sâmbătă, 29 august 2009

In creion


realizat de Alina Iftime

joi, 27 august 2009

Jurnalul poeziei al lui Călin Vlasie

Într-o lume a vitezei, o lume în care, ea însăşi, tehnologia capătă identităţi poetice, o lume în care omul se mecanizează din ce în ce mai mult, o lume în plină criză de identitate, nu mulţi sunt aceia care, atunci când scriu versuri, se gândesc de zece ori, dacă nu mai mult, la construcţia finală a poemului. Iar cei care o fac, îşi asumă cu adevărat responsabilitatea zidirii întru Adevăr a Poeziei, aşa cum numai călugării ştiu să o facă în timpul rugăciunii. Printre acei puţini sceptici ai verbelor în liră se numără şi Călin Vlasie, unul dintre poeţii optzecişti care şi-a construit identitatea şi viziunea poetică în propriul cabinet terapeutic, un cabinet al obsesiilor politico-sociale, al cărţilor interzise de comunişti, al aşteptărilor debutului literar, al iubirii în taină, în ascunsul minţii, în psihic. Suma căutărilor adolescentine, a obsesiilor, a exerciţiilor şi aspiraţiilor literare este, fără îndoială, ingredientul cel mai potrivit pentru a începe un jurnal literar. Aşa pare să se prezinte poetul şi eseistul piteştean în cartea „Poezie şi psihic”, apărută la Editura Paralela 45 în 2003, o carte pe care, personal, o numesc cartea unui deceniu de literatură, asta pentru că, în cele aproape 200 de pagini, autorul se dezveleşte de intimitatea literară, anume, scoate din sertar pagini de jurnal, scrisori şi articole, toate redactate în perioada 1984-1994.
Preocupat de poezie până în măduva visului, eseistul piteştean crede că, pentru a fi poet, trebuie, înainte de toate, Poetul să fie viu, atât de viu încât să aibă puterea de a face din el însuşi subiect de laborator, de cabinet literar, de examinat. Acesta, consideră că Autorul, indiferent de ipostaza artistică în care se află, poate fi mijloc de cunoaştere în sine. Conştient de evoluţia poeziei, Călin Vlasie, în cabinetul literar, se arată interesat de două aspecte şi anume: evoluţia psihicului uman şi evoluţia tehnicilor poetice, motiv pentru care, fără a se menaja, îşi analizează întreaga gândire creatoare. „O înţelegere a poeziei nu este posibilă fără o înţelegere superioară a psihismului care o generează în parte.(…) Vreau să mă cunosc din mine însumi, căci eu sunt identic cu mine însumi.(…) Poezia mea este a unui om viu, stabil prin intensitate, organic prin fragmentarism, sensibil prin judecată, particular prin general.”
Anii comunismului, aşa cum reiese din fragmentele de jurnal ale cărţii, dar şi din epistolele trimise către prieteni, iubite, scriitori sau critici literari, par să fi fost pentru poet anii groazei, asta pentru că, cenzura şi regimul politic instaurase sentimentul de sinucidere culturală. „De 5 ani şi jumătate nu am mai scris un vers. Nu doar mie mi se întâmplă. Mulţi (în special) optzecişti se plâng de acelaşi lucru. Nu am mai putut scrie pentru că nu mai credeam în nici o putere individuală, credeam că răul era veşnic şi alesesem, distruşi, sinuciderea, o formă de sinucidere.” Însă, în tot acest timp, Călin Vlasie se delecta, în cabinetul intim, din autori la care cu greu se ajungea: M. Heidegger, G. Berger, G. Papini, J. Grenier, P. Francastell, O. Wilde, etc. De la aceştia extrase ideile despre omul modern, orizonturile psihologiei, cele ale poeziei şi esteticii, precum şi cele ale criticii literare contemporane, idei pe care le-a fructificat întru construirea viziunii poetice.
În vremuri tulburi, poezia era considerată un mijloc de comunicare. Tinerii se întâlneau în ateliere literare (aici Cenaclul de Luni, Bucureşti) unde „dezbăteau” probleme legate de literatura contemporană, comunicare şi tehnologie. Omul contemporan, în viziunea autorului piteştean, avea nevoie de poezie, deoarece aceasta oferea, nu doar un alt proces de comunicare, cât şi „o posibilitate de psihism terapeutic”, ba chiar, o formă de rezistenţă în faţa regimului politic. Realitatea socială, odată cu descoperirea computerului, impunea o nouă abordare psihologică. Această abordare venea din cabinetele de lucru ale artiştilor. „Antichitatea a descoperit omul genetic, epoca modernă – un om concret atacat de propriile creaţii; epoca în care tocmai păşim, tehnologică, psihologică sau homologică, descoperă un om concret nevoit să se adapteze la noile creaţii.”
Poet sensibil şi cerebral, Călin Vlasie vede în sine modul de elaborare şi organizare a poeziei. Poezia se arată totodată a fi una cibernetică, odată ce aceasta ajunge să folosească, prin aşa zisele tehnici vizuale (electronice), computerul sau alte programe. Acest tip de poezie, autorul avut aici în discuţie, nu o condamnă, dar spune despre ea că nu primeşte întregul suport emoţional venit din partea poetului.
Generaţiile mai tinere, apar în imaginea eseistului, drept fabrici de imagini poetice. Asta pentru că „sunt mai aproape ca oricând, cu un minimum de inteligenţă, de a realiza imagini poetice sclipitoare.” Dar, dacă tânărul poet nu posedă cunoştinţe tehnice privind realizarea unui poem, sau dacă acesta nu are un bagaj de literatură, el apare ca un „jucător”, un perdant în faţa Poeziei. Adevărata poezie este cea care izvorăşte din Fiinţă, nu din inginerii textualiste, chiar dacă „viitorul ne învaţă să ne despovărăm de trup”. Cu toate acestea, Călin Vlasie apreciază faptul că poezia are nevoie de imagini, însă acestea trebuie construite în armonie cu Poezia, cu Lumea, şi chiar cu tehnologia. „Imagineria (apropiată şi ca structură fonetică de inginerie) este produsul propriu şi unic al poetului care nu trăieşte în mod absolut nici în lume, nici între cuvinte, nici în plan ideal, nici în plan real, nici în plan impersonal dar nici în plan personal, ci într-un laborator poetic populat cu fapte reale şi cuvinte supuse şi unele şi altele observaţiilor, problemelor, experienţelor şi experimentelor cele mai imprevizibile.” Chiar dacă în formă textualistă un poem rezultat în urma unui anume program-experiment, prin imagistică va surprinde, va şoca, el nu va reuşi să transmită cu adevărat mesajul intim al psihicului uman, fie acesta şi unul al finitudinii, al angoasei. „Un lucru, o fiinţă sunt produse finite, dar ce infinit complicate le precede! Poezia ca finitudine artistică este dintr-un punct de vedere mai puţin interesantă ca pregătirea finitudinii. Este ceea ce un calculator-poet nu va fi în stare niciodată.”
Mergând pe liniile poetice ale lui I. Barbu sau ale lui Rimbaud, autori care au avut mai multe cicluri de scriere întru Opera Poetică, Călin Vlasie găseşte că un autor poate avea „amnezie”, fenomen considerat necesar în actul creativ. Între ciclurile de creaţie, când se petrece „pauza” poetul se poate redescoperi sau, mai mult, se poate găsi într-o cu totul altă formulă. Această regăsire este posibilă doar dacă din criza de identitate izvorăşte Poezia, Fiinţa. „Mi-am dat seama că amnezia e un fenomen necesar în cadrul creativ, fireşte amnezia temporară: a trăi, a te uita, a te regăsi, a te regăsi mai ales atunci când te afli într-o stare critică extremă.” Într-o altă ordine de idei, poetul are, ca orice alt artist, „ciclul poetic al istoriei personale”, adică Simţul Poetic suportă mutaţii în raport cu evoluţia spirituală. Există, din acest motiv, autori care scriu doar până la o anumită vârstă. Este şi cazul celor doi poeţi amintiţi mai sus, pe care autorul nostru îi are în vedere. „Cazul lui Rimbaud şi cazul lui Ion Barbu nu sunt deloc accidentale, ci consecinţă firească şi posibilă a unei poetici potrivit căreia ciclul poetic al istoriei personale înseamnă noutate formală personală şi limitată: încercând noutatea formală, încetează şi poezia.” Practic apelul la limbajul matematic, formal, experimental, de laborator duce la dispariţia ciclurilor de creaţie şi în final la încetarea poeziei.

duminică, 23 august 2009

DADA

poem experimental realizat impreuna cu sotia mea, careia i-l dedic.

mult prea devreme
printre morminte
albastru literele se aprind ca lumânările
în noaptea învierii
copiii sub tălpile lui îşi plimbau corpurile

îngerul a strigat la morţii răstigniţi din nou
ca şi cum ar fi visat
străin de cuvinte
acolo zac întinşi pe icoane
cern memorii
în plânsul ploii

ca un strigoi
femeia am iubit-o până a adormit
în iarbă îi simt pulsul tot mai rece
în noapte
tac
lăsaţi-mă să-i sărut ultima unghie
apoi puteţi să mă mâncaţi
păsări gri

în somn
locomotivele au miros de moarte
aripile sunt aşezate peste întuneric
păianjenii aduc în carnea mea nisip
timpul îşi întinde pânzele-n formol
liniile le-am tras peste mine să mă încălzească

lumina oarbă a unui timp apus
şi o lumină ce se zbate pe un paravan
în groapă totul e viu
în cer totul e viu
singurătatea ploii
în tine o caut
în nări simt viaţa ta cum cade acum rotundă

Poezia transcendentală a viitorului


Apărută întâi la Paris în 2000, iar abia anul trecut (2008) la Editura ieşeană Junimea, cartea poetului şi eseistului Horia Bădescu, Memoria Fiinţei – Poezia şi sacrul se vrea a fi un manual al bunelor practici cu poezia, un tratat de hermeneutică poetică, un manifest şi chiar o profeţie a poeziei viitoare. Dacă la baza cărţii se află un proiect de doctorat, lucru care ar putea îngreuna lectura cititorilor neavizaţi deoarece autorul foloseşte, în unele locuri, expresii şi argumente academice, în ansamblul ei, cartea poate fi citită de toţi cei care pretind că aspira la înaltele spirale ale poeziei. Asta deoarece autorul aduce în discuţie raportul dintre poezie şi sacru (numinos), elemente care contribuie la ceea ce Constantin Noica numea devenire întru Fiinţă. Având la origine ideea redactării unei lucrări ştiinţifice, Horia Bădescu se sprijină în argumente sau, în unele locuri, se completează în idei inspirându-se din autori deja cunoscuţi în domeniul hermeneuticii precum Martin Heidegger, Basarab Nicolescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Gilbert Durand, Octavio Paz, René Girard, Rudolf Otto, Lucian Blaga, etc.
Ca un adevărat recuperator de memorie, de sacru, de cuvânt rostit în verb, de dumnezeire şi credinţă, Horia Bădescu se aventurează în căutarea marelui Adevăr, şi anume, a Fiinţei. Cele care proclamă adevărul sunt, în viziunea autorului, poezia şi mistica. ”Două căi către cunoaşterea adevărului, care nasc din ceea ce participă la Fiinţă, din ceea ce vieţuieşte, din ceea ce există întru sacru – acolo unde a exista semnifică a fi în, a trăi valoarea Fiinţei, a trăi întru sacru.” Doar participând la realitate, cu ajutorul verbului, poezia prin rostirea celui care o cântă poate revela, asemenea misticii ne atenţionează autorul, şi asta pentru că, atât trăirea poetică, cât şi cea mistică, izvorăsc din credinţă, indiferent de zeul în care poetul se găseşte. În viziunea lui Horia Bădescu, o viziune de altfel unificatoare ”Dumnezeul poeziei nu este nici Vişnu, nici Set, nici Alah, nici Elohim. Dumnezeul poeziei este al tuturor şi al nimănui. Este a-cultic şi a dogmatic.” Mergând pe liniile prozatorului şi eseistului mexican Octavio Paz care spunea că natura poezie implică sacrul fără zeu, autorul nostru vorbeşte despre lirismul ca discurs sacru în afara dogmei, a religiilor, discursul Fiinţei cu şi despre sine însăşi.
Dacă, unii autori, atunci când scriu poeme, le scriu cu buldozerul, dacă, unii sculptori, atunci când gravează în lemn folosesc pana sau ibricul de cafea, dacă, anumiţi oameni când se roagă bagă capul în nisip, o fac pentru că acesta este felul lor de a privi în ceva anume, felul lor de a vedea întru ceva. În tratatul despre Memoria Fiinţei, eseistul Horia Bădescu vine şi ne arată o altfel de vedere asupra obiectului de cunoscut, fie el şi un proiect poetic. Ca şi Novalis autorul nostru ne spune că Poetul e cel care trebuie să ne facă să vedem. Altfel spus, poetul este cel care ne arată lumea, cel care o deschide şi o raportează la existenţa Fiinţei, este cel pentru care viziunea poetică şi lumea se conţin una pe alta, căci poetul se află în lume şi lumea în el. Obiectul de cunoscut, şi anume obiectul cunoaşterii poetice, comportă o structură dialectică în viziunea autorului, asta deoarece el apare, ca şi la Blaga, despicat în două: într-o parte care se arată şi într-o parte care se ascunde. Rămâne ca prin uimire, mirare să descoperim orizontul Fiinţei.
