joi, 29 octombrie 2009

Alex Ştefănescu, despre chipurile cărţilor şi notele lor

Nu este prima carte, şi nu va fi nici ultima, care aduce, în analiză justiţiară, problema cărţilor prost scrise. De-a lungul timpului, au existat exegeţi cu drag de literă, care i-au dat în vileag, fără regrete sau menajamente, pe autorii plecaţi după vânat de glorie şi aură scriitoricească prin livada cu verbe. Dacă Alex Ştefănescu, acum aproape trei decenii publica la editura Cartea Românească volumul Între Da şi Nu în care ne prezenta profiluri model de scriitură şi prezenţe scriitoriceşti plecând de la I. L. Caragiale, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Alexandru Philipide sau instantanee critice cu privire la Ana Blandiana, Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Fănuş Neagu, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea şi mulţi alţii, iată că, după atâţia ani, ne arată că nu şi-a pierdut îndemânarea, ci mai mult, a prins curajul şi pofta de a scrie la rece despre autori care atunci când folosesc verbul, în ciuda insistenţelor şi obsesiilor care stau drept momeală, nu reuşesc să transmită coerent un mesaj.
Dacă, înainte de 1989, o carte trebuia, înainte să apară în librării, să treacă prin mâna a cel puţin trei corectori (dintre care doi erau poate cenzori, lucru pe bună dreptate contestat în mod flagrant de majoritatea poeţilor generaţiei ``80) iată că, o dată cu liberul drept de circulaţie al semnelor, mulţi români au găsit prin sertarele noptierelor manuscrise lacrimogenice pe care s-au gândit să le aducă la lumină prin intermediul tiparului. Doar că, mulţi confundă lumina unui manuscris cu cea a lenjeriilor de pat sau a prostiei.
Pe bună dreptate, ultima carte a criticului literar Alex Ştefănescu, Cum te poţi rata ca scriitor, apărută anul acesta la editura Humanitas, poate fi privită drept un dicţionar al etapelor, care te pot duce în păcatul marelui scriitor de necitit. Dacă ţinem cont de câte zeci de cărţi apar zilnic în România de astăzi, am putea spune că, lista sau bibliografia folosită de autor, este mică. Totuşi, dacă ne-am lua după spusele omului din popor care ne învaţă că, nu ai nevoie de un oraş ca să aprinzi un foc, am putea spune că nici Alex Ştefănescu nu are nevoie de toate titlurile proaste că să ne arate că există cărţi slab scrise. În fond, el nu îşi doreşte să ne arate ce autori scriu în afara literei, chiar dacă, în volumul de faţă, aduce în atenţie un indice de nume, ci, mai curând, ne propune o reţetă de genul cum să faci să scrii bine, asta poate şi pentru faptul că este la modă, pentru marile edituri, să publice cărţi cu profil practic. O carte trebuie să aibă o finalitate practică. De asta este sigur şi Alex Ştefănescu, motiv pentru care, scoate de la raft cărţile fără finalitate. El consideră, pe bună dreptate, că în calitate de om al literelor, este responsabil de felul cum litera se citeşte sau este scrisă, de aceea în cele peste 350 de pagini ale cărţii, tipăreşte certificatului carnavalului şi prostiei omeneşti. Şi, cum orice carnaval aduce în atenţie măşti şi costume, de această dată, avem parte de un adevărat dezmăţ al minţii umane. Alex Ştefănescu, aşa cum singur mărturiseşte, nu pune la zid, nu aruncă în scriitori cu pietre, ci, dimpotrivă îi respectă pentru că au ca preocupare scrisul, dar în acelaşi timp, poartă în inimă ironia faţă de cărţile prost scrise. El nu are în atenţie scriitorul în persoană, ci cartea scrisă prost, pentru că aceasta ocupă locul în bibliotecile naţionale. Consider gestul lui ca fiind şi unul naţionalist. De ce ar dori un om de litere să aibă cărţi care-i stâlcesc limba şi rostul neamului?
