Chipurile lui Stoian G. Bogdan, un autor cu muşchi şi har cât încape, de profesie jurist, dar blestemat de îngeri să participe la poemele lumii, este dovada că avem, cu adevarat, de a face cu un nou val de poezie, unul care a depăşit de mult discursul biografic al generaţiei optzeci, aranjamentele suprarealiste ale poeţilor debutaţi la începutul anilor 2000 şi festivismul gratuit al generaţiei cool-poetice, care miza pe limbajul poetic virtual. Stoian G. Bogdan, care pe bună dreptate, a primit anul acesta la Botoşani marele Premiul Eminescu pentru debut, îmi aminteşte în acelaşi timp de debutul lui Dan Sociu sau de poezia de la începutul anilor nouăzeci, îndeosebi de poezia lui Mircea Dinescu, poezie care îţi crea o stare halucinată, alcătuită din realitate şi ficţiune. La Stoian G. Bogdan lucrurile stau totuşi altfel. Poezia lui, care trebuie să recunoaştem, surprinde evoluţia apocaliptică a oraşului, a omului şi a preocupărilor acestuia, ni se înfăţişează în chipuri multiple. Avem, aici, de a face cu o poezie a carnavalului postmodern. Stoian G. Bogdan vine şi ne propune aceasta variată gamă de chipuri, întocmai pentru a ne redescoperi pe noi înşine în chipul ce-l purtăm pe sub costumele oraşului. El, asemenea croitorilor, ştie că un costum odată aruncat în lume se uzează, îşi consumă forma, motiv pentru care crează, din blocurile cenuşii, din pânzele negre pe care cu ajutorul roţilor ne împingem viaţa, din tot ceea ce poate alcătui calendarul acestei lumi potrivita galerie de chipuri menite să ne arate că oameni la ieşirea din trup pot încă trăi pentru crezul lor. Crezul autorului nostru e acela că el este un om care se simte bine în pielea lui, chiar şi-atunci când pielea are plăgi şi asta pentru că scrie, scrie pentru că trăieşte. Şi dacă un poet nu trăieşte, ce să scrie? Viziunea poetului român am putea-o compara cu viziunea poetica a unor autori americani, anume, a lui Harry Mathews, Frank O`Hara, David Shapiro sau Charles Bukowski, care toţi scriu o poezie pornită împotriva kitschului, o poezie care exprimă vechea dorinţă de a trăi în ciuda acestui timp brutal, o poezie care în fond constituie pavajul tatuat cu prezenţa şi, deopotrivă lipsa Dumnezeului nostru.
Sincer în poezia lui, natural în expresii şi formulările-i artistice, Stoian G. Bogdan reuşeşte să ne surpindă prin acurateţea sa, reuşeşte să creeze ipostaze care aduc aproape efectele halucinogenice ale dezvoltării. Debutantul găseşte că tot ceea ce este în jurul lui poate fi transformat în discurs poetic, motiv pentru care fabrică în ultima lui cameră poemele cu ajutorul cărora va trânti scârba de viaţă. Temele lui sunt inspirate din viaţa oraşului. Găsim în poezia lui preocupări legate de timp, unde aduce în atenţie cadre iconice ale vieţii urbanistice, printre care amintesc aici: maşina, tramvaiul şi metroul, cadre care conturează ideea poetului că totul este trecător şi în continuă schimbare, că omul nu poate decât să trăiască în limita fericirii lui ca un cetăţean de onoare în această lume în care tanti Aglaie dansează în rochia de mireasă, popa aprinde lumânări, poeţii beau vinul direct din damingeană, lichelele se visează într-un castel de nisip, poemele atârnă greu atunci când sunt folosite drept arme albe, unii caută lumină, alţii caută curve să-şi umple golul din pat, unde se petrece o iubire mai scurtă decât / un vers scurt. Stoian G. Bogdan preferă să trăiască verde, să îşi construiască propriul sanatoriu în care să găsească persoanele iubite, în siguranţă, strânse-n cămaşă de forţă / cum se clatină ca o pendulă stricată / din lumea lui în lumea lor. „aici totul e verde / zidurile uşile aerul nebunia / înaintez pe culoare // e ca şi cum aş pluti decojit de trup / atras de ecoul cuvintelor mamei / undeva în scrumul timpului / când în casa noastră luceau / bucuria şi ochii // o găsesc strânsă-n cămaşă de forţă / cum se clatină ca o pendulă stricată / din lumea mea în lumea ei" (Sanatoriu). Poetul mai spune că este martorul apocalipsei, vreme în care limbajul poetic este înlocuit cu cel al cailor putere, vreme în care viaţa cu tălpile goale pe pământ este înlocuită cu cea a în care tălpile de cauciuc prind suflare, vreme în care pe uliţele roase / zac sute de prostituate bătrâne. „păşeşti înainte prin ceaţa cu gust de cenuşă / inspiri expiri până ce vezi oraşul / cu ziduri gri aer stătut şi oameni gri / ca şi cum l-ai fi dezgropat cu suflarea din praf // cerul nu se mai vede deasupra / sunt numai ruine şi mii de capcane / de-o sută de ani bărbaţii au plecat să moară / pentru pământul care înghite oraşul // ai grijă să nu cazi în plasele păianjenilor întinse între ieri / şi mâine ca să le prindă sufletele când vor veni", (Halucinaţie în drum spre oraşul natal).
Ne mai rămâne să spunem doar că redacţia revistei Feed Back recomandă cititorilor şi colaboratorior Chipurile lui Stoian G. Bogdan, o carte prin intermediul căreia poetul reuşeşte să resusciteze imaginaţia, poftele, pleoapele, râsul, lacrimile, picioarele şi realitatea care are bile sub prepuţ, o carte care legitimează ca un document discursul şi calitatea poetică a lui Stoian G. Bogdan, un poet care chiar dacă ne spune: „Aş fi în mod sigur un om cu credinţă, smerit, dacă n-aş şti că Dumnezeu e un produs al gândirii" (Scurtă biografie) are toate motivele să-şi arate zeii.
Sincer în poezia lui, natural în expresii şi formulările-i artistice, Stoian G. Bogdan reuşeşte să ne surpindă prin acurateţea sa, reuşeşte să creeze ipostaze care aduc aproape efectele halucinogenice ale dezvoltării. Debutantul găseşte că tot ceea ce este în jurul lui poate fi transformat în discurs poetic, motiv pentru care fabrică în ultima lui cameră poemele cu ajutorul cărora va trânti scârba de viaţă. Temele lui sunt inspirate din viaţa oraşului. Găsim în poezia lui preocupări legate de timp, unde aduce în atenţie cadre iconice ale vieţii urbanistice, printre care amintesc aici: maşina, tramvaiul şi metroul, cadre care conturează ideea poetului că totul este trecător şi în continuă schimbare, că omul nu poate decât să trăiască în limita fericirii lui ca un cetăţean de onoare în această lume în care tanti Aglaie dansează în rochia de mireasă, popa aprinde lumânări, poeţii beau vinul direct din damingeană, lichelele se visează într-un castel de nisip, poemele atârnă greu atunci când sunt folosite drept arme albe, unii caută lumină, alţii caută curve să-şi umple golul din pat, unde se petrece o iubire mai scurtă decât / un vers scurt. Stoian G. Bogdan preferă să trăiască verde, să îşi construiască propriul sanatoriu în care să găsească persoanele iubite, în siguranţă, strânse-n cămaşă de forţă / cum se clatină ca o pendulă stricată / din lumea lui în lumea lor. „aici totul e verde / zidurile uşile aerul nebunia / înaintez pe culoare // e ca şi cum aş pluti decojit de trup / atras de ecoul cuvintelor mamei / undeva în scrumul timpului / când în casa noastră luceau / bucuria şi ochii // o găsesc strânsă-n cămaşă de forţă / cum se clatină ca o pendulă stricată / din lumea mea în lumea ei" (Sanatoriu). Poetul mai spune că este martorul apocalipsei, vreme în care limbajul poetic este înlocuit cu cel al cailor putere, vreme în care viaţa cu tălpile goale pe pământ este înlocuită cu cea a în care tălpile de cauciuc prind suflare, vreme în care pe uliţele roase / zac sute de prostituate bătrâne. „păşeşti înainte prin ceaţa cu gust de cenuşă / inspiri expiri până ce vezi oraşul / cu ziduri gri aer stătut şi oameni gri / ca şi cum l-ai fi dezgropat cu suflarea din praf // cerul nu se mai vede deasupra / sunt numai ruine şi mii de capcane / de-o sută de ani bărbaţii au plecat să moară / pentru pământul care înghite oraşul // ai grijă să nu cazi în plasele păianjenilor întinse între ieri / şi mâine ca să le prindă sufletele când vor veni", (Halucinaţie în drum spre oraşul natal).
Ne mai rămâne să spunem doar că redacţia revistei Feed Back recomandă cititorilor şi colaboratorior Chipurile lui Stoian G. Bogdan, o carte prin intermediul căreia poetul reuşeşte să resusciteze imaginaţia, poftele, pleoapele, râsul, lacrimile, picioarele şi realitatea care are bile sub prepuţ, o carte care legitimează ca un document discursul şi calitatea poetică a lui Stoian G. Bogdan, un poet care chiar dacă ne spune: „Aş fi în mod sigur un om cu credinţă, smerit, dacă n-aş şti că Dumnezeu e un produs al gândirii" (Scurtă biografie) are toate motivele să-şi arate zeii.
Stoian G. Bogdan
Chipurile
Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu