duminică, 28 februarie 2010

morţii locuiesc pământul şi viii locuiesc cerul

morţii locuiesc pământul şi viii locuiesc cerul
florile locuiesc copacii şi mugurii burţile femeilor

în blocul în care stau preotul vine de trei ori pe an
cu sfânta treime şi îmi aduce de fiecare dată o icoană cu ruj
cu plete albe şi plete negre cu figuri cu gurile deschise
în care mă ascund ca un călugăr şi mă rog
e singurul loc unde lumea tace
singurul moment în care vii din cer
se întâlnesc cu morţii ce locuiesc pământul

la etajul şapte un mort de profesie frizer
a adunat mulţi vii şi-i tunde gratis
în umbra luminii unui corp de ceară
ca şi cum ar face spiritism
dansează cu bocitoarele ce-şi poartă plânsul
sub fustele lungi ce-acoperă ca un cer tot blocul
şi râde la peretele sfinţit de preot

mortul coboară cu liftul în iarbă
îşi seamănă degetele pentru grâul păsărilor
şi vecinul care-i duce crucea
seamănă tot mai mult cu un copac
cu braţele deschise ca ani din care frunzele sug carne iarna
leg de crengile lui batistele parfumate găsite în şifonierul bunicului
înşurubez un leagăn pentru copii din cartier şi scriu pe un baner
în parcul acesta morţii locuiesc pământul şi viii locuiesc cerul

vineri, 26 februarie 2010

Revista Feed Back 1-2-3 2010

descarca si citeste revista de aici http://www.acfeedback.ro/revista/2010/Revista%20Feed%20Back%20nr.%201-2-3%202010.pdf

