La şase decenii de la primele traduceri în limba română din poemele scriitorului italian, Giuseppe Ungaretti, editura piteşteană „Paralela 45" a scos la raft, anul trecut, pentru iubitorii de poezie şi istorie literară, antologia Viaţa unui om, semnată de scriitorul italian, Giuseppe Ungaretti, antologie tradusă în română din italiană şi îngrijită de filologul Ilie Constantin. Ediţia bilingvă adună în coperţile cărţii peste 90 de poeme scrise de autorul italian în perioada 1916-1959. Potrivit realizatorilor tomului, Giuseppe Ungaretti este un poet de factură modernistă, jurnalist, eseist şi critic literar. El este considerat unul dintre cei mai importanţi exponenţi ai mişcării literare novatoare de la începutul secolului XX, numită ermetism. Multe din poemele pe care traducătorul român ni le aduce sunt scrise în perioada în care scriitorul italian, născut în Africa, Alexandria, era pe frontul Primului Război Mondial.
Giuseppe Ungaretti foloseşte în poezia lui un limbaj grav, articulat cu elemente filozofice şi istorice. Poemele lui sunt scrise parcă în stări de insomnie şi ni-l arată pe autor obsedat de problema morţii şi a memoriei. Dacă, în aceeaşi perioadă, unii autori preferau să construiască lumii poetice o imagine camuflată cu figuri de stil folosite în ambudenţă, versuri albe întinse pe câteva pagini, Giuseppe Ungaretti preferă ca în poezie să-şi privească sufletul ca-ntr-o oglindă, motiv pentru care figurile de stil folosite de el nu fac decât să ne arate cum se făureşte şi se citeşte poezia. El caută şi reuşeşte să formuleze limbajul pur al poeziei, un limbaj al formulărilor scurte şi penetrante. Dacă, de exemplu la scriitorul italian, de origine siciliană, Salvatore Quassimodo putem observa o scriere detaliată - nu în forma prozaică – şi cu finalitate vizuală, la Giuseppe Ungaretti descoperim o poezie de încifrare a semnificaţiilor, o poezie de dimensiuni telegrafice. Poetul italian ne prezintă în versurile lui natura aşa cum apare ea, fie în vreme de război, fie privită dintr-un unghi al oraşului, fie de la fereastra dormitorului, fie dintr-o anumită stare de agonie. Printre cele mai titrate teme de autor găsim, moartea, memoria, oraşul, cerul, prietenia şi războiul. Elementele cosmice care alcătuiesc viziunea poetică a lui Giuseppe Ungaretti le găsim în cele mai multe dintre poeme în acord cu lumea terestră. De exemplu, un soare răpeşte oraşul, un spaţiu negru infinit coborât / din acest balcon / la cimitir poate face un alt tip de zi, în care poţi să mori precum ciocârliile înstelate / pe miraj sau poţi privi soarele ce se seamănă în diamante / de stropi de apă / pe flexibila iarbă. În acest sens redăm aici în întregime poemul Fază de Orient, scris de poet pe când era la Versa, pe 27 aprilie 1916. „În moalele ocol al unui surâs / ne simţim înlănţuiţi într-un vârtej / de muguri de dorinţă // Ne culege ca pe struguri soarele // Închidem ochii / pentru a vedea înotând într-un lac / infinite făgăduieli // Ne revenim pentru a marca pământul / cu acest trup / care acum prea mult ne apasă". Giuseppe Ungaretti este un poet care pătrunde viaţa şi, încelaşi timp, o lasă pe aceasta să-şi divulge tăcerea, mai ales când ea este scrâşnită de iubire. „cu încleştarea / mâinilor sale / pătrunsă / în tăcerea mea / am scris / scrisori pline de dragoste // Nu am fost niciodată / atât de / legat de viaţă" ne spune poetul. În perioada războiului poetul se simte atras de o lume alternativă la cea pe care o trăieşte, o lume în care propria memorie are alt curs, iar clipele sunt trăite profund, în timp ce în lumea armelor prietenii mor. Este aceasta o formă de rezistenţă în faţa urâtului, o formă de evadare din cotidianul lucrurilor obişnuite. Redau şi aici, în acest sens integral poemul Treziri, scris pe la sfârşitul lunii iunie al anului 1916. „Orice clipă a mea / eu am trăit-o / altădată / într-o epocă profundă / din afara mea // Sunt departe cu memoria mea / în urma acelor vieţi pierdute // Mă trezesc într-o baie / de dragi lucruri obişnuite / surprins / şi îmblânzit // Urmăresc norii / ce se topesc încet / cu ochii atenţi / şi-mi aduc aminte / de câte un prieten / mort // Dar Dumnezeu ce este? // Şi creatura / înfricoşată / deschide larg ochii / şi primeşte / stropi de stele / şi multă câmpie / Şi se simte / din nou bogată." Totuşi, după ce războiul se termină, limbajul şi forma poetică a lui Giuseppe Ungaretti suportă mici schimbări. El devine mai calm, mai pastelat, mai melancolic, iar în unele poeme scriitorul italian îşi atinge scopul apelând la forma detaliată a viziunii poetice. Amintesc doar căteva poeme scrise după 1922: „Sirene", „Imn morţii", „1914-1915", „Milă", „Cain", „Acord amar", „Te-ai zdrobit" şi „Ultime coruri pentru pământul făgăduinţei", poem scris pe parcursul a opt ani, în perioada în care poetul era la Roma, anume 1952-1960, poem în 22 de secvenţe.
