vineri, 31 octombrie 2008

Cezar Ivănescu - poetul tălpilor albe



Mi-l amintesc pe Don Cezar, cum obişnuiau prietenii să îi spună, trist şi iubind. Eram student în anul trei de facultate. Coboram de la Universitate spre crîşma Boema de pe Copou, clădire în care înainte de 1989 funcţionase corpul securităţii ieşene. Poetul Cezar Ivanescu urca la etajul clădirii, unde avea, din 2000, biroul redacţiei Editurii Junimea, a căreia director era. Îmbrăcat în costum ducea în spate ca o povară un ruxac, probabil încărcat de cărţi primite de la debutanţi. Purta în picioare o pereche de adidaşi albi. Nu-l mai văzusem pînă atunci. Mi-a plăcut privirea aceea a lui, privire întoarsă spre suflet, în urma tălpilor albe lăsate anapoda pe treptele de la intrare. L-am simţit altfel decît pe ceilalţi pe care îi tot vedeam pe la Boema. Luat de val l-am urmat. Era sfîrşit de toamnă. Treptele din lemn, scorojite bine îmi apăreau ca un grup de măicuţe bătrîne pregătite oricînd de bîrfă şi rugăciune. Auzeam fiecare pas pe care îl făceam. Urcam, şi cu cît înaintam aveam senzaţia că nu se mai termină. În capătul scărilor m-a întîmpinat o doamnă. Era secreatara editurii Juimea. Ca să mă aflu în treabă am întrebat-o care sunt condiţiile pentru a publica o carte. Don Cezar s-a uitat peste ochelari la mine şi m-a întrebat pentru ce tip de carte pun întrebările. Nu ştiam ce să îi răspund. Vocea lui trecuse prin mine ca printr-o fătucă virgină. Am făcut stînga-împrejur şi am ieşit din sediul editurii Junimea. La acelaşi etaj funcţiona şi sediul editurii Alfa. Nicolae Panaite, patronul editurii Alfa, despre care aveam să aflu mai tîrziu că este şi poet, tocmai urca scările. Mirosea a parfum de barbat care „se respectă”. M-a oprit şi m-a întrebat dacă sunt mulţumit de ofertele editoriale ale lui Cezar Ivănescu. Atunci, aflasem cine este omul cu tălpile albe. Eram oarecum dezamăgit, pentru că îl ştiam pe poet din liceu şi că nu l-am recunoscut. Mi-a vorbit diriginta - care era şi profesoară de limba şi literatura română – despre el atunci cînd mi i-au recomandat pentru lectură şi pe Nichita Stănescu, pe Blaga, pe Noica şi pe alţii.
L-am întîlnit din nou pe Don Cezar, la Festivalul Internaţional de Literatură Româno-Canadiană „Ronald Gasparic“, desfăşurat în Pod Pogor Fiul de la Casa Pogor. Eram împreună cu Ciprian Şoptică. Veniseră şi scriitorul botoşănean Gelu Dorian, scriitorul Vasile Andru – coorganizator al festivalului –, Ciprian Voloc şi mulţi alţii. De data aceasta era primăvară, de sărbătoarea Bunei Vestiri. Ciprian Voloc i-a dat poetului Cezar Ivanescu prima mea carte de poeme, Primul val, apărută la editra lui Nicolae Panaite în iarna lui 2004. Poetul nu dădea vreun semn că mă ştie, lucru care m-a făcut să mă simt bine. Aveam senzaţia că ne vedeam pentru prima oară.
E trist să vorbesc despre el la trecut. Nici nu ştiu dacă putem vorbi despre Don Cezar la trecut. Petru Ursache, cred că unul dintre cei mai buni exegeţi ai operei poetice ivănesciene, scria în urmă cu patru ani în cartea „Înamoraţi întru moarte – ErosPoesis la Cezar Ivănescu”, apărută la Editura Timpul, că poetul „n-a existat cu adevarat. El s-a născut într-o ţară nemaiauzită şi cosmicizată, între iad şi paradis”. Acum, când privesc spre omul şi poetul care a fost Cezar Ivănescu, nu pot să spun decît că el, cu adevărat, a creat „între iad şi paradis”, a creat un paradis din iad, şi în acelaşi timp a trăit iadul în ciuda paradisului creat.
Forţa poetică, limbajul de cele mai multe ori rapsodic al rostirii româneşti, dar şi structura morală i-au determinat pe cei mai mulţi dintre adversari să îşi arate încă de timpuriu intenţiile diabolice. Dacă, de exemplu, cu un curaj aproape divin, în timpul regimului comunist, poetul reuşea să treacă de cenzură, de multe ori practicînd şi greva foameiatunci cînd libertatea expresie poetice era ameninţată, iată că efectele postdecembriste, datorită adevărurilor ce le purta în vene, lăsate pe casete audio sau în cărţi, i-au determinat pe rivali, iar aici ma refer la Mircea Dinescu şi hoarta lui de CNSAS-işti, să îşi ducă programul dibolic pînă la capăt, pînă la eliminarea din cenaclul poetic al pământului, pe poetul Cezar Ivănescu. Or, poetul bîrlădean, în ciuda tuturor piedicilor puse de cenzorii de astăzi, participă, aş putea spune, în continuare la cenaclul de poezie, însă, de data aceasta, în lumea creată de el, de Eminescu, de Stănescu, de Blaga, alături de alţi îngeri, în acel „paradis” despre care am amintit mai sus.
