Plânsul lui Haar

proza scurta, aparuta in revista ieseana de cultura Timpul, numarul din octombrie

„Nicio legătură nu se stabileşte decât prin sânge” îmi suna în noaptea aceea în minte. Încercam să adorm, însă gândul că pe fereastra deschisă pot intra în dormitorul meu umbre sălbatice nu-mi dădea pace. Luiza dormea adânc cu chipul pe pieptul meu. Răsuflările ei calde îmi zbârleau firele de păr de pe trup. Sfârcurile îmi erau ridicate ca două piramide şi se izbeau uşor de nările ei umede. Ţânţarii roiau deasupra noastră cu trompele pregătite de atac. Era trecut de miezul nopţii când, de pe noptieră, căzuse poza mamei. „Sunt definitiv despărţit de casă” mi-am spus atunci. M-am ridicat uşor din pat şi m-am îndreptat spre frigider. Am scos o bere rece să-mi potolesc somnul plecat după visare. Laptopul era deschis pe birou.Îi ascultam melancolic culer-ul. Nu mai scrisesem de câteva luni bune un text la el, dar era deschis pentru orice provocare. Uneori când mă aşezam în faţa lui aveam impresia că tastele fug ca şi zilele de mine, ca şi pozele sau tablourile din casă, ca şi femeile ce plâng ieşirea din religie a bărbaţilor neliniştiţi de hormoni.

Am ieşit din cameră pe balcon cu încă o bere şi priveam spre blocurile care stăteau să cadă în putrefacţie. Aveam impresia că sunt privilegiat să stau în faţa lor ca un dictator. Le înjuram cărămizile din pântece, varul dezlipit de chipuri, ochii ferestrelor aglomerate cu perversităţi culese din reviste porno, dar mă enervau că mă ascultau şi nu îmi răspundeau cu nici un gest.
La parterul blocului de vis-à-vis era o crâşmă non stop. Acolo ne adunam toţi bărbaţii însuraţi, mai ales în zilele în care juca echipa naţională de fotbal. Consuela, chelneriţa avea grijă mereu să ne umple halbele de bere, să ne aducă alune sau seminţe şi să ne cinstească pe bănuţii noştri cu câte o vodkă.

Domnul doctor Albert Haar, specialist în psihanaliză era la ora aceea în crâşmă. El nu dormea niciodată noaptea. Avea un program de somn în cursul amiezii. Stătea la masa de lângă fereastră şi număra stâlpii fără becuri sau bucăţile de moloz care cădeau ca stelele de pe clădirile cu rânjet roşu. Cu mustaţa lui curbată la vârfuri, cu căştile de la mp3 palyer în ureche, cu degetele înfipte în cărţile lui Stephen Hawking şi cu dinţii scârţâind a roţi de tren semăna, mai curând, în noaptea aceea, cu prima pagină a unui ziar de scandal. Părea furios şi încreţit la inimă că singura femeie din viaţa lui, Consuela, refuzase să îi descifreze cifrul de la barul cu whisky.

Maşinile de pe stradă erau parcate majoritatea pe trotuar, iar între ele abia dacă aveai cum să intri în bloc. Luizei îi lăsasem pe noptieră bilet că sunt jos la cârciumă. Nu suporta mă vadă în compania doctorului Haar. În urmă cu câteva luni acesta violase în liftul blocului o copilă de 16 ani. Procurorii l-au lăsat, însă, în libertate pentru că doctorul i-a convins că gestul lui făcea parte dintr-un experiment. Fata respectivă era vecina lui de palier, iar după accident s-a mutat din blocul nostru. Aflasem din presă că se mutase împreună cu familia undeva într-un sat din nordul Aradului.
În cârciumă erau doar doctorul Haar şi Consuela. I-am cerut chelneriţei să îmi facă o cafea tare şi să deschidă televizorul. Aproape de cârciumă se auzea alarma unei maşini, iar pe trotuar defilau ca pe podium prostituatele cartierului. Mi-am aprins un trabuc cubanez şi m-am lăsat uşor peste spătarul scaunului.

„Am încercat să mă sinucid” a spus doctorul către mine. Consuela nu era mirată. Se uita de parcă acest lucru era normal să se întâmple unui violator cu remuşcări. Nici eu nu eram cine ştie ce surprins, dar mă întrebam de ce ar face asta un psihanalist. „Eram la o pensiune din zona Voroneţ. La cabana în care eram cazat venise o domnişoară din Franţa. Anne-Caroline era numele ei şi venea din oraşul Avignon situat pe malul stâng al Ronului în departamentul Vaucluse, la 640 km sud-est de Paris şi la 80 km nord-vest de Marsilia. Tânăra era studentă în anul doi la Institutul de Artă şi Arheologie, din cadrul Universităţii Sorbona din Paris. Venise în România să studieze tainele ascunse ale îndeletnicirilor măicuţelor de la mănăstirile din nordul Moldovei, dar şi secretul albastrului de Voroneţ”.

Îmi plăcea să îl ascult pe Haar, mai ales atunci când îmi vorbea de experienţele trăite cu studentele străine. Era cunoscut în cartier pentru astfel de aventuri. Avea publicat chiar şi un jurnal cu astfel de experienţe. Consuela a observat că mi se termină cafeaua şi mi-a adus un pahar de coniac ţărănesc, făcut în Vrancea. M-am apropiat de masa lui Haar, am scos caşeta cu trabucuri din geacă şi i-am dat o columbiană. Consuela se aşezase în spatele meu. Îşi plimba elegant unghiile lungi pe ceafa mea. În unele clipe mi-aş fi dorit să îi simt greutatea corpului peste trupul meu.

"Anne era înaltă, avea părul castaniu, ochii ei erau verzi, iar de cele mai multe ori purta fuste voalate lungi până în pământ. Aproape toate rochiile ei erau roşii şi aveau corset. Prima dată am întâlnit-o la recepţie. Îşi lua cheile de la cameră. Avea camera pe acelaşi palier cu mine, cu vedere spre râu, în timp ce eu aveam camera cu vedere spre drumul forestier. Mă nelinişteau zgomotele porcilor mistreţi din zonă, în special pe timp de noapte. Liniştea o regăseam în cafeneaua pensiunii, unde Anne îşi rezerva în fiecare seară masa de lângă pianină, aproape de bar. Nu suportam să stau singur la masă, decât dimineaţa când obişnuiam să citesc ziarele. Proprietarul pensiunii avea grijă să ne aducă, încă de la primele ore ale dimineţii, ziarele din oraş, chiar dacă trebuia să parcurgă cel puţin zece kilometri. În una din serile mele singuratice Anne s-a apropiat de mine şi m-a întrebat de ce sunt disperat, de ce nu am grijă de sănătatea mea fizică şi mintală, de ce nu mănânc nimic şi beau doar cafea. Observase că nu dormeam noaptea, că fereastra de la camera mea nu era niciodată deschisă, că nu lăsam bacşiş la chelner, că citeam ziarele ca şi când cineva m-ar fi urmărit, că eram îmbrăcat foarte gros. După aceste lungi observaţii tânăra studentă dispăruse din cafenea. Eu mă gândeam la răspunsurile pe care ar fi trebuit să i le dau. Nu eram obişnuit să răspund rapid unor întrebări care îmi cereau nişte argumente despre stilul meu de viaţă, mai ales că ele veneau din partea unei domnişoare. Pe moment, m-am întrebat dacă nu cumva am greşit faţă de Anne, că nu i-am răspuns la întrebări, că am lăsat-o să înţeleagă că nu îi cunosc limba. Îmi aduc aminte, Robert, că m-am întors în camera mea şi am deschis fereastra, era pentru prima dată când făceam acest gest de când venisem la cabană. Am ascultat în noaptea aceea cred că toate orătăniile pădurii. Îmi era frică. Stăteam cu perdelele trase să nu intre ţânţarii. Pe pat aveam întinsă o cuvertură populară, iar sub ea îmi ascundeam ziarele pe care le citisem. După patru zile de plimbări pe drumurile forestiere am observat-o din nou pe Anne. Venea de la mănăstirea din apropiere. Ne-am salutat politicos şi ne-am văzut fiecare în continuare de ale noastre. Eu mergeam spre cascadă. Eram îmbrăcat de această dată cu pantaloni scurţi, un tricou alb şi purtam în picioare sandale.

Seara când m-am întors în cabană Anne mă aştepta în dreptul uşii de la cafenea. M-a invitat la o plimbare prin pădure să vorbim despre decizia mea de a mă îmbrăca mai subţire. „Mereu punem pe noi lucruri care să ne ascundă. Fericirea mea este că tu le-ai tăiat ca din carne şi poţi acum să mă priveşti ca pe o gară lipsită de secunde şi demenţă.” i-am răspuns.
- De ce murim atunci când intrăm într-o biserică străină, m-a întrebat, bulbucându-şi ochii.
- Probabil că, pentru tot ce ne este străin trebuie să ne facem un nou botez.
- Dar nu mă lepăd de ce am printr-un nou botez?
- Nu, pentru că Dumnezeu nu se joacă de-a v-aţi ascunselea. Îl găseşti în toate bisericile acelaşi. E ca şi cum acelaşi ceas bate la Roma, la Paris, la Moscova, în Irak, în Bollywood şi în Tokyo, i-am răspuns.

Liniştea pădurii mi se părea absurdă în momentul acela. Abia atunci mi-am dat seama că scăpasem de fiţele vitezomanilor din oraş, de muzica pe care o ascultau vecinii mei din bloc. Eram numai eu şi Anne, călători clandestini printre copacii învăţaţi să moară frumos, printre pietrele ce nu-şi poartă grijile pe valuri, printre cozile de şopârlă ce-l plimbă ordonat pe Iisus pe culmile disperărilor noastre. Ane m-a luat de mână ca şi când ar fi luat în palme primul fluture, m-a mângâiat pe frunte ca pe un copil abia născut şi m-a sărutat. „Sărutul acesta este drumul pe care l-am făcut de la Avignon până aici. Inima mea este cavoul în care te las să intri” mi-a şoptit lângă ureche.

Spre miezul nopţii ne-am întors la cabană. Nu am mai intrat în cafenea. Am urcat direct în camera ei. În spatele uşii era prinsă în cui o vestă galbenă de ploaie. În faţa patului un cap de cerb stătea de veghe, iar de pe lustră coborau alge verzi. Patul arăta ca un câmp de floarea soarelui, iar pernele ca bulgării de zăpadă aruncaţi de copii pe ferestre. Anne se dezbrăcase complet şi se privea în oglindă. Cu mâinile mele şi-a învelit sânii ridicaţi, iar cu mâna ei dreaptă mă dezlega de hainele ce le purtam. Simţeam cum în chiloţii mei se zbătea sfârcul meu de tată. Ne-am întins pe câmpul de flori galbene ţesute. Mâinile mele coborau pe coapsele ei, în timp ce părul ei lung mă gâdila uşor pe piept. Era umedă şi strâmtă între paginile-i lungi şi albe, iar buzele ei pline de carne mă ascundeau de şoaptele valurilor râului ce fulguia sub fereastră. Era pentru prima oară când ea se dăruise unui necunoscut, iar pentru mine ea era a doua femeie din ziua aceea. Prima fusese fata cea mare a proprietarului cabanei, care în ziua aceea a insistat să îmi aducă ziarul în cameră.

Când m-am trezit a doua zi Anne era deja plecată. Îmi lăsase un mesaj pe noptiera din partea dreaptă a patului. „Îţi mulţumesc că ai fost drăguţ cu mine. Bulgării de zăpadă sunt roşii şi asta pentru că nu mai sunt virgină. Orice legătură se stabileşte prin sânge”. Atunci, Robert, mi-am dat seama că Anne devenise disperarea mea. M-am dus în baia camerei mele, am scos din borseta cu cosmetice briciul şi mi-am tăiat venele de la mâna stângă. Devenisem astfel criminalul propriului meu trup.” povestea doctorul Haar.

Consuela s-a ridicat şi a stins lumina din cârciumă. Pe geamurile mari ale crâşmei intrau primele raze de soare. Era dimineaţă. M-am ridicat de la masa doctorului, am aprins un trabuc şi am ieşit în faţa localului cu chelneriţa. „Este un început de zi destul de roşu” îmi spuse ea.
Avea dreptate, povestea doctorului nu mai era ca celelalte. „Înţeleg de ce a violat-o pe vecina de pe palier. Căuta motiv să îşi ia viaţa. Orice virgină îi aminteşte de Anne, iar orice dezvirginare înseamnă pentru el o nouă salvare, o nouă viaţă.” i-am spus Consuelei.

Când m-am întors în apartamentul meu, Luiza dormea exact cum o lăsasem din timpul nopţii, cu faţa spre tavan. Am luat biletul de pe noptieră şi l-am citit ca şi cum ar fi fost scris pentru mine. Am acoperit fereastra cu o pătură ca să fac întuneric în cameră şi m-am întins lângă Luiza. „Nicio legătură nu se stabileşte decât prin sânge” îmi suna în dimineaţa aceea în minte.