Cărţile în care autorii folosesc limbajul de lemn sau expresii rebusistice, precum şi cărţile scrise cu umor de autori fără umor, dar şi cărţile în care autorii abordează subiecte folosindu-se de excavatoare sau cărţi scrise pentru a preaslăvi pe cineva, sunt ingredientele cele mai potrivite pentru a râde. Alex Ştefănescu râde nu de felul cum autorii poartă masca scriitorului, ci de felul în care aceştia aleg să îşi asume chipul. Chipul ales de autorii avuţi în atenţie, fie ei poeţi, prozatori, eseişti sau critici literari, apare în viziunea lui Alex Ştefănescu drept un drog, un drog al nebuniei şi al aroganţei, unul care te poate determina să confunzi literatura cu gimnastica aerobică.
Dacă, despre chipul volumului de poeme Sinuciderea se mai amână (Grinta, Cluj, 2006) ne spune că atunci când scrie simplu, îşi divulgă banalitatea modului de a gândi sau că sigur pe sine, voios, poetul înoată de cele mai multe ori în largul unei filozofări ieftine, despre chipul cărţii La Gioia (Apokalipsa indiană Internaţională „I.C.Petrescu”, Academia Internaţională Mihai Eminescu, Bucureşti, 2002) ne arată că se crede drept medic care foloseşte grafia încâlcită tocmai pentru a intimida pe cititor prin bogăţia de imagini construite în fraze interminabile. „Construieşte fraze lungi, de câte 3-4 pagini fiecare, care, dacă ar fi recitite pe o scenă, ar duce în mod sigur la asfixierea actorului şi la prăbuşirea lui, în faţa asistenţei.”
În demersul justiţiar, despre care am amintit, criticul literar nu iartă pe nimeni, indiferent de valoarea de care autorul s-a bucurat până la apariţia cărţii considerată drept gafată. În acest sens, îl are în vizor şi pe chipul cărţii Paradisul evident – o filozofie pentru mine şi pentru contemplativii care îmi seamănă (Timpul, Iaşi, 2000), despre care spune că are elanuri de poet, nesusţinute de o autentică aptitudine pentru poezie. Nici autorii care încearcă să iasă din anonimat la remorca faimei unor autori consacraţi nu sunt iertaţi de criticul avut aici în discuţie. Astfel, cavalerul măştii De vorbă cu Nichita (Amurg sentimental, Bucureşti, 2001) este demascat de ideea că vrea să aducă în atenţie un volum de convorbiri cu Nichita Stănescu.
Poeţii care au înţeles că orice poate fi poezie, precum şi scriitorii care fac din limbajul licenţios (fără minimum de talent) un act de cultură, sunt demascaţi drept sfidători ai convenţiei. „În principiu, folosirea de către un poet a unor cuvinte deocheate nu trebuie să sperie. Şi nici nu sperie (poate doar pe unii cititori necultivaţi). Ca dovadă, Emil Brumaru, care merge în privinţa aceasta mult mai departe, place chiar şi celor mai sfioase domnişoare.”
Citind cartea lui Alex Ştefănescu, suma unor articole publicate în diferite reviste de literatură din ţară sau prezentate cu diferite ocazii televizate, scrisă parcă în stilul unui roman gen thriller, observăm răbdarea şi devotamentul autorului faţă de limbă. Aflăm că, pentru criticul literar, textele literare sunt considerate, prin tradiţie, modele de folosire corectă a limbii române. Acolo unde observă că nu se respectă canonul şi se merge până la a-l desfiinţa, justiţiarul literelor loveşte în carte până când scoate la lumină nota autorului ei. Astfel, chiar dacă a suportat cu stoicism lectura chipului Emancipare (Reîntregirea, Alba Iulia, 2006), nu poate să nu-i înroşească obrazul (masca), dându-i, ca la şcoală, nota patru. „Pe paginile cărţii am încercuit, cu creionul roşu, numeroase formulări greşite, iar după ce am închis cartea am scris pe coperta ei nota: „4 (patru)”.”În încheiere mai spunem doar că sfatul lui Alex Ştefănescu pentru cum te poţi rata ca scriitor – câteva metode sigure şi 250 de cărţi proaste nu este îndreptat numai autorilor de carte publicată, cât şi celor care pretind că trimit o scrisoare sau celor care doresc să invite la vals, precum şi celor care deschid (chiar şi în mod gratuit) coperţile lumii virtuale, unde comunicarea scrisă este principalul mijloc de a transmite sau de a primi un mesaj.

marți, 27 octombrie 2009

Din ce plămâni suflă Ştefan Ciobanu?

Sub zodia jocului de limbaj poetic postmodern Ştefan Ciobanu şi-a construit anul acesta, în urma concursului internaţional de poezie „Grigore Vieru” de la Iaşi, la editura ieşeană Princeps Edit un „Convoi de tăcere”. Cu un titlu care poate, pe de o parte, să încânte cititorii prin metafora creată iar, pe de altă parte, să trezească reacţii negative din partea criticilor literari, poetul încearcă să ne facă părtaşi la lungul drum ales întru desluşirea şi transmiterea trăirilor primilor trei decenii de viaţă. Astfel, ca un copil care îşi reprezintă pe asfalt cu ajutorul unei bucăţi de cretă sentimentul despre lume, Ştefan Ciobanu ne arată prin cele patru parţi, numite sugestiv Eu, Tu, El, Ea, cum este alcătuită geometria care-i pecetluieşte cuvertura. Un copil se uită la luna plină / şi / cu un marker îi face ochi // face aşa cu fiecare stea în parte / apoi cu picăturile de ploaie / apoi cu fiecare firimitură // părinţii îl privesc cu dragoste / se îmbrăţişează şi dispar / în gura din oase ce a căscat a somn // copilul face ochi şila frunze / dă la o parte lacrimile / ca pe nişte cortine grele / continuă în dreapta şi stânga (şi voi puteţi face la fel).
În cele 72 de poeme ce alcătuiesc convoiul poetului găsim teme şi obsesii despre care uşor am putea spune că sunt reprezentative unui acrobat ce păşeşte pe marginea tăioasă de lamă. Teme precum iubirea, moartea, timpul, visul, oglinda, oraşul, lumina, copilăria, etc. cresc în inima poetului fără drojdie.
Despre iubire ne spune că e stridentă pentru cei ce nu o au, că e un claxon în plină noapte, că este liniştea din largul unei coli albe, că este o fereastră / aşa ca o gură de peşteră / în care poţi băga mâna / şi scoate de acolo timpul / ca pe un făt (S(e)tări).
Atunci când este preocupat de problema morţii poetul o priveşte uneori cu ironie, alte ori cu spaimă. Sentimentul tăcerii este creat de cele mai multe ori de absenţa iubitei, a părinţilor, a conştientizării scurgerii timpului ce pe întuneric creează imaginea că cerul este prins în bolduri.
Doar cuvântul şi lumina, care s-au apucat să facă gropi / şi să scoată noaptea din pământ / cu nişte găleţi, par să-i aducă poetului controlul asupra propriei umbre. Înghiţim căsuţe una câte una / ne îndreptăm spre luna ce naşte galben / se află după acel bloc // îţi ascult umbra // în zidurile pe care tu scrijeleşti cuvinte ce încep de sub unghiile tale / îţi nasc un ecou / prelungirea vorbelor infinite şi lungi pe care le mimăm (nu cred că este noapte).
Atunci când copilăria se duce, atunci când noaptea vin păsări care / ciugulesc hainele / ştiu asta pentru că / într-o seară / am văzut-o pe mama cum deschide geamul, sau fata vecinului devine soţie, îţi dai seama, ne atenţionează poetul, că nu porţi îngeri la subraţ şi începi să te razi. Ei bine, Ştefan Ciobanu, odată cu aceste versuri se apropie de maturitatea poetică şi începe să vadă lumea o aglomerare de puncte; el crede că, odată urcat în trenul timpului, soarele şi păsările sunt de plastilină şi că în ciuda oricărei ascunderi sau uitări ploaia nu ne poate şterge / pe noi desene spre asfalt.
De remarcat, în poezia lui Ştefan Ciobanu, este şi faptul că în multe dintre poeme găsim construcţii forţate, care nu fac decât să ne arate că avem de-face şi cu un tip de poezie inginerească, de altfel întâlnită frecvent la poeţii contemporani. În laboratorul lui, autorul reuşeşte uneori să ne surprindă în mod plăcut, combinând imagini de aşa natură să creeze ipostaze poetice. În acest sens redau aici: dar stop cu visatul / îmi înfăşor visul acesta în loc de ghem / zâmbesc rece şi alb ca un om de zăpadă / pentru că / tot ce mi-a rămas din acele clipe / este o tresărire cu toată fiinţa mea (poem pentru georgiana). Pe de altă parte, anumite asocieri de imagini, de cuvinte sau jocuri stilistice cum ar fi: oasele mele nu sunt de abanos ca să poată scrie cu degetul / pe praful depus (…) mă plimb prin mine / ca o sferă ce încearcă să îşi găsească colţul (…), sau mă simt o inimă de cerc / ce bate pătrat şi impar, precum şi din ochi îţi ies fluturi / ca fumul dintr-un furnal sau eu îmi iubeam iubita / care se ascundea noaptea / prin cearşaf / cum se ascunde apa sub solzi de peşte, pot crea sentimentul de disconfort. Nu ne rămâne decât să mai spunem că volumul Convoi de tăcere reprezintă locul matur de întâlnire cu poetul Ştefan Ciobanu, despre care cu siguranţă vom mai auzi. A juca leapşa cu soarele, a vedea lumea intrată în tălpi sau printre degete, ca nisipul, a ne cutremura atunci când credinţele ne devin cărămizi în flăcări, a deschide toate icoanele sufletului, a te simţi mai puternic atunci când frica stă în tine ca nişte ace de brad, a pune inima la zid şi a marca cu cretă cât a mai crescut, înseamnă să-l găseşti la treizeci de ani pe Ştefan Ciobanu, gata să se privească în oglindă, să-şi divulge crezul ontologic, umbra, poezia. Mă bucură frigul intrat pe sub guler / nu mă mai sperie depărtările căci sunt în larg / poate doar faptul că umbra mea / nu se aşează pe nimic (viaţa mea).