În poemele sale, Cezar Ivănescu a lăsat în urmă nu doar poemele pe care de cele mai multe ori, singur şi le cânta, ci şi un jurnal intim, în versuri, al suferinţei şi deopotrivă al biruinţei, un sistem ontologic ce are ca scop îmbogăţirea luminei fiinţei. Relevante sunt, în acest sens versurile „!cei ce-L ucid azi pe Domnul, tot ei şi ieri l-au ucisu-L / L-or duce în dimineaţă, L-or duce să-l răstignea -, / cei care azi ne-nchid, tot ei şi ieri ne-au închisu-L / Sufletul Nemuritor, tot în temniţă grea, ... // !ei ne-au scuipat toată viaţa, ne-au scuipat faţa şi scrisul, / casă a vieţii doar visul, visul în el ne primea, / ne întorcem doar în vis şi preamărim numai visul, / visul în inimă scria doar cu inima mea, ... // !cei ce ucid mă aşteaptă, eu pentru ei sunt ucisul, / vine acea dimineaţă care mă va libera, ...” [Jeu d`Amour (Clară lumină), în La Baaad, Editura Eminescu, 1996, Bucureşti].
Aflat într-o continua bătălie cu conştiinţa publică, o conştiinţă uşor manipulată de cei fără de lumină, Cezar Ivănescu îşi purta inima ca pe-o adevarată candelă. Credinţa că singura, doar ea, lumina poate aduce curăţenia în sufletul celor de mult roşu pătat, dar şi în propria-i existenţă, îi dădea poetului puterea să propună o nouă umanitate. Cu toate acestea, cuprins de groaza haitei ce-l vîna, el se retrăgea încet, odată cu înanintarea în vîrstă, cînd trupul nu-i mai permitea lupta fizică, în propriai inimă, loc în care rugăciunea era sungura formă de apărare. „!mă rog ţie, Sfîntă Fecioară, / îmi sînt mie prea povară, luminat de tine, străluceo, / poate un an-doi oi mai duce-o, / luminat de tine, lumină, / ca să pot muri fără vină, / luminat de tine, lumină, / inima de toţi mi-i străină! // !mă rog ţie sfîntă şi sfîntă / trupuşorul mi-l înmormîntă. / cu mînurile-ţi de tămîie / osicioarele-mi le mîngîie, ...” [Rosarium (Stela Maris), La Baaad, Editura Eminescu, 1996, Bucureşti].
Deşi a fost ţinta unor abjecte jigniri, atît la persoană cât şi asupra operei poetice, cel care, ca şi Hristos, a fost bătut de angajaţii cetaţii, SPP-işti în cazul nostru, pentru că deţinea adevărul în Timpul asasinilor (carte apărută la Editura Libra, Bucureşti, 1997), Cezar Ivănescu îi iartă: „!cum trece-n lume toată slava / şi fiul Omului, bătut, / sfărmat cu graba şi zăbava, / îndură iar Calvarul, mut, // cum trece suliţa preabine / prin trupul celui mai căzut, / fie să treacă de la mine / tot Răul ce mi s-a făcut!” [Jeu d`Amour (Exorcism), La Baaad, Editura Eminescu, 1996, Bucureşti].
Preocuparea faţă de problema morţii, poetul pe care îl avem în discuţie în aceste pagini, o avea încă din tinereţe. Chiar în volumul de debut, Rod, ce a apărut în 1968, reeditat în 1985 la Editura Albatros, primul poem, în mod, am putea spune paradoxal, face referiri la greutatea metafizică pe care o are sentimentul asupra morţii. Trebuie să ţimen cont, în acest context, că poemul apare autorului ca un act profetic, acesta simţind incărcarea vârstei lui cu anii celor mai învîrstă: „!acum, fiindcă frigul face bulboane / şi fiindcă eu sînt bolnav şi mă tem, / ca sălbaticul am să-mi fac leul meu pe peşteră, / iar voi să spuneţi: îl vîna în fiecare zi! /.../ !acum, finndcă am chiar şaptezeci de ani / cu cei lăsaţi de mama, / îngăduiţi-mi deruta suportabilă / şi bucuraţi-vă de înţelepţii tineri!”. [De profundis, din vol. Rod, Editura Albatros, Bucureşti, 1985).
Poetul tălpilor albe, cum îmi place să îl numesc pe Don Cezar, este şi va rămîne în istoria conştiinţei poporului român un martir al adevărului, al libertăţii şi al generaţiei sacrificate. El este tînărul preocupat de cromatica existenţei omului în univers, un pacifist şi un simbol al creaţiei, un personaj care îi va deranja, din orice lume posibilă sau imposibilă, pe impostorii de umanitate, pe aceia care nu o văd pe Moartea decît „citind ziare”, asemenea unor călători alfaţi în metrourile îmbîcsite de transportul fiinţei. Don Cezar nu plimbă fiinţa de la o staţie la alta, ci dimpotrivă, îi caută acesteia lumina necesară participării la un cenaclu cu îngeri, el păşeşte alb şi anapoda pe treptele realului, aşa cum doar un poet poate păşi.


sâmbătă, 25 octombrie 2008

Schimb Valutar, filmul pe care politicienii nu o să-l vadă



Ieri seara, la Iaşi a fost lansat filmul „Schimb Valutar”, la multiplexul Glendale-Moldova Mall. Au fost prezenţi la evenimet regizorul Nicolae Margineanu şi actorii Cosmin Seleşi şi Aliona Munteanu. Filmul „Schimb Valutar” semnat de regizorul Nicolae Margineanu aduce în faţa publicului consumator de cinematografie povestea a milioane de români, chiar dacă se are în vedere firul unui singur român. Orice ar spune unii, acest film este o lovitură dată politicului românesc, justiţiei şi totodată cămătarilor. Un muncitor, mai exact un decreţel, dacă e să luam în calcul vârsta personajului principal, rămâne, aşa cum majoriztatea românilor au păţit-o după `89 fără serviciu. Fabrica, structura comunistă falimentează, este privatizată, pun mâna pe ea politicienii, salvatorii de comunism. Muncitorii sunt trimişi acasă. Decreţeii, îşi vând casele, apartamentele cărora nu le mai puteau face faţă la întreţinere şi hotărăsc să ia drumul străinătăţii. Personajul nostru, Emil, jucat de Cosmin Seleşi, ia drumul capitalei să rezolve plecarea in strainatate, incercând prin căi mai putin ortodoxe să obţină paşapoarte şi vize pentru familie. El pleacă de acasa cu echivalentul in lei a 10,ooo de dolari, bani obtinuti din vanzarea apartamentului. Ajuns la Bucureşti, Emil este păcalit de un fals valutist (rol jucat de Andi Vasluianu) si rămâne cu buza umflată, fară bani pentru viza. In speranţa că va recupera banii el va ucide (ramane sa descoperiti pe cine). Se ascunde in casa prostituatei Lili, o studenta la drept venită din Republica Moldova sa studieze la Bucuresti, rol interpretat de actriţa Aliona Munteanu. Urmărit de politisti isi va sterge vechea identitate, cumparand chiar de la un fost politist un pasaport cu noua identitate. Aceatsa schimbare de identitate are loc si la nivel de constiinta, el devine valutist si trage teapă la alţii. Finalul, putin fortat, ni-l arată pe Emil descoperit de un cetatean pe care la inselat cu valută, apoi in avionul in care se afla sotia şi copilul. Pe parcursul celor 99 de minute am avut ocazia sa redescopăr o romanie cu oameni disperaţi, pregătiţi în orice situaţia să facă orice, un film dur despre realităţile politice şi sociale ale vremurilor postcomuniste.

Paul Gorban în dialog despre film cu regizorul Nicolae Mărgineanu şi actorul Cosmin Seleşi (concluzie sumară: amândoi spun că acest film nu este pentru politicieni)

Paul Gorban: Oameni fără serviciu, bani, crime, hoţi, prostituate, poliţişti corupţi, români care plecă în străinătate pentru a căuta o viaţă mai bună, etc. Un film românesc despre România.

Nicolae Mărgineanu. Astea au fost şi încă sunt vremurile de la noi. România e o tară destul de agresivă care are multe priorităţi înainte de a-şi proteja cetăţenii. Tudor Voican, scenaristul acestu film, a scos din anonimat nişte personaje reale, pe care le vedem în viaţa de zi cu zi, dar de care nu suntem atât de aproape, şi le-a descris destul de bine. Pe de altă parte, întotdeauna, m-am întrebat cam ce este în sufletul unei persoane care vrea să emigreze, pentru că nu-i deloc uşor să o faci. În plecările mele în străinătate am văzut mulţi români, totodată am simţit şi am văzut cum străinii văd îi acesti români o masă de săraci, un popor destul de dezagreabil, oameni care dorm prin gari, în holurile spitaleor sau la locurile de muncă, oameni care nu le vorbesc limba şi mi-am spus că este foate bun scenariul lui Tudor, mai ales că dacă se face un film ca să observe şi occidentalul cum pleacă un român în străinătate, ce îl impinge să facă asta. Sigur, s-a urmărit firul plecării până la urcarea în avion, pentru a se vedea clar câte obstacole sunt în ţară. Cazul lui Emil e un caz cu totul deosebit, e un caz extrem, dar cred că pentru fiecare român care pleacă există o poveste.

P.G.: Da, este o poveste, o poveste în care există şi un tragico-comic, poate acesta doar scenic, regizoral...

N.M.: Umorul era din scenariul lui Tudor Voican şi umorul cred că ne caracterizează pe noi românii şi ne determina să traversăm cu mai mare uşurinţă momentele dificile. Am încercat să menţin umorul în timpul scenariului şi chiar l-am amplificat cu unele mici secvenţe care ştiu că în general sunt gustate de spectatori, mai ales în momentul în care filmul are o tensiune şi o încărcătură pentru că altfel e dificil să rezişti. E bine să existe aceste momente de deconectare. Dacă am reuşit sunt foarte bucuros.

P.G.: Ca regizor, din punctul dumneavoastră de vedere, care au fost scenele care s+au realizat mai greu?

N.M.: De obicei scenele care par simple sunt, de cele mai multe ori, cele mai grele. De exemplu, personajul Alionei Munteanu (Lili în film), am avut mult de lucru cu ea, pentru că este naturală, are ceva în fiinţa ei care a salvat personajul, pentru că personajul unei prostituate, cum a fost cel al ei, care trăieşte pe muchie de cuţit, în afara moralei, tot pentru o perioadă de timp, timp în care ea se detaşează de toate cele morale, pentru a supravieţui cumva, nu este usor de interpretat. Însă Aliona îi dă curăţenie în mod paradoxal acestui personaj. Acest personaj există şi în viaţa reală, prostituate care îşi păstrează acea curătenie chiar dacă fac pactul cu dracul pentru a trece puntea.

P.G.: Se văd motive clare ce trimit la efectele postcomunismului, in acelaşi timp o alternativă, străinătatea.

N.M.: Cred că Tudor Voican a încercat prin acest scenariu să nu mai dea nici o şansă lui Emil şi familiei lui să mai rămână în ţară. El avrut să îi uşureze lui Emil decizia de a pleca din ţară. Am trăit în aceşti ani vremuri destul de tulburi cu foarte multe surprize de la diferite persoane sau instituţii şi am început să ne obişnuim cu foarte multe transformări, unele plăcute, altele mai puţin. O parte din ele le putem vedea cu zâmbetul pe buze sau la rece în acest film.

P.G.: De ce acel final? In aeronavă şi fără banii pe care i-a strâns înşelând pe alţii..

N.M.: Nu am vrut să îi oferim şansa de apleca din ţară aşa cum o fac bişnişniţarii şi mafioţii, cu mulţi bani la el. Ar fi continuat să fie valutistul din bucureşti. Cu acest final, Tudor l-a pedepsit pentru ceea ce a făcut. I-am lăsat şansa de a se redescoperi stâlpul familiei, de data aceasta peste graniţe.

P.G.: Cât timp s-a lucrat la realizarea acestui film?

N.M.: Filmul are o perioadă de pregătire de şase luni de zile. Cred că este o perioadă suficientă. Timp în care iţi poţi imagina fiecare scenă, fiecare lucru care trebuie făcut. E perioada în care organizezi castingul, când iţi alegi actorii. Pe urmă e perioada de filmare, care este foarte grea. Uneori nu ajungi la ceea ce ţi-ai propus să realizezi sau să pui in act ceea ce ti-ai imaginat. Alteori iese chiar mai bine, pentru că vine fiecare actor cu talentul lui. Dup ce filmul de termină e o perioadă destul de placută pentru regizor şi actor pentru că practic nu mai ai ce să îi faci, decât să îl promovezi. Filmul odată realizat are destinul lui, acum aşteptăm să vedem dacă are noroc sau nu.

P.G.: Am văzut reacţia publicului, însă nu ştiu care va fi reacţia politicienilor. E un film despre problemele sociale ale romanilor. Din acest punct de vedere, se vrea acest film, a fi şi un mesaj pentru politicieni, un mesaj dat de artişti, de data aceasta.

N.M.: Nu cred că un politician ar vedea filmu, să dea domnul să îl vadă, dar în nici un caz nu va fi influenţat de el. Ei au o altă mentalitate, un alt mod de a gândi şi de aprivi lucrurile. Pentru public, însă, cred că este un bun prilej de reflexie pentru a vedea intâmplări prin care au trecut semenii, prietenii, sau de care au auzit, redate într-un mod neantrenant, într-un mod plăcut. Sper din toată imina ca cel care intră in sala de cinematograf să nu plece dezamăgit.

P.G.: Veţi participa cu acest film la festivalurile de Film din Europa sau mai ştiu eu de unde?

N.M.: Da, sigur. La sfârşitul acestei luni (octombrie 2008) această producţie va fi prezentată la Montpellier din Franţa, iar dacă va ieşi bine de acolo va fi prezentat şi la alte festivaluri. Abia aştept să văd reacţia de afară.

Paul Gorban: Suntem in sala, pe scaunele pe care de obicei stau spectatorii. Cum este pentru tine sa privesti pelicula in care apari jucand un rol? In acest film (Schimb Valutar) ai rolul principal. De pe platoul de filmare, in scaunul de cinematograf....

Cosmin Seleşi: Doamne, cred am vazut filmul de 19 ori. E ok, sa ştii că mai râd uneori, dar nu la mine. Râd uneori de situatie, ma pun in pielea personajului principal, insa Aliona, Lili din film, e foarte haioansă.

P.G.: In film personajul pe care il interpretezi suporta nişte mutaţii etice puternice. Daca e să luam în calcul toată evoluţia lui, este la început barbatul casei, capul familiei, are un job la o fabrica şi deodată rămâne fără serviciu. Toţi angajaţii sunt trimişi acasă. Lucru des întâlnit în Romînia postcomunistă. Însă interesantă este evoluţia lui, el se dezumanizează, devine criminal, işi alunga fiul... Din puctul tău de vedere care sunt etapele acestei dezumanizari?

C.S.: E fost foarte greu, trebuie să recunosc. Prima dată când am cirtit scenariul, primul cuvant pe care l-am spus după ce am terminat scenariul a fost săracul. Mi-a fost milă de el. Şi acum îmi este milă de el. La început, este aşa cum spuneai şi tu, omul casei, pricajit cînd rămâne fără serviciu, se chinue să facă ceva, să scoată din situaţia aceea de criză familia si unde ajunge... în Bucureşti, în jungla aceea. A fost o partitură foarte grea pentru mine, un rol foarte greu. Am avut mari emoţii. Mă gândeam că nu o să iasă pentru că a fost pe muchie, putea să cadă în partea extremă foarte repede.

P.G.: Vorbeam mai devreme cu regizorul filmului, Nicolae Mărgineanu. L-am întrebat dacă e un film şi pentru politicieni. Există acum un mit al românului care pleaca în străinătate. Unii pentru muncă, aşa cum încerca in începutul filmului să facă şi personajul principal, Emil, iar alţi să se ascundă de justiţie, folosind identităţi false, cum o va face acelaşi personaj, în finalul filmului.

C.S.: Nu o să vadă nici un politician acest film. Pe bune, politicienii au alte treburi. Să nu intrăm în lumea aceasta atât de murdară.

P.G.: E urâtă, este adevarat, dar şi în film sunt lucruri urâte, de ce nu i-ar atinge mesajul şi pe politicieni?

C.S.: Da, da şi ce crezi? Dacă un politician o să vadă filmul o să spună, bai hai să facem ceva, ca oamenii aştia să nu mai fie nevoiţi să plece din ţară.

P.G.: Este în film o scena comică tragică. Personajul principal iese pe un gemuleţ din camera „avocatei” Lili. Emil îşi dă seama cu adevarat că este urmărit de poliţie. Pentru tine, cum a fost scena aceea?

C.S.: Foarte puternică Aliona (Lili), nu mă aşteptam. Cu toate acestea au fost vre+o patru duble. Ea a rezistat fără nici o problemă.

P.G.: În perioada filmărilor ai avut timp şi de familie, de prieteni?

C.S.: Nu i-am îndepărtat în perioada filmărilor. În acelaşi timp filmam la Pro Media, repetam şi la teatru, iar la un moment dat, timp de două săptămâni, am fost plecat la New York cu două spectacole. Recunosc că am avut o perioadă destul de încărcată şi sper să mai fie şi în continuare aşa. Dacă îşi palce ceea ce faci nu ai cum să îţi îndepărtezi prietenii şi familia chiar şi în timpul filmarilor sau repetiţiilor pentru spectacole. Pe mine filmele artistice şi teatrul mă curăţă, mă purifică. Teatru am făcut pentru sufletul meu, chiar dacă din teatru nu se câştigă bani, dar am multe satisfacţii şi sper să am şi din film. Eu am jucat în mai multe filme, în special de lung metraj, dar în acesta este primul în care joc rolul principal. Cred în personajul acesta, chiar dacă am avut şi cronici proaste, asta e bine, lumea te priveşte, este interesată de evoluţia ta pe platou. De exemplu, o cronică dură a fost a lui Gorzo, din B 24 FUN. E ok, e foarte bine că scrie şi aşa, că dacă se scrie numai de bine atunci chiar este o problemă. Ce ma deranjează e faptul că nu sunt anunţate la timp castingurile. Afli deupă ce au început filmările că s-a făcut castingul.

P.G.: Dicolo de tiparele stabilite de senarist şi regizor au fost scene în care a trebuit să improvizezi?

C.S.: Nu.

P.G.: Totul a fost ca la carte, ca la dicţionar.

C.S.: Da. De improvizat nu am improvizat nimic. Bine, că nu m-au lăsat să improvizez, că şe stricam filmul. Eu sunt actor de comedie. Mie îmi place mai mult comedia şi poate şi de aceasta a fost o provocare pentru mine.

P.G.: De ce în final a fost acel refuz de a primi fiul, pe care până în acel moment îl iubea, îi vorbea la telefon de fiecare data? Ce a fost acolo? Înţeleg banii, bani, dar era copilul lui. Cum ai trăit scena aceea?

C.S.: Scena aceea a fost dură. Acolo personajul era complet dezunanizat şi asta datorită împrejurărilor, stărilor şi situaţiilor în care s-a trezit personajul. Era tensiunea acelui final, dacă nu reuşea să plece se dărăma total, familia era oricum în avion.

P.G.: Cum crezi, dincolo de acest final dat spectatorului de cinematografie, că ar evolua starea lui Emil. Redevine omul de la începutul fimului? Soţia şi fiul sunt în aeronava, el o priveşte, ea îl observă, dar nici unul nu dă un semn de bucurie, ci dimpotrivă, ei sunt reci unul faţă de altu.

C.S.: Aşa ca o continuare a filmului, eu aş vedea că el îşi revine. Totuşi puterea familiei, energia aceatsa te poate vindeca. Cred că ar deveni mult mai puternic.

P.G.: Care au fost relaţiile cu cei din partea tehnică de pe platoul de filmare? Asta e ultima întrebare.

C.S.: Am avut o echipă foarte tare. Nu am fost foarte mulţi, dar am fost uniţi, am fost ca o familie. Am râs împreună, am hotărât împreună ce şi cum să facem. Domnul Mărgineanu are un stil foarte bun de a lucra cu actorii. E prolific pentru actori, pentru mine ce putin aşa este. Elk a foarte calm în timpul filmărilor. Nu induce stres şi panică, nu ţipă, nu grăbeşte scena. Mi-a plăcut foarte mult şi sper să mai colaboram.

vineri, 24 octombrie 2008

Cercetatorul american in istoria romanilor, Keith Hitchins a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii iesene „Al.I.Cuza”





La universitatea Cuza se fac pregatiri pentru jubileul a 150 de ani de atestare documentara

In cursul zilei de astazi conducerea universitatii iesene Al. I. Cuza a premiat aproape 20 de profesori, care au iesit la pensie in cursul acestui an sau in anii precedenti, cu distinctia de Profesor Emeritus pentru activitatile stiintifice desfasurate de-a luncul carierelor universitare. Evenimentul a avut loc in Aula Magna „Mihai Eminescu” a universitatii iesene cu prilejul celebrarii a 148 de ani de la infiintarea institutiei de invatamant. Totodata rectorul a mentionat ca in momentul de fata se fac pregatiri intense pentru manifestarile jubiliare din 2010, cand universitatea va sarbatori 150 de ani de la infiintare. „Este o manifestare care a intrat in frumoasa traditie a universitatii, de a-si celebra momentul inaugural si augural de la 1860. Se intampla un asemenea eveniment in fiecare an. Membrii comunitatii academice a universitatii noastre il traiesc cu bucurie si isi aduc conntributiile intelectuale si spirituale, fiecare in domeniul lui de specialitate. Ce anume o sa se intample peste doi ani, cand vom celebra jubileul de un veac si jumatate a universitatii... Este bine ca noi sa pregatim cu atentie si cu riguare acel eveniment pentru ca intreg anul 2010 va fi marcat de manifestari nu doar cu tenta de istorie a ideilor, sau istorie culturala, nu doar cu tenta festivista, ci mai ales cu manifestari dedicate schimbului de idei stiintifice cu partenerii nostri din intreaga lume. Anul 2010 va fi consacrat profesorilor reputati pe paln international ai universitatii noastre” a declarat rectorul universitatii iesene Al. I. Cuza, Vasile Isan.

M-am apucat sa cercetez istoria romanilor din intamplare, insa mi-a fost mai dificil in perioada comunista

Tot astazi conducerea universitatii a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al universitatii, specialistului american in istoria romanilor, Keith Hitchins, profesor al universitatii de stat Ilinois din Urbana Champaign, Statele Unite ale Americii. „Universitatea ieseana ma onoreaza in mod special. Ma bucur, pentru ca este cea mai veche universitate din Romania, institutie cu traditii de invatamant. A fost o primire foarte prietenoasa si m-am simtit foarte bine aici, in Iasi. Eu nu am nici o legatura familiala cu Romania. Cand am inceput studiile pentru doctorat, eu am ales ca subiect principal Rusia, Uniunea Sovietica si ca subiect secundar O Europa Sud Estica Centrala. Incetul cu incetul am gasit mai interesant aceasta europa sud estica decat istoria rusiei si mi-am schimbat planul de cercetare. Am avut prilejul sa studiez limba romana, atat la universitatea ieseana, cat si la universitatea din Paris in 1960. Am stat doi ani aici, prin schimb cultural. Anii aceia au fost pentru mine decisivi ca eu sa fac ca subiect principal Istoria Romanilor si nu am regretat. Mi-a fost dificil sa cercetez la inceput istoria romanilor din cauza regimului care era atunci la putere. Desi eu am vrut sa vin mult mai devreme in Romania pentru cercetari, nu am putut sa fac acest lucru.” A declarat profesorul universitatii de stat Ilinois din Urbana Champaign, Statele Unite ale Americii, Keith Hitchins, specialist in istoria romanilor. Universitarul si-a dedicat viata studiind etapele formarii natiunii romane moderne. La ceremonia de astazi au participat si reprezentantii celorlalte universitati de stat din Iasi, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, IPS Teofan, Episcopul de Iasi Petru Gherghel si primarul municipalitatii Gheorghe Nichita. Cu ocazia zilelor universitatii fiecare facultate din cadrul institutiei va organiza seminarii si colocvii stiintifice.


joi, 16 octombrie 2008

miercuri, 15 octombrie 2008

Plânsul lui Haar


proza scurta, aparuta in revista ieseana de cultura Timpul, numarul din octombrie

„Nicio legătură nu se stabileşte decât prin sânge” îmi suna în noaptea aceea în minte. Încercam să adorm, însă gândul că pe fereastra deschisă pot intra în dormitorul meu umbre sălbatice nu-mi dădea pace. Luiza dormea adânc cu chipul pe pieptul meu. Răsuflările ei calde îmi zbârleau firele de păr de pe trup. Sfârcurile îmi erau ridicate ca două piramide şi se izbeau uşor de nările ei umede. Ţânţarii roiau deasupra noastră cu trompele pregătite de atac. Era trecut de miezul nopţii când, de pe noptieră, căzuse poza mamei. „Sunt definitiv despărţit de casă” mi-am spus atunci. M-am ridicat uşor din pat şi m-am îndreptat spre frigider. Am scos o bere rece să-mi potolesc somnul plecat după visare. Laptopul era deschis pe birou.Îi ascultam melancolic culer-ul. Nu mai scrisesem de câteva luni bune un text la el, dar era deschis pentru orice provocare. Uneori când mă aşezam în faţa lui aveam impresia că tastele fug ca şi zilele de mine, ca şi pozele sau tablourile din casă, ca şi femeile ce plâng ieşirea din religie a bărbaţilor neliniştiţi de hormoni.
Am ieşit din cameră pe balcon cu încă o bere şi priveam spre blocurile care stăteau să cadă în putrefacţie. Aveam impresia că sunt privilegiat să stau în faţa lor ca un dictator. Le înjuram cărămizile din pântece, varul dezlipit de chipuri, ochii ferestrelor aglomerate cu perversităţi culese din reviste porno, dar mă enervau că mă ascultau şi nu îmi răspundeau cu nici un gest.
La parterul blocului de vis-à-vis era o crâşmă non stop. Acolo ne adunam toţi bărbaţii însuraţi, mai ales în zilele în care juca echipa naţională de fotbal. Consuela, chelneriţa avea grijă mereu să ne umple halbele de bere, să ne aducă alune sau seminţe şi să ne cinstească pe bănuţii noştri cu câte o vodkă.
Domnul doctor Albert Haar, specialist în psihanaliză era la ora aceea în crâşmă. El nu dormea niciodată noaptea. Avea un program de somn în cursul amiezii. Stătea la masa de lângă fereastră şi număra stâlpii fără becuri sau bucăţile de moloz care cădeau ca stelele de pe clădirile cu rânjet roşu. Cu mustaţa lui curbată la vârfuri, cu căştile de la mp3 palyer în ureche, cu degetele înfipte în cărţile lui Stephen Hawking şi cu dinţii scârţâind a roţi de tren semăna, mai curând, în noaptea aceea, cu prima pagină a unui ziar de scandal. Părea furios şi încreţit la inimă că singura femeie din viaţa lui, Consuela, refuzase să îi descifreze cifrul de la barul cu whisky.
Maşinile de pe stradă erau parcate majoritatea pe trotuar, iar între ele abia dacă aveai cum să intri în bloc. Luizei îi lăsasem pe noptieră bilet că sunt jos la cârciumă. Nu suporta mă vadă în compania doctorului Haar. În urmă cu câteva luni acesta violase în liftul blocului o copilă de 16 ani. Procurorii l-au lăsat, însă, în libertate pentru că doctorul i-a convins că gestul lui făcea parte dintr-un experiment. Fata respectivă era vecina lui de palier, iar după accident s-a mutat din blocul nostru. Aflasem din presă că se mutase împreună cu familia undeva într-un sat din nordul Aradului.
În cârciumă erau doar doctorul Haar şi Consuela. I-am cerut chelneriţei să îmi facă o cafea tare şi să deschidă televizorul. Aproape de cârciumă se auzea alarma unei maşini, iar pe trotuar defilau ca pe podium prostituatele cartierului. Mi-am aprins un trabuc cubanez şi m-am lăsat uşor peste spătarul scaunului.
„Am încercat să mă sinucid” a spus doctorul către mine. Consuela nu era mirată. Se uita de parcă acest lucru era normal să se întâmple unui violator cu remuşcări. Nici eu nu eram cine ştie ce surprins, dar mă întrebam de ce ar face asta un psihanalist. „Eram la o pensiune din zona Voroneţ. La cabana în care eram cazat venise o domnişoară din Franţa. Anne-Caroline era numele ei şi venea din oraşul Avignon situat pe malul stâng al Ronului în departamentul Vaucluse, la 640 km sud-est de Paris şi la 80 km nord-vest de Marsilia. Tânăra era studentă în anul doi la Institutul de Artă şi Arheologie, din cadrul Universităţii Sorbona din Paris. Venise în România să studieze tainele ascunse ale îndeletnicirilor măicuţelor de la mănăstirile din nordul Moldovei, dar şi secretul albastrului de Voroneţ”.
Îmi plăcea să îl ascult pe Haar, mai ales atunci când îmi vorbea de experienţele trăite cu studentele străine. Era cunoscut în cartier pentru astfel de aventuri. Avea publicat chiar şi un jurnal cu astfel de experienţe. Consuela a observat că mi se termină cafeaua şi mi-a adus un pahar de coniac ţărănesc, făcut în Vrancea. M-am apropiat de masa lui Haar, am scos caşeta cu trabucuri din geacă şi i-am dat o columbiană. Consuela se aşezase în spatele meu. Îşi plimba elegant unghiile lungi pe ceafa mea. În unele clipe mi-aş fi dorit să îi simt greutatea corpului peste trupul meu.
"Anne era înaltă, avea părul castaniu, ochii ei erau verzi, iar de cele mai multe ori purta fuste voalate lungi până în pământ. Aproape toate rochiile ei erau roşii şi aveau corset. Prima dată am întâlnit-o la recepţie. Îşi lua cheile de la cameră. Avea camera pe acelaşi palier cu mine, cu vedere spre râu, în timp ce eu aveam camera cu vedere spre drumul forestier. Mă nelinişteau zgomotele porcilor mistreţi din zonă, în special pe timp de noapte. Liniştea o regăseam în cafeneaua pensiunii, unde Anne îşi rezerva în fiecare seară masa de lângă pianină, aproape de bar. Nu suportam să stau singur la masă, decât dimineaţa când obişnuiam să citesc ziarele. Proprietarul pensiunii avea grijă să ne aducă, încă de la primele ore ale dimineţii, ziarele din oraş, chiar dacă trebuia să parcurgă cel puţin zece kilometri. În una din serile mele singuratice Anne s-a apropiat de mine şi m-a întrebat de ce sunt disperat, de ce nu am grijă de sănătatea mea fizică şi mintală, de ce nu mănânc nimic şi beau doar cafea. Observase că nu dormeam noaptea, că fereastra de la camera mea nu era niciodată deschisă, că nu lăsam bacşiş la chelner, că citeam ziarele ca şi când cineva m-ar fi urmărit, că eram îmbrăcat foarte gros. După aceste lungi observaţii tânăra studentă dispăruse din cafenea. Eu mă gândeam la răspunsurile pe care ar fi trebuit să i le dau. Nu eram obişnuit să răspund rapid unor întrebări care îmi cereau nişte argumente despre stilul meu de viaţă, mai ales că ele veneau din partea unei domnişoare. Pe moment, m-am întrebat dacă nu cumva am greşit faţă de Anne, că nu i-am răspuns la întrebări, că am lăsat-o să înţeleagă că nu îi cunosc limba. Îmi aduc aminte, Robert, că m-am întors în camera mea şi am deschis fereastra, era pentru prima dată când făceam acest gest de când venisem la cabană. Am ascultat în noaptea aceea cred că toate orătăniile pădurii. Îmi era frică. Stăteam cu perdelele trase să nu intre ţânţarii. Pe pat aveam întinsă o cuvertură populară, iar sub ea îmi ascundeam ziarele pe care le citisem. După patru zile de plimbări pe drumurile forestiere am observat-o din nou pe Anne. Venea de la mănăstirea din apropiere. Ne-am salutat politicos şi ne-am văzut fiecare în continuare de ale noastre. Eu mergeam spre cascadă. Eram îmbrăcat de această dată cu pantaloni scurţi, un tricou alb şi purtam în picioare sandale.
Seara când m-am întors în cabană Anne mă aştepta în dreptul uşii de la cafenea. M-a invitat la o plimbare prin pădure să vorbim despre decizia mea de a mă îmbrăca mai subţire. „Mereu punem pe noi lucruri care să ne ascundă. Fericirea mea este că tu le-ai tăiat ca din carne şi poţi acum să mă priveşti ca pe o gară lipsită de secunde şi demenţă.” i-am răspuns.
- De ce murim atunci când intrăm într-o biserică străină, m-a întrebat, bulbucându-şi ochii.
- Probabil că, pentru tot ce ne este străin trebuie să ne facem un nou botez.
- Dar nu mă lepăd de ce am printr-un nou botez?
- Nu, pentru că Dumnezeu nu se joacă de-a v-aţi ascunselea. Îl găseşti în toate bisericile acelaşi. E ca şi cum acelaşi ceas bate la Roma, la Paris, la Moscova, în Irak, în Bollywood şi în Tokyo, i-am răspuns.
Liniştea pădurii mi se părea absurdă în momentul acela. Abia atunci mi-am dat seama că scăpasem de fiţele vitezomanilor din oraş, de muzica pe care o ascultau vecinii mei din bloc. Eram numai eu şi Anne, călători clandestini printre copacii învăţaţi să moară frumos, printre pietrele ce nu-şi poartă grijile pe valuri, printre cozile de şopârlă ce-l plimbă ordonat pe Iisus pe culmile disperărilor noastre. Ane m-a luat de mână ca şi când ar fi luat în palme primul fluture, m-a mângâiat pe frunte ca pe un copil abia născut şi m-a sărutat. „Sărutul acesta este drumul pe care l-am făcut de la Avignon până aici. Inima mea este cavoul în care te las să intri” mi-a şoptit lângă ureche.
Spre miezul nopţii ne-am întors la cabană. Nu am mai intrat în cafenea. Am urcat direct în camera ei. În spatele uşii era prinsă în cui o vestă galbenă de ploaie. În faţa patului un cap de cerb stătea de veghe, iar de pe lustră coborau alge verzi. Patul arăta ca un câmp de floarea soarelui, iar pernele ca bulgării de zăpadă aruncaţi de copii pe ferestre. Anne se dezbrăcase complet şi se privea în oglindă. Cu mâinile mele şi-a învelit sânii ridicaţi, iar cu mâna ei dreaptă mă dezlega de hainele ce le purtam. Simţeam cum în chiloţii mei se zbătea sfârcul meu de tată. Ne-am întins pe câmpul de flori galbene ţesute. Mâinile mele coborau pe coapsele ei, în timp ce părul ei lung mă gâdila uşor pe piept. Era umedă şi strâmtă între paginile-i lungi şi albe, iar buzele ei pline de carne mă ascundeau de şoaptele valurilor râului ce fulguia sub fereastră. Era pentru prima oară când ea se dăruise unui necunoscut, iar pentru mine ea era a doua femeie din ziua aceea. Prima fusese fata cea mare a proprietarului cabanei, care în ziua aceea a insistat să îmi aducă ziarul în cameră.
Când m-am trezit a doua zi Anne era deja plecată. Îmi lăsase un mesaj pe noptiera din partea dreaptă a patului. „Îţi mulţumesc că ai fost drăguţ cu mine. Bulgării de zăpadă sunt roşii şi asta pentru că nu mai sunt virgină. Orice legătură se stabileşte prin sânge”. Atunci, Robert, mi-am dat seama că Anne devenise disperarea mea. M-am dus în baia camerei mele, am scos din borseta cu cosmetice briciul şi mi-am tăiat venele de la mâna stângă. Devenisem astfel criminalul propriului meu trup.” povestea doctorul Haar.
Consuela s-a ridicat şi a stins lumina din cârciumă. Pe geamurile mari ale crâşmei intrau primele raze de soare. Era dimineaţă. M-am ridicat de la masa doctorului, am aprins un trabuc şi am ieşit în faţa localului cu chelneriţa. „Este un început de zi destul de roşu” îmi spuse ea.
Avea dreptate, povestea doctorului nu mai era ca celelalte. „Înţeleg de ce a violat-o pe vecina de pe palier. Căuta motiv să îşi ia viaţa. Orice virgină îi aminteşte de Anne, iar orice dezvirginare înseamnă pentru el o nouă salvare, o nouă viaţă.” i-am spus Consuelei.
Când m-am întors în apartamentul meu, Luiza dormea exact cum o lăsasem din timpul nopţii, cu faţa spre tavan. Am luat biletul de pe noptieră şi l-am citit ca şi cum ar fi fost scris pentru mine. Am acoperit fereastra cu o pătură ca să fac întuneric în cameră şi m-am întins lângă Luiza. „Nicio legătură nu se stabileşte decât prin sânge” îmi suna în dimineaţa aceea în minte.