, este la început barbatul casei, capul familiei, are un job la o fabrica şi deodată rămâne fără serviciu. Toţi angajaţii sunt trimişi acasă. Lucru des întâlnit în Romînia postcomunistă. Însă interesantă este evoluţia lui, el se dezumanizează, devine criminal, işi alunga fiul... Din puctul tău de vedere care sunt etapele acestei dezumanizari?

C.S.: E fost foarte greu, trebuie să recunosc. Prima dată când am cirtit scenariul, primul cuvant pe care l-am spus după ce am terminat scenariul a fost săracul. Mi-a fost milă de el. Şi acum îmi este milă de el. La început, este aşa cum spuneai şi tu, omul casei, pricajit cînd rămâne fără serviciu, se chinue să facă ceva, să scoată din situaţia aceea de criză familia si unde ajunge... în Bucureşti, în jungla aceea. A fost o partitură foarte grea pentru mine, un rol foarte greu. Am avut mari emoţii. Mă gândeam că nu o să iasă pentru că a fost pe muchie, putea să cadă în partea extremă foarte repede.

P.G.: Vorbeam mai devreme cu regizorul filmului, Nicolae Mărgineanu. L-am întrebat dacă e un film şi pentru politicieni. Există acum un mit al românului care pleaca în străinătate. Unii pentru muncă, aşa cum încerca in începutul filmului să facă şi personajul principal, Emil, iar alţi să se ascundă de justiţie, folosind identităţi false, cum o va face acelaşi personaj, în finalul filmului.

C.S.: Nu o să vadă nici un politician acest film. Pe bune, politicienii au alte treburi. Să nu intrăm în lumea aceasta atât de murdară.

P.G.: E urâtă, este adevarat, dar şi în film sunt lucruri urâte, de ce nu i-ar atinge mesajul şi pe politicieni?

C.S.: Da, da şi ce crezi? Dacă un politician o să vadă filmul o să spună, bai hai să facem ceva, ca oamenii aştia să nu mai fie nevoiţi să plece din ţară.

P.G.: Este în film o scena comică tragică. Personajul principal iese pe un gemuleţ din camera „avocatei” Lili. Emil îşi dă seama cu adevarat că este urmărit de poliţie. Pentru tine, cum a fost scena aceea?

C.S.: Foarte puternică Aliona (Lili), nu mă aşteptam. Cu toate acestea au fost vre+o patru duble. Ea a rezistat fără nici o problemă.

P.G.: În perioada filmărilor ai avut timp şi de familie, de prieteni?

C.S.: Nu i-am îndepărtat în perioada filmărilor. În acelaşi timp filmam la Pro Media, repetam şi la teatru, iar la un moment dat, timp de două săptămâni, am fost plecat la New York cu două spectacole. Recunosc că am avut o perioadă destul de încărcată şi sper să mai fie şi în continuare aşa. Dacă îşi palce ceea ce faci nu ai cum să îţi îndepărtezi prietenii şi familia chiar şi în timpul filmarilor sau repetiţiilor pentru spectacole. Pe mine filmele artistice şi teatrul mă curăţă, mă purifică. Teatru am făcut pentru sufletul meu, chiar dacă din teatru nu se câştigă bani, dar am multe satisfacţii şi sper să am şi din film. Eu am jucat în mai multe filme, în special de lung metraj, dar în acesta este primul în care joc rolul principal. Cred în personajul acesta, chiar dacă am avut şi cronici proaste, asta e bine, lumea te priveşte, este interesată de evoluţia ta pe platou. De exemplu, o cronică dură a fost a lui Gorzo, din B 24 FUN. E ok, e foarte bine că scrie şi aşa, că dacă se scrie numai de bine atunci chiar este o problemă. Ce ma deranjează e faptul că nu sunt anunţate la timp castingurile. Afli deupă ce au început filmările că s-a făcut castingul.

P.G.: Dicolo de tiparele stabilite de senarist şi regizor au fost scene în care a trebuit să improvizezi?

C.S.: Nu.

P.G.: Totul a fost ca la carte, ca la dicţionar.

C.S.: Da. De improvizat nu am improvizat nimic. Bine, că nu m-au lăsat să improvizez, că şe stricam filmul. Eu sunt actor de comedie. Mie îmi place mai mult comedia şi poate şi de aceasta a fost o provocare pentru mine.

P.G.: De ce în final a fost acel refuz de a primi fiul, pe care până în acel moment îl iubea, îi vorbea la telefon de fiecare data? Ce a fost acolo? Înţeleg banii, bani, dar era copilul lui. Cum ai trăit scena aceea?

C.S.: Scena aceea a fost dură. Acolo personajul era complet dezunanizat şi asta datorită împrejurărilor, stărilor şi situaţiilor în care s-a trezit personajul. Era tensiunea acelui final, dacă nu reuşea să plece se dărăma total, familia era oricum în avion.

P.G.: Cum crezi, dincolo de acest final dat spectatorului de cinematografie, că ar evolua starea lui Emil. Redevine omul de la începutul fimului? Soţia şi fiul sunt în aeronava, el o priveşte, ea îl observă, dar nici unul nu dă un semn de bucurie, ci dimpotrivă, ei sunt reci unul faţă de altu.

C.S.: Aşa ca o continuare a filmului, eu aş vedea că el îşi revine. Totuşi puterea familiei, energia aceatsa te poate vindeca. Cred că ar deveni mult mai puternic.

P.G.: Care au fost relaţiile cu cei din partea tehnică de pe platoul de filmare? Asta e ultima întrebare.

C.S.: Am avut o echipă foarte tare. Nu am fost foarte mulţi, dar am fost uniţi, am fost ca o familie. Am râs împreună, am hotărât împreună ce şi cum să facem. Domnul Mărgineanu are un stil foarte bun de a lucra cu actorii. E prolific pentru actori, pentru mine ce putin aşa este. Elk a foarte calm în timpul filmărilor. Nu induce stres şi panică, nu ţipă, nu grăbeşte scena. Mi-a plăcut foarte mult şi sper să mai colaboram.

vineri, 24 octombrie 2008

Cercetatorul american in istoria romanilor, Keith Hitchins a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii iesene „Al.I.Cuza”





La universitatea Cuza se fac pregatiri pentru jubileul a 150 de ani de atestare documentara

In cursul zilei de astazi conducerea universitatii iesene Al. I. Cuza a premiat aproape 20 de profesori, care au iesit la pensie in cursul acestui an sau in anii precedenti, cu distinctia de Profesor Emeritus pentru activitatile stiintifice desfasurate de-a luncul carierelor universitare. Evenimentul a avut loc in Aula Magna „Mihai Eminescu” a universitatii iesene cu prilejul celebrarii a 148 de ani de la infiintarea institutiei de invatamant. Totodata rectorul a mentionat ca in momentul de fata se fac pregatiri intense pentru manifestarile jubiliare din 2010, cand universitatea va sarbatori 150 de ani de la infiintare. „Este o manifestare care a intrat in frumoasa traditie a universitatii, de a-si celebra momentul inaugural si augural de la 1860. Se intampla un asemenea eveniment in fiecare an. Membrii comunitatii academice a universitatii noastre il traiesc cu bucurie si isi aduc conntributiile intelectuale si spirituale, fiecare in domeniul lui de specialitate. Ce anume o sa se intample peste doi ani, cand vom celebra jubileul de un veac si jumatate a universitatii... Este bine ca noi sa pregatim cu atentie si cu riguare acel eveniment pentru ca intreg anul 2010 va fi marcat de manifestari nu doar cu tenta de istorie a ideilor, sau istorie culturala, nu doar cu tenta festivista, ci mai ales cu manifestari dedicate schimbului de idei stiintifice cu partenerii nostri din intreaga lume. Anul 2010 va fi consacrat profesorilor reputati pe paln international ai universitatii noastre” a declarat rectorul universitatii iesene Al. I. Cuza, Vasile Isan.

M-am apucat sa cercetez istoria romanilor din intamplare, insa mi-a fost mai dificil in perioada comunista

Tot astazi conducerea universitatii a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al universitatii, specialistului american in istoria romanilor, Keith Hitchins, profesor al universitatii de stat Ilinois din Urbana Champaign, Statele Unite ale Americii. „Universitatea ieseana ma onoreaza in mod special. Ma bucur, pentru ca este cea mai veche universitate din Romania, institutie cu traditii de invatamant. A fost o primire foarte prietenoasa si m-am simtit foarte bine aici, in Iasi. Eu nu am nici o legatura familiala cu Romania. Cand am inceput studiile pentru doctorat, eu am ales ca subiect principal Rusia, Uniunea Sovietica si ca subiect secundar O Europa Sud Estica Centrala. Incetul cu incetul am gasit mai interesant aceasta europa sud estica decat istoria rusiei si mi-am schimbat planul de cercetare. Am avut prilejul sa studiez limba romana, atat la universitatea ieseana, cat si la universitatea din Paris in 1960. Am stat doi ani aici, prin schimb cultural. Anii aceia au fost pentru mine decisivi ca eu sa fac ca subiect principal Istoria Romanilor si nu am regretat. Mi-a fost dificil sa cercetez la inceput istoria romanilor din cauza regimului care era atunci la putere. Desi eu am vrut sa vin mult mai devreme in Romania pentru cercetari, nu am putut sa fac acest lucru.” A declarat profesorul universitatii de stat Ilinois din Urbana Champaign, Statele Unite ale Americii, Keith Hitchins, specialist in istoria romanilor. Universitarul si-a dedicat viata studiind etapele formarii natiunii romane moderne. La ceremonia de astazi au participat si reprezentantii celorlalte universitati de stat din Iasi, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, IPS Teofan, Episcopul de Iasi Petru Gherghel si primarul municipalitatii Gheorghe Nichita. Cu ocazia zilelor universitatii fiecare facultate din cadrul institutiei va organiza seminarii si colocvii stiintifice.