Dacă Basarab Nicolescu spunea că lumea se constituie ca o relaţie cu celălalt, atunci, în interiorul acestei relaţii, se instituie semnul. Poezia, în viziunea lui Horia Bădescu, trebuie, prin semne şi simboluri, să ofere o deschidere spre a vedea în Fiinţă, trebuie să fie ceea ce Ezra Pound numea detaliu luminos, amănuntul esenţial. „Prin natura ontologică a semnului poetic, poezia aduce cu sine, în orizontul Fiinţei, lumea şi eu-l. Dacă, în planul sacrului, dispariţia semnului trage după sine ne-vederea, ei bine, în planul poetic, sunt refuzate semnele fără conţinut. Horia Bădescu, mergând de data aceasta pe linia deschisă de Aristotel şi apoi continuată de Heidegger, ne vorbeşte despre metaforă. Aceasta, ca metaforă sacră, nu se constituie ca o performanţă analogică, ci ca purtătoare, deci transmiţătoare şi, în acelaşi timp, posesoare şi creatoare de valoare. Ea trezeşte sensul. Cu alte cuvinte, în calitate de „creatoare de relaţii între lucruri, metafora este expresia unei gândiri co-participative. Poezia nu gândeşte întru om, ci întru Fiinţă, omul situându-se în deschiderea Fiinţei, care, după Heidegger, e Fiinţa însăşi” conchide Horia Bădescu.
Cadrul festin dinaintea sau din timpul intrării întru poezie, întru Fiinţă, este şi el luat în vedere de gânditorul român. Asta deoarece sentimentul stării de creatură reprezintă pentru el o emoţie puternică, o emoţie ce se împărtăşeşte din puterile sacrului. Această emoţie puternică nu poate fi decât izvorâtă dintr-o criză de identitate, o criză din care poezia este facerea poemului însuşi, ca realizare a unui proiect ontologic în virtutea imaginarului prin care devine purtător de sens, deschizător de vedere. Poetul apare acum ca o relicvă a omului religios, însă acesta există, în ciuda trăirii religioase, într-o lume desacralizată. În acest sens, poezia secolului XX, cu precădere poezia avangardistă, textualistă cum are să o numească Horia Bădescu, este lipsită de sens, este poezia unui joc, din a cărui reguli lipsesc uimirea şi misterul. Semnele folosite de poeţii avangardişti sunt considerare oarbe, semne fără valoare, fără deschidere. „Extazul vizionar al simboliştilor nu este nimic altceva decât beţia deznădejdii poetului dinaintea vidului descoperit în el însuşi şi în univers, absenţa din lume a zeului”.
Cu toate acestea, gânditorul român, influenţat de Manifestul lui Basarab Nicolescu, nu ezită să construiască modelul viitoarei poezii. În viziunea acestuia poezia comportă o structură metafizică, o structură trialectică, o emoţie cosmică, emoţie transcendentală din care se naşte şi jocul cultural. Ca şi Edgar A. Poe sau S. Taylor Coleridge, Horia Bădescu consideră că, prin natura lui de a vedea şi simţi, poetul are capacitatea de a unifica toate lucrurile fără ca el să se schimbe. „Sarcina poetului este aceea de a atinge limita de la care absolutul poate fi perceput, dar nu ca prezenţă, ci ca absenţă (Poe), căci poetul are capacitatea de a unifica toate lucrurile, de a fi orice lucru… rămânând, totuşi, el însuşi şi de a ne face să simţim divinitatea totdeauna incertă (Coleridge). Finalitatea poeziei este aceea de a da expresie imanenţei, Fiinţei, ca valoare de existare.”
Totodată, gânditorul român este de părere că, toate mecanismele matematice, toate încercările textualiştilor de a vedea sau privi întru Poezie, nu pot fi părţi ale Adevărului, acestea fac doar simţite, ca şi magicienii, rodul unor adevăruri circumstanţiale. Totuşi, Poetul, conştient că el creează lumea asemenea zeilor, comportă o atitudine magică, însă una de natură ontologică şi gnoseologică, deoarece forţele lui esenţiale sunt simboluri ale existenţei spirituale, acele metafore sacre. „Poezia îşi pune în evidenţă natura magică nu numai ca hierofanie provocată, element de ruptură şi de acţiune asupra nivelurilor de Realitate, ci şi prin folosirea unor procedee ritualice asemănătoare practicilor magice. Dar, spre deosebire de magie, ea nu se manifestă ca un viol, ci ca o nuntire a nivelurilor de Realitate.(…) Totuşi, ca şi magia, poezia trebuie să-şi folosească întregul farmec, să seducă, să încânte pentru a realiza interferenţa nivelurilor de realitate şi a face ca numinosul şi puterea sa să se manifeste în câmpul de inducţie a sacrului.” scrie gânditorul român.
Refuzând, aşa cum am văzut (în calitate de poet), apartenenţa la un anume zeu, asumându-şi misticismul până la capăt, pornit împotriva experimentului poetic şi al magicienilor de metafore profane sau moarte, Horia Bădescu caută în rugăciune poezia transcendentală a viitorului, o „poezie organică despre care Novalis spunea că este cea scrisă cu întreaga noastră fiinţă, cu înăuntru şi înafara noastră, cu proiecte ontologice scrise în noi şi împlinite în virtualitatea imaginarului poetic.” Doar prin extaz, izvorât din acea criză de sine, criză de identitate, căutarea poetică îşi află terţul secret inclus, care este treimea cea de Fiinţă: Viaţă, Existenţă, Sacru, conchide eseistul român.
În final mai putem spune că întregul proiect poetic al lui Horia Bădescu, suma acestor concepte folosite în carte, ni-l înfăţişează pe Om descoperindu-l pe Dumnezeu în umanitatea sa. În fond, spune eseistul, acesta trebuie sa fie vocaţia poetului. „Vocaţia poetului nu este aceea de a ne arăta că omul este divin, ci că divinul se află în om, că este adevărata sa natură, umanitatea sa.” Ca şi Hölderlin, Horia Bădescu crede că Omul locuieşte întru fiinţă, pentru că, în chip poetic, îşi desfăşoară proiectul, locuirea, existenţa, întru sacru, întru iubire. De fapt aceasta este poezia viitorului, una a locuirii întru Fiinţă, una metafizică.

Horia Bădescu Memoria Fiinţei – Poezia şi sacrul
Ed. Junimea, Iaşi, 2008

joi, 20 august 2009

Saptămânile de miere pe litoralul romanesc

















Deşi abia m-am întors la Iaşi, mi-a rîmas gândul la Constanţa cu Mazăre. Un oraş curat, bine amenajat, plin de turişti, dar şi de şmecheri ale zebrelor. În câteva cuvinte Constanţa are la cârmă comandanţi de calitate. Mi-aş dori să vorbească aşa şi despre Iaşi turiştii care vin aici.

miercuri, 12 august 2009

Strat pentru competitia "Grigore Vieru"


Concursul Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”

Concursul de poezie purtând numele marelui poet Grigore Vieru se desfăşoară în cadrul Festivalului Internaţional „Grigore Vieru”, care va avea loc în perioada 9-12 octombrie 2009 la Iaşi şi Chişinău, în organizarea Editurii „Princeps Edit”, a Primăriei Iaşi şi Primăriei Chişinău.
Concursul îşi propune descoperirea şi sprijinirea tinerilor poeţi de limbă română din România, Republica Moldova şi din toată diaspora.
Pot participa tineri poeţi până la 30 de ani, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România sau ai altor uniuni de creaţie şi care nu au volume individuale publicate.
Manuscrisele, constând într-un volum de autor care nu trebuie să depăşească 100 pagini, scrise pe computer, corp 14, în două exemplare, se vor trimite pe adresa: Editura „Princeps Edit” Iaşi, Str. Păcurari nr 4, Cod 700515, Iaşi, jud. Iaşi, până la data de 20 septembrie a.c., data poştei.
Lucrările se vor juriza după un motto la propria alegere a concurentului şi care va fi trecut pe plicul de pus la poştă şi pe fiecare pagină prezentată în concurs. Lucrările vor fi însoţite de un plic închis ce se va introduce în plicul mare cu lucrările şi va purta acelaşi motto, iar înăuntru datele personale ale concurentului: numele, data naşterii, profesia, adresa exactă, telefonul, e-mailul şi o scurtă prezentare a activităţii literare. Pe plicul mare, în loc de numele şi adresa concurentului se va trece doar moto-ul.
Juriul, format din personalităţi marcante ale literaturii române de dincoace şi de dincolo de Prut, va acorda următoarele premii:
¾ Marele Premiu „Grigore Vieru”, constând în publicarea cărţii premiate în 500 exemplare;
¾ Premiul I – 500 lei;
¾ Premiul II – 400 lei;
¾ Premiul III – 300 lei.
La acestea se vor adăuga premiile unor importante reviste literare din România şi din Republica Moldova.

sâmbătă, 1 august 2009