Costin Tănăsescu, un faraon printre postmoderni


Când pe şoselele oraşului, la orele de vârf ale zilei, trec fumegând în coloană ca furnicile maşinile care scot un zgomot ce te face să urli la chipurile de nailon de pe blocurile înfăşurate în scârţ, un singur gând te poate domoli, acela al frumuseţii tale, al liniştii pe care o porţi în măduva viselor tale, al romanului în care îţi propui să mori. La fel se întâmplă şi în cazul lui Costin Tănăsescu, autor care îşi duce prin cafenelele literare poezia şi o presară în şoapte Dumnezeului tău, între jucăriile copiilor tăi, în patul iubitei tale, în gura celor care muşcă plecări şi oi de zăpadă. Cel puţin aşa pare să ni se arate autorul în volumul de poeme Romanul în care mor, apărut anul trecut la editura timişoreană, Brumar. Scrisă parcă în spiritul confesiunii, în taină, ca un jurnal, întreaga carte ni-l arată pe poet altfel decât congenerii lui, care de cele mai multe ori înţeleg că poezia şi-a mutat locul din Om într-o coadă aflată între nişte picioare care, ţâââş, oricum sunt în ceaţă.
Costin Tănăsescu îşi deschide sufletul şi se arată aşa cum trebuie să se arate un poem care îşi întinde oasele tocmai pentru a te face să te îndrăgosteşti în libertate de rănile ce se închid fără semne. Din gura acestui roman poemele ies nişte umbre desenate cu degetul / pe un geam îngeţat, se aude râsul lui Puşkin în camera de judecată, iar cele mai frumoase poeme se scriu singure, ca idolii care s-au îmnulţit. Poetul are grijă să te scoată din amorţeala cotidianului propunându-ţi să înveţi alături de el cum se poartă armura poeziei în lupta cu tristeţea. „Tu nu oboseai / şi nu ţi se păreau nesfârşite drumurile. / Acum, când storci legume / şi te gândeşti la Dumnezeu, / eu trebuie să îmbrac armura / şi să învăţ / cum se luptă cu tristeţea ta. (Armura), ne spune poetul. Autorul pulsează teme care îl definesc drept un adept al limbajului alb, el este preocupat de memorie, de timp, de Dumnezei, de excursiile în oraşul fără orizonturi, de tot ceea ce în această dialectică amăruie-dulce te îndeamnă să mergi până la capăt.
În ciuda universului pe care nostalgic îl desenează, ca un copil pe asfaltul gândirii postmoderne, Costin Tănăsescu este conştient că din arta lui, din carnea şi strigătele lui metafizice se vor hrăni în haită lupii cu chip de om. Iată ce ne spune poetul: „Cât de curând voi ajunge la glină, / unde păsări înfometate ciugulesc / din amintirile celor ca mine. / Cineva se va bucura se puloverul copilăriei mele, / cineve de colile albe, / cineva de femeia pe care-am iubit-o... // Cât de curând voi ajunge! Acolo voi plusa / ce am şi ce nu am. / De la tine, totul..." (Cacialma). Pe de altă parte, îl vedem pe poet preocupat de timpul ce-l poartă ca pe o haină. El ştie că acesta va fi purtat de un alt copil, de un alt bărbat, care, ca şi el, va avea de împărţit viaţa ce se cunoaşte pe dinafară.
Poemele care construiesc piramida romanului, locul de veci al acestui faraon piteştean, sunt minipovestiri care deschid o umbrelă sub care poetul îşi găseşte liniştea, iubirea, cerul mat, buze care joacă asemenea curtezanelor, ca nişte rufe negre într-o ceaţă gălbuie şi dimineţile care tac, dar din tăcerea cărora aidoma se vor naşte pui hămesiţi de cuvinte. „Pentru drumurile tale bătute singură, / pentru nopţile în care-ţi numeri / programele maşinii de spălat, / pentru teama că zâmbetul tău / va deveni curând ocrotit de lege / şi pentru alte chestii pe care numai noi doi / (şi Dumnezeu) le cunoaştem, o să mă chem pe mine. // Am o umbrelă superbă / şi sub ea e linişte." ne spăune Costin Tănăsescu atunci când invocă dragostea ce i se arată un bici care lasă urme.
Poetul cafenelelor literare, aşa cum îmi place mie să îl numesc pe CostinTănăsescu, devine ironic atunci când în jurul lui observă că tehnologia este folosită pentru a spăla identităţi, este folosită să nască prin intermediul luminilor albastre ale TV-ului tipi care joacă foarte foarte bine, tipi care fără să clipească ucid pentru iubitele lor. „Am crezut că sunt pregătit, / la vârsta de 37 de ani, / să fac un studiu / ce va revoluţiona ştiinţa. / Încă mai scriu, / muşcând din ciocolată... / şi faţa mea doi copii joacă tenis / ca nebunii. / De câte ori lovesc fileul / din tastatura fără litere / se scutură mici rămăşiţe ale inimii. // ... nişte frunze roşii / ce curând vor acoperi podeaua." ne spune poetul atunci când are ca temă Iluzia.
În final mai spunem că aceste batiste lirice care vor acoperi trupul faraonului pornit în cautare de Dumnezei nu fac decât să ni-l arate pe Costin Tănăsescu ca pe un gând care ni se răsuceşte în nebunia boarfelor adunate în debaraua existenţei noastre, un gând care porneşte prin venele noastre în căutarea fericirii. „Prin fereastra murdară / luna se îngroaşă în frunze de salcie. / Aş fi putut trece mai uşor peste fericire. / Închid ochii şi ascult vântul care înalţă pungi. // Este ce-a mai rămas / din mine." Cu această poezie în care limbajul autorului curge fără a apela la tehnici inginereşti, în care se zăresc crezurile poetului, în care străzile ne inundă cu peşti aurii şi iubirea apare în ciuda atâtor pericole mondiale Costin Tănăsescu îşi va găsi locul în dimineaţa literaturii române ca un comandant care ştie să vâslească printre liniile acestei lumi.

Costin TĂNĂSESCU
romanul în care mor
Ed. Brumar, Timişoara, 2009

Stoian G. Bogdan, un poet cu muşchi şi har cât încape


Chipurile lui Stoian G. Bogdan, un autor cu muşchi şi har cât încape, de profesie jurist, dar blestemat de îngeri să participe la poemele lumii, este dovada că avem, cu adevarat, de a face cu un nou val de poezie, unul care a depăşit de mult discursul biografic al generaţiei optzeci, aranjamentele suprarealiste ale poeţilor debutaţi la începutul anilor 2000 şi festivismul gratuit al generaţiei cool-poetice, care miza pe limbajul poetic virtual. Stoian G. Bogdan, care pe bună dreptate, a primit anul acesta la Botoşani marele Premiul Eminescu pentru debut, îmi aminteşte în acelaşi timp de debutul lui Dan Sociu sau de poezia de la începutul anilor nouăzeci, îndeosebi de poezia lui Mircea Dinescu, poezie care îţi crea o stare halucinată, alcătuită din realitate şi ficţiune. La Stoian G. Bogdan lucrurile stau totuşi altfel. Poezia lui, care trebuie să recunoaştem, surprinde evoluţia apocaliptică a oraşului, a omului şi a preocupărilor acestuia, ni se înfăţişează în chipuri multiple. Avem, aici, de a face cu o poezie a carnavalului postmodern. Stoian G. Bogdan vine şi ne propune aceasta variată gamă de chipuri, întocmai pentru a ne redescoperi pe noi înşine în chipul ce-l purtăm pe sub costumele oraşului. El, asemenea croitorilor, ştie că un costum odată aruncat în lume se uzează, îşi consumă forma, motiv pentru care crează, din blocurile cenuşii, din pânzele negre pe care cu ajutorul roţilor ne împingem viaţa, din tot ceea ce poate alcătui calendarul acestei lumi potrivita galerie de chipuri menite să ne arate că oameni la ieşirea din trup pot încă trăi pentru crezul lor. Crezul autorului nostru e acela că el este un om care se simte bine în pielea lui, chiar şi-atunci când pielea are plăgi şi asta pentru că scrie, scrie pentru că trăieşte. Şi dacă un poet nu trăieşte, ce să scrie? Viziunea poetului român am putea-o compara cu viziunea poetica a unor autori americani, anume, a lui Harry Mathews, Frank O`Hara, David Shapiro sau Charles Bukowski, care toţi scriu o poezie pornită împotriva kitschului, o poezie care exprimă vechea dorinţă de a trăi în ciuda acestui timp brutal, o poezie care în fond constituie pavajul tatuat cu prezenţa şi, deopotrivă lipsa Dumnezeului nostru.
Sincer în poezia lui, natural în expresii şi formulările-i artistice, Stoian G. Bogdan reuşeşte să ne surpindă prin acurateţea sa, reuşeşte să creeze ipostaze care aduc aproape efectele halucinogenice ale dezvoltării. Debutantul găseşte că tot ceea ce este în jurul lui poate fi transformat în discurs poetic, motiv pentru care fabrică în ultima lui cameră poemele cu ajutorul cărora va trânti scârba de viaţă. Temele lui sunt inspirate din viaţa oraşului. Găsim în poezia lui preocupări legate de timp, unde aduce în atenţie cadre iconice ale vieţii urbanistice, printre care amintesc aici: maşina, tramvaiul şi metroul, cadre care conturează ideea poetului că totul este trecător şi în continuă schimbare, că omul nu poate decât să trăiască în limita fericirii lui ca un cetăţean de onoare în această lume în care tanti Aglaie dansează în rochia de mireasă, popa aprinde lumânări, poeţii beau vinul direct din damingeană, lichelele se visează într-un castel de nisip, poemele atârnă greu atunci când sunt folosite drept arme albe, unii caută lumină, alţii caută curve să-şi umple golul din pat, unde se petrece o iubire mai scurtă decât / un vers scurt. Stoian G. Bogdan preferă să trăiască verde, să îşi construiască propriul sanatoriu în care să găsească persoanele iubite, în siguranţă, strânse-n cămaşă de forţă / cum se clatină ca o pendulă stricată / din lumea lui în lumea lor. „aici totul e verde / zidurile uşile aerul nebunia / înaintez pe culoare // e ca şi cum aş pluti decojit de trup / atras de ecoul cuvintelor mamei / undeva în scrumul timpului / când în casa noastră luceau / bucuria şi ochii // o găsesc strânsă-n cămaşă de forţă / cum se clatină ca o pendulă stricată / din lumea mea în lumea ei" (Sanatoriu). Poetul mai spune că este martorul apocalipsei, vreme în care limbajul poetic este înlocuit cu cel al cailor putere, vreme în care viaţa cu tălpile goale pe pământ este înlocuită cu cea a în care tălpile de cauciuc prind suflare, vreme în care pe uliţele roase / zac sute de prostituate bătrâne. „păşeşti înainte prin ceaţa cu gust de cenuşă / inspiri expiri până ce vezi oraşul / cu ziduri gri aer stătut şi oameni gri / ca şi cum l-ai fi dezgropat cu suflarea din praf // cerul nu se mai vede deasupra / sunt numai ruine şi mii de capcane / de-o sută de ani bărbaţii au plecat să moară / pentru pământul care înghite oraşul // ai grijă să nu cazi în plasele păianjenilor întinse între ieri / şi mâine ca să le prindă sufletele când vor veni", (Halucinaţie în drum spre oraşul natal).
Ne mai rămâne să spunem doar că redacţia revistei Feed Back recomandă cititorilor şi colaboratorior Chipurile lui Stoian G. Bogdan, o carte prin intermediul căreia poetul reuşeşte să resusciteze imaginaţia, poftele, pleoapele, râsul, lacrimile, picioarele şi realitatea care are bile sub prepuţ, o carte care legitimează ca un document discursul şi calitatea poetică a lui Stoian G. Bogdan, un poet care chiar dacă ne spune: „Aş fi în mod sigur un om cu credinţă, smerit, dacă n-aş şti că Dumnezeu e un produs al gândirii" (Scurtă biografie) are toate motivele să-şi arate zeii.

Stoian G. Bogdan
Chipurile
Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2009

Poezia ermetica a lui Giuseppe Ungaretti


La şase decenii de la primele traduceri în limba română din poemele scriitorului italian, Giuseppe Ungaretti, editura piteşteană „Paralela 45" a scos la raft, anul trecut, pentru iubitorii de poezie şi istorie literară, antologia Viaţa unui om, semnată de scriitorul italian, Giuseppe Ungaretti, antologie tradusă în română din italiană şi îngrijită de filologul Ilie Constantin. Ediţia bilingvă adună în coperţile cărţii peste 90 de poeme scrise de autorul italian în perioada 1916-1959. Potrivit realizatorilor tomului, Giuseppe Ungaretti este un poet de factură modernistă, jurnalist, eseist şi critic literar. El este considerat unul dintre cei mai importanţi exponenţi ai mişcării literare novatoare de la începutul secolului XX, numită ermetism. Multe din poemele pe care traducătorul român ni le aduce sunt scrise în perioada în care scriitorul italian, născut în Africa, Alexandria, era pe frontul Primului Război Mondial.
Giuseppe Ungaretti foloseşte în poezia lui un limbaj grav, articulat cu elemente filozofice şi istorice. Poemele lui sunt scrise parcă în stări de insomnie şi ni-l arată pe autor obsedat de problema morţii şi a memoriei. Dacă, în aceeaşi perioadă, unii autori preferau să construiască lumii poetice o imagine camuflată cu figuri de stil folosite în ambudenţă, versuri albe întinse pe câteva pagini, Giuseppe Ungaretti preferă ca în poezie să-şi privească sufletul ca-ntr-o oglindă, motiv pentru care figurile de stil folosite de el nu fac decât să ne arate cum se făureşte şi se citeşte poezia. El caută şi reuşeşte să formuleze limbajul pur al poeziei, un limbaj al formulărilor scurte şi penetrante. Dacă, de exemplu la scriitorul italian, de origine siciliană, Salvatore Quassimodo putem observa o scriere detaliată - nu în forma prozaică – şi cu finalitate vizuală, la Giuseppe Ungaretti descoperim o poezie de încifrare a semnificaţiilor, o poezie de dimensiuni telegrafice. Poetul italian ne prezintă în versurile lui natura aşa cum apare ea, fie în vreme de război, fie privită dintr-un unghi al oraşului, fie de la fereastra dormitorului, fie dintr-o anumită stare de agonie. Printre cele mai titrate teme de autor găsim, moartea, memoria, oraşul, cerul, prietenia şi războiul. Elementele cosmice care alcătuiesc viziunea poetică a lui Giuseppe Ungaretti le găsim în cele mai multe dintre poeme în acord cu lumea terestră. De exemplu, un soare răpeşte oraşul, un spaţiu negru infinit coborât / din acest balcon / la cimitir poate face un alt tip de zi, în care poţi să mori precum ciocârliile înstelate / pe miraj sau poţi privi soarele ce se seamănă în diamante / de stropi de apă / pe flexibila iarbă. În acest sens redăm aici în întregime poemul Fază de Orient, scris de poet pe când era la Versa, pe 27 aprilie 1916. „În moalele ocol al unui surâs / ne simţim înlănţuiţi într-un vârtej / de muguri de dorinţă // Ne culege ca pe struguri soarele // Închidem ochii / pentru a vedea înotând într-un lac / infinite făgăduieli // Ne revenim pentru a marca pământul / cu acest trup / care acum prea mult ne apasă". Giuseppe Ungaretti este un poet care pătrunde viaţa şi, încelaşi timp, o lasă pe aceasta să-şi divulge tăcerea, mai ales când ea este scrâşnită de iubire. „cu încleştarea / mâinilor sale / pătrunsă / în tăcerea mea / am scris / scrisori pline de dragoste // Nu am fost niciodată / atât de / legat de viaţă" ne spune poetul. În perioada războiului poetul se simte atras de o lume alternativă la cea pe care o trăieşte, o lume în care propria memorie are alt curs, iar clipele sunt trăite profund, în timp ce în lumea armelor prietenii mor. Este aceasta o formă de rezistenţă în faţa urâtului, o formă de evadare din cotidianul lucrurilor obişnuite. Redau şi aici, în acest sens integral poemul Treziri, scris pe la sfârşitul lunii iunie al anului 1916. „Orice clipă a mea / eu am trăit-o / altădată / într-o epocă profundă / din afara mea // Sunt departe cu memoria mea / în urma acelor vieţi pierdute // Mă trezesc într-o baie / de dragi lucruri obişnuite / surprins / şi îmblânzit // Urmăresc norii / ce se topesc încet / cu ochii atenţi / şi-mi aduc aminte / de câte un prieten / mort // Dar Dumnezeu ce este? // Şi creatura / înfricoşată / deschide larg ochii / şi primeşte / stropi de stele / şi multă câmpie / Şi se simte / din nou bogată." Totuşi, după ce războiul se termină, limbajul şi forma poetică a lui Giuseppe Ungaretti suportă mici schimbări. El devine mai calm, mai pastelat, mai melancolic, iar în unele poeme scriitorul italian îşi atinge scopul apelând la forma detaliată a viziunii poetice. Amintesc doar căteva poeme scrise după 1922: „Sirene", „Imn morţii", „1914-1915", „Milă", „Cain", „Acord amar", „Te-ai zdrobit" şi „Ultime coruri pentru pământul făgăduinţei", poem scris pe parcursul a opt ani, în perioada în care poetul era la Roma, anume 1952-1960, poem în 22 de secvenţe.

Giuseppe UNGARETTI
Viaţa unui om
Ed. Paralela 45, Piteşti, 2009

Anca lui Noe


Când majoritatea artiştilor plastici şi autorilor de carte păşesc printre semne apocaliptice şi ne fac cunoscută imaginea ultimă a acestei lumii, când matematicienii, care posedă cifre, vorbesc despre tentaţia limbajului fără drept la blazon, când lucrurile care ne înconjoară par să fie lipsite de spiritual şi omul nu-şi mai găseşte locul şi protecţia lângă Creator, atunci, ar trebui să ne întrebăm care a fost sau este rolul poetului în acest univers? La această întrebare încearcă să ne răspundă poeta Anca Mizumschi în volumul de poeme Anca lui Noe apărut anul trecut la Editura Humanitas, editură care, cu grijă, alege să publice poezie. Cuvintele care alcătuiesc aritmetica poetică a Ancăi Mizumschi poartă cu ele tensiunea unui gest ritualic, ele produc în intelectul şi inima lectorului dorinţa de a căuta ascunzişurile şi frumuseţea lumii. Cu acest volum de poeme autoarea reuşeşte să creeze un limbaj energetic care iese din tiparul discursului poetic al generaţiei din care autoarea vine. Poezia simfonică, constituie, în fond, proiectul ontologic al autoarei. Asemenea celor care înţeleg că un proiect poetic are nevoie de maturitate pentru a ieşi în lume, asemenea celor care fac din poezie act medical, autoarea înţelege că a venit timpul să primescă în nava ei poetică, realizată împreună cu biblicul Noe, pe toţi aceia care pot contribui la salvarea limbilor pământului. Astfel, în spaţiul locativ al autoarei găsim aurolance, un cimitir al eroilor poeziei, un Dumnezeu care iubeşte femeia şi-i face cadouri, autobuze care fură din trupurile noastre, fiicele machiate ale poeziei, un Dumnezeu odihnit la umbră, cinematografe, ziarişti, pe Isus care citeşte din ziar, corpuri care fac contrabandă cu poeme şi tatuaje permanente în carnea pământului. "Îmi port viaţa ca pe o rasă de călugăr, / ca pe o salopetă de spital, / ca pe o uniformă textilă, / făcută din pielea mea / unde mi s-a brodat pe fiecare sân / o monogramă cu anca îmbujorându-se uşor / la atingere" (Monogramă), ne lasă poeta să ne imaginăm chipul celei care, ca o icoană, s-a angajat în salvarea numelui nostru, al Omului care îşi poartă ca o gravidă pofta de scris şi de lumină.

Anca MIZUMSCHI
Anca lui Noe
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009

luni, 22 februarie 2010

Tucu Moroşanu, păstor al iluziilor în transhumanţa bucovineană

De acolo, din inima Bucovinei, mai exact de la poalele muntelui Rarău, se aude goarna unui hangiu care modelează „din luturi de ivoriu" mitul poetului care cu „argintul" se luptă „c-un dur adevăr", adevărul despre Om şi Lume. Tucu Moroşanu, poet care a semnat până acum patru capitole din evanghelia lui, (Drumuri de rouă – 2000, Exilat în toamnă – 2003, Iarna în bucătăria de vară – 2008 şi Fiare vechi şi-nmiresmate – 2009), înţelege că într-o lume în care valorile sunt concepute de cele mai multe ori „în stări bahice" ca nişte „copii handicapaţi" şi sunt alimentate din „sânii cu miros de otravă", într-o lume în care poeţii au devenit „braconieri cu inima ubicuă", într-o lume în care liniştea este devorată de egoism şi răutate este nevoie de „un anotimp plăsmuit" „pe sub ninsori de cuvinte", care să readucă pacea şi să restaureze povestea, acea „zodie fecundă" în care lupii şi cerbii privesc „cum îşi înţarcă ursoaica puii / şi liniştea într-un fel / cu totul altfel reînviată / spre a fi devorată mai cu folos."
Chiar dacă nu este un poet care şochează prin limbaj şi expresii poetice, chiar dacă de pe malul „lacului de argint" suprarealismul poetic folosit de postmodernişti este servit drept momeală pentru păstrăvi, poetul din Câmpulung Moldovenesc nu poate fi ocolit de cei care cu adevărat trăiesc poezia, asta pentru că prin versurile lui, Tucu Moroşanu reuşeşte să te reconecteze la lumea veche, arhaică, a pământului şi cerului locuite de turmele păstorilor care ca nişte corsari cărunţi de loc temuţi / vor acosta în golful memoriei.
Capitolele trei şi patru ale evangheliei lirice a lui Tucu Moroşanu, respectiv Iarna în bucătăria de vară şi Fiare vechi şi-nmiresmate, apărute amândouă la editurile ieşene Princeps Edit şi Feed Back, nu fac decât să ni-l arate pe poet dezvelindu-şi ca într-un gest de confesiune „sufletul ca un ogor arat / în aşteptarea seminţelor calde.", drept un inventator de triburi pentru înţelesul tuturor. El este conştient că un limbaj poetic trebuie să ajungă la fiecare mioară, la fiecare frunză, la fiecare suflet care se strecoară spre zei, la fiecare floare crescută pe coasta munţilor şi mai ales la îngerii flămânzi. Tucu Moroşanu profeţeşte şi pentru aceia care „tot mai puţin îşi poartă / turmele prin iarba stelelor". El, asemenea călugărilor pustnici, este conştient că păcatul poate fi îmbrăţişat chiar şi în singurătate, motiv pentru care sporeşte rugăciunea cu aceia care îşi „reazemă baltagul de cer" şi cu cei „de sub brazdă".
Lirica lui Tucu Moroşanu se construieşte în jurul a câtorva teme care îl definesc ca poet, teme care apar obsesiv în aceste două volume de poeme. Filosofia poetului din Câmpulung Moldovenesc nu este preparată în oala enormă al iadului comunal, cum nici paşaportul pentru lumea în sine nu este unul al privirii ad-hoc. Teme precum moartea, singurătatea, visul, natura, lutul, râul, vulcanul, iubirea, civilizaţia şi credinţa în zei constituie fundaţia lumii pe care poetul o propune ca alternativă la cea pe care o trăim. În acest sens redăm aici integral poemul Nu-mi pasă din volumul Fiare vechi şi-nmiresmate: „N-aveţi decât să existaţi / Aşa cum poftiţi dar eu / Am hotărât să purced / La săpatul fundaţiei / Unei lumi paralele / Fără / aprobarea / consiliului / comunal." În acelaşi ton este scris şi poemul Iarna în bucătăria de vară, din volumul cu acelaşi titlu: „E mai cald iarna în bucătăria de vară, / În sufragerie nu stai decât dacă / Eşti posesor al unui paşaport ad-hoc / Numit certificat de deces / Valabil câteva zile, / Timp în care mai poţi privi / Ce se petrece sub tine, fără a comenta / Inventariind disperarea, ipocrizia / Sau pur şi simplu nepăsarea. / Atunci de atâta firesc / Ai toate motivele / Să te muţi mulţumit."
Poetul recunoaşte şi împărtăşeşte în acelaşi timp sentimentul trăirii întregului univers, îşi exprimă când emotiv, când cu entuziasm, când furios, când ironic întregul crez iconic despre lumea în care trăieşte, din care se inspiră şi pe care o pictează cu har. El descoperă că prin poezie, prin frumos, prin asumarea în taină şi solitudine Dumnezeu se arată în toate. „Tot mai departe călătoresc / Încet şi sigur, mai ales singur / Simt într-o picătură universul / Pulsând mai abitir ca inima poetului / Din tagma celor ce-l văd / Pe Dumnezeu în ceea ce / Nu zgârcit se mai întâmplă." (Mai ales singur din volumul Fiare vechi şi-nmiresmate). Poetul atunci când are în vedere problema morţii o abordează când iconic, când ironic. Uşor poate fi observată trecerea de la discursul dur, canonic, la cel ironic. În acest sens redăm aici poemul Gânduri la odihnă din volumul Iarna în bucătăria de vară: „ Cum ar fi să-ţi aduni gândurile / La odihnă într-un turn de argilă / Ne mai încercând să descifrezi viaţa / Alcătuită în ruine al căror sens îţi scapă / Pe când cuvintele se cer cosite / Ca grâul de oamenii mai vechi / Gândul înrourat călăreşte / Aburul vinului ogoit în ulcele / Până la urmă dacă ar avea / Cât de cât spirit practic / Moartea nu şi-ar pune mintea / C-un aiurit ca mine."
Cei care vor avea răbdarea să cunoască de aproape universul poetic al lui Tucu Moroşanu vor observa că acesta este unul al naturii, al cerului şi pământului, elemente care constituie poemele cu turme, poemele unui păstor al iluziei, poemele hangiului care-şi percepe deopotrivă viaţa şi moartea ca o întâmplare livrescă / poate chiar binecuvântată.
Asemenea olarilor care poartă cu ei aroma lutului, Tucu Moroşanu poartă mucegăita zeiţă a pădurii în inimă şi construieşte în schimbul unor fulgi din aripi de înger un timp intim ce se cicatrizează pe sub ninsori de cuvinte, un timp cu vise aduse greu de peste mare, / ascunse sub mormane de poeme, un timp în care goarne siderale / vor vesti că am dobândit / din nou inimi de fluturi.
Hangiul care-şi caută sirena în balta cu arginţi greu acceptă decorul citadin din care face parte, un decor încărcat de „gunoieri, căţei, / femei, poliţie / Legişti, / Sub tei / În tomberon / Un avorton / Într-o sacoşă de naylon / s-oferă singur / plean / oraşului european…" (Decor Citadin din volumul Fiare vechi şi-nmiresmate). Astfel de pastişe pot fi descoperite în multe locuri în poezia lui Tucu Moroşanu, în special în volumul de versuri Fiare vechi şi-nmiresmate, unde poetul îşi arată făţiş dispreţul faţă de cei care distrug mitul frumos de a trăi împreună / cu natura.
De observat în lirica lui Tucu Moroşanu este şi faptul că autorul zugrăveşte în poeme folosind varul de la poalele muntelui Rarău, varul Bucovinei. În multe poeme autorul apelează la arhaisme şi neologisme, cuvinte care ar putea constitui tema principală a unei lucrări ştiinţifice. Putem spune că, lumea adevărată a lui Tucu Moroşanu, este limba şi locul Bucovinei, care se regăsesc în cosmologia poetului ca semne întru mântuire.
Chiar dacă ne este dificil a-l încadra într-o anume generaţie poetică pe Tucu Moroşanu, cert este ca acest poet care şi-a trimis, aşa cum are el să mărturisească, „în lumină / cu încăpăţânare vorbele / chiar şi atunci când / se simte ca un cârciumar / căruia i s-a isprăvit vinul / în zi de duminică…"(Poetul din volumul Iarna în bucătăria de vară), este un poet care fără nici un fel de rezerve poate fi comparat cu autori de sorginte romantică, datorită temelor şi tehnicilor poetice folosite, dar şi cu biografiştii optzecişti, de care realmente se simte apropiat.