Giuseppe Ungaretti foloseşte în poezia lui un limbaj grav, articulat cu elemente filozofice şi istorice. Poemele lui sunt scrise parcă în stări de insomnie şi ni-l arată pe autor obsedat de problema morţii şi a memoriei. Dacă, în aceeaşi perioadă, unii autori preferau să construiască lumii poetice o imagine camuflată cu figuri de stil folosite în ambudenţă, versuri albe întinse pe câteva pagini, Giuseppe Ungaretti preferă ca în poezie să-şi privească sufletul ca-ntr-o oglindă, motiv pentru care figurile de stil folosite de el nu fac decât să ne arate cum se făureşte şi se citeşte poezia. El caută şi reuşeşte să formuleze limbajul pur al poeziei, un limbaj al formulărilor scurte şi penetrante. Dacă, de exemplu la scriitorul italian, de origine siciliană, Salvatore Quassimodo putem observa o scriere detaliată - nu în forma prozaică – şi cu finalitate vizuală, la Giuseppe Ungaretti descoperim o poezie de încifrare a semnificaţiilor, o poezie de dimensiuni telegrafice. Poetul italian ne prezintă în versurile lui natura aşa cum apare ea, fie în vreme de război, fie privită dintr-un unghi al oraşului, fie de la fereastra dormitorului, fie dintr-o anumită stare de agonie. Printre cele mai titrate teme de autor găsim, moartea, memoria, oraşul, cerul, prietenia şi războiul. Elementele cosmice care alcătuiesc viziunea poetică a lui Giuseppe Ungaretti le găsim în cele mai multe dintre poeme în acord cu lumea terestră. De exemplu, un soare răpeşte oraşul, un spaţiu negru infinit coborât / din acest balcon / la cimitir poate face un alt tip de zi, în care poţi să mori precum ciocârliile înstelate / pe miraj sau poţi privi soarele ce se seamănă în diamante / de stropi de apă / pe flexibila iarbă. În acest sens redăm aici în întregime poemul Fază de Orient, scris de poet pe când era la Versa, pe 27 aprilie 1916. „În moalele ocol al unui surâs / ne simţim înlănţuiţi într-un vârtej / de muguri de dorinţă // Ne culege ca pe struguri soarele // Închidem ochii / pentru a vedea înotând într-un lac / infinite făgăduieli // Ne revenim pentru a marca pământul / cu acest trup / care acum prea mult ne apasă". Giuseppe Ungaretti este un poet care pătrunde viaţa şi, încelaşi timp, o lasă pe aceasta să-şi divulge tăcerea, mai ales când ea este scrâşnită de iubire. „cu încleştarea / mâinilor sale / pătrunsă / în tăcerea mea / am scris / scrisori pline de dragoste // Nu am fost niciodată / atât de / legat de viaţă" ne spune poetul. În perioada războiului poetul se simte atras de o lume alternativă la cea pe care o trăieşte, o lume în care propria memorie are alt curs, iar clipele sunt trăite profund, în timp ce în lumea armelor prietenii mor. Este aceasta o formă de rezistenţă în faţa urâtului, o formă de evadare din cotidianul lucrurilor obişnuite. Redau şi aici, în acest sens integral poemul Treziri, scris pe la sfârşitul lunii iunie al anului 1916. „Orice clipă a mea / eu am trăit-o / altădată / într-o epocă profundă / din afara mea // Sunt departe cu memoria mea / în urma acelor vieţi pierdute // Mă trezesc într-o baie / de dragi lucruri obişnuite / surprins / şi îmblânzit // Urmăresc norii / ce se topesc încet / cu ochii atenţi / şi-mi aduc aminte / de câte un prieten / mort // Dar Dumnezeu ce este? // Şi creatura / înfricoşată / deschide larg ochii / şi primeşte / stropi de stele / şi multă câmpie / Şi se simte / din nou bogată." Totuşi, după ce războiul se termină, limbajul şi forma poetică a lui Giuseppe Ungaretti suportă mici schimbări. El devine mai calm, mai pastelat, mai melancolic, iar în unele poeme scriitorul italian îşi atinge scopul apelând la forma detaliată a viziunii poetice. Amintesc doar căteva poeme scrise după 1922: „Sirene", „Imn morţii", „1914-1915", „Milă", „Cain", „Acord amar", „Te-ai zdrobit" şi „Ultime coruri pentru pământul făgăduinţei", poem scris pe parcursul a opt ani, în perioada în care poetul era la Roma, anume 1952-1960, poem în 22 de secvenţe.
Giuseppe UNGARETTI
Viaţa unui om
Ed. Paralela 45, Piteşti, 2009
Viaţa unui om
Ed. Paralela 45, Piteşti, 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu