joi, 28 octombrie 2010

Scara infinită cu îngeri a lui Liviu Ţiplica



Despre Liviu Ţiplica nu am auzit până să întâlnesc fragmente din volumul recent publicat la editura ieşeană Princeps Edit, „Scara fără îngeri”, şi regret că nu am întâlnit versurile poetului mai înainte. Recent am aflat că autorul, locatar al cerului pescăruşilor din Constanţa (Medgidia) a mai publicat înainte de acest volum, alte două machete poetice, pe care criticii, pe nedrept, nu le-au luat în seamă. Aş pune această absenţă a volumelor poetului pe seama problemei de difuzare a cărţilor. Este cunoscut faptul că cei mai mulţi dintre autori îşi publică machetele literare pe la diferite edituri fară să îi intereseze difuzarea lor. Despre poezia lui Liviu Ţiplica pot spune din capul locului că se desfăşoară pe un climat calm, ea curge limpede, dinspre raţional spre sentimental şi scoate la vedere, în curgerea ei, efecte vizuale care te introduc pe un târâm al fantasiilor lirice, dar şi al confesiunii biblice. Liviu Ţiplica, teolog de profesie, ştie cel mai bine unde începe poezia şi unde aceasta se sfârşeşte. Citindu-i macheta de versuri, alcătuită din cinci părţi (Prolog, Din gândurile şi frământările lui Adam, Poeme... în răcoarea serii, Poeme la răscrucea vremurilor, Epilog) eşti tentat să-l aşezi pe poet în rândul îngerilor, stând de cele mai multe ori, printre aceştia şi cu aceştia, la taclale. Poezia lui este una a dialecticii fizic – metafizic, asta deoarece majoritatea temelor atinse de poet comportă deschideri de natură creştin-filosofică. La tot pasul întâlneşti embleme şi tălmăciri biblice, dar şi elemente care ni-l arată pe poet preocupat de soarta postmodernităţii. El este conştient că oricât ar încerca postmodernismul să tehnicizeze şi să globalizeze diferitele forme de artă, omul va folosi limba lui Dumnezeu, singura care poate face diferenţa dintre semnele bucuriei, ale poeziei, şi cele rătăcite, supuse umbrelor. Poetul nu vorbeşte în poezia lui despre iubire, despre dragoste, însă această temă iese la suprafaţă atunci când personajele biblice, precum Adam, Cain şi Abel îţi aduc în atenţie teme precum Adevărul, Sacrificiul, Moartea, Natura, Familia, Naţiunea, Frumosul, Cuvântul şi Timpul. Liviu Ţiplica face din codurile poetice un târâm fără graniţe, un tărâm locuit deopotrivă de poet şi îngeri, un tărâm conectat la civilizaţie printr-o scară, simbol al urcării şi coborârii. Jocul vizual al lui Liviu Ţiplica se desfăşoară în văzul tuturor dar, doar cei iniţiaţi pot, însă, să vadă şi să pipăie aripile mari ale poetului. El înţelege că poezia – văzută de poet în corpuri îngereşti – este locul adevărat al liniştii, un loc în care timpul devine substanţă încărcată cu bucurie, un loc în care nu se vânează iubirea, un loc în care se poartă„marea bătălie cu moartea ieşită în lume prin miezul de foc al cuvintelor!”. Iată ce spune poetul: „Cu îngerii însă, a fost altfel. Ei au făcut zid / din tăcerea lor şi mi-au filtrat în murmurul acesta / tot ce am scris: vers cu vers, poezie cu poezie, / m-au legat şi m-au trecut în patria lor... Inima / mi-au înconjurat-o cu flori / crescute pe piscurile munţilor nevăzuţi, / şi m-au omagiat şi m-au preamărit în tăcere” (Îngerii m-au primit în tăcere). Lumea fizică în care trăieşte poetul este văzută ca fiind una al clownilor, una bufonică, una guvernată de politicieni corupţi, de poeţi vânători de Oscar. În ciuda acestor imagini apocaliptice, poetul crede puternic că „pământul mereu şi mereu se pregăteşte de înviere”. Semnul învierii ia în cele mai multe poeme din carte forma unei scări. Omul, când va fi pregătit de înviere, va vedea cum din cer pe scară îl vor locui îngerii. Iată ce scrie poetul: „Femeile au aprins / pe coasta muntelui focuri, au sfâşiat cu dinţii şi cu unghile / iezii purtaţi în braţe noaptea întreagă, apoi cu pielea iezilor / pe cap au jucat pe cărbuni aprinşi, / au chiuit şi s-au năpustit asupra bărbaţilor./ Regele s-a împreunat solemn cu iapa albă, / după care a junghiat-o şi-a dat-o de mâncare supuşilor./ La sfârşitul zilei s-au retras în cetate şi-au aşteptat semnul. / Un fulger greu a despicat văzduhul şi în lumina lui / ochii mulţimilor au desluşit o scară/ rezemată pe pământ, al cărei vârf ajungea până la cer. / Pe scara aceea nu urca şi nu cobora nici un înger. // Atunci ei şi-au zis: „Cât de înfricoşător este locul acesta! / Grabnic, dar grabnic să plecam de aici!...” (Scara fără îngeri). Putem spune că autorul exersează o artă a poeticii. Liviu Ţiplica este interesat de tot ceea ce însumează actul creaţiei poetice. În viziunea lui poezia este aceea pe care sângele o pulsează în toate elementele unui corp. Poezia, asemenea limbajului îngerilor, se cântă, fără a realiza vreun tip de agresiune împotriva limbii sau al limbajului. Ea poartă „o legătură de taină între sufletul ce s-a dus/ şi trupul lepădat pe pământ”. Poezia este pentru Liviu Ţiplica o scară infinită cu îngeri, o scară pe care vom urca după parcurgerea celor 110 pagini ale volumului „Scara fără îngeri”.
Scara cu îngeri
Ed. Princeps Edit, Iasi
2010
format A 5, 110 p.