sâmbătă, 24 octombrie 2009

Fardad, fructul din livada lui Călin Sămărghiţan


Călin Sămărghiţan, autor al generaţiei virtuale, agonic şi artgotic, revine în atenţia lectorilor cu un nou volum de poeme, anume Fardad, apărut anul acesta la editura sibiană, PRINT ATU, după ce, în 2002, debutase cu volumul de poeme Aşa cum este, nu este. Cu preocupări în domeniul teologiei, dar şi în cel al literelor, Călin Sămărghiţan aduce în atenţie noi paradigme ale limbajului poetic. Dacă la un alt poet al generaţiei din care vine Călin Sămărghiţan, anume, Daniel D. Marin, găseam poezia drept un construct în etape succesive, în care autorul urmărea evoluţia epică a unui personaj, cu mirare şi scepticism am urmărit jocul poetic propus în volumul Fardad.
Cartea ne apare împărţită, pe bună dreptate, în două părţi. Încă din prima pagină a volumului te împiedici de harta poetică a lui Sămărghiţan, un detaliu pe care poetul doreşte să îl aducă cititorului pentru a fi sigur că acesta nu merge pe o cale greşită în interpretare. Însă, acest lucru poate fi uşor contestat de criticii literari, deoarece nu de domeniul poeziei ţine această problematică. Mai mult, în poezie lectorul este predispus să păşească labirintic, haotic, pentru că doar aşa efectele poetice se fac simţite. El nu îşi propune să primească o hartă. Cu toate acestea, Călin Sămărghiţan nu greşeşte când întinde căutătorului de sacru în poezie această hartă. Dimpotrivă, cu ajutorul ei drumul lecturii devine mai interesant.
Prima parte, numită sugestiv Fata din livadă, te introduce parcă într-o sală de spectacol unde întâlneşti obsesiile poetului puse în valoare de Imaginaţie, Memorie şi Iubită. Poemele din această parte au fost scrise în ultimii doi ani, respectiv 2008 şi 2009. Dacă avem în atenţie preocupările din ultima perioadă ale autorului, găsim justificat acest tip de experiment epico-liric abordat în carte. Cei care îl cunosc, nu neapărat în ipostază fizică, ştiu că, în ultimii ani, sibianul a fost vrăjit mai mult de proză decât de poezie, lucru pe care singur are să îl recunoască. Fata din livadă ni-l arată pe Călin Sămnărghiţan ajuns la maturitatea poetică. Aici el reuşeşte, ca şi Matei Vişniec, să aducă la acelaşi nivel axiologic epicul şi liricul. Poezia fetei din livadă este în fond un duet în balet al celor două genuri literare, duet care, timp de 46 de pagini, îţi deschide pofta pentru piersici, pentru cel mai bun motiv să scrii, pentru a privi la nesfârşit Iubita seara asta şi cealaltă. Poeziile desenate în aer în forme zazen ne apar, în chiar momentul când să se risipească, drept de carne. Cu tentă uşor biografică autorul divulgă plăcerea, bucuria erotică de a împărţi iubitei o bucată de carne din eul poetic, conştient că numai aşa durerea singurătăţii va durea mai puţin. Călin Sămărghiţan priveşte cu ochiul străpuns spre luminile retrase şi descoperă că un poet nu trebuie să câştige de fiecare dată, că el poate să lustruiască durerea ca pe-o grădină, poate alege, ca şi destinul, soluţii finale sau să-şi cânte coastele ce zâmbesc pe dinăuntru. Motivul iubirii, prezent aproape în toate poemele din prima parte a cărţii, reprezintă, pentru poet, cele o mie de lucruri de pe urma cărora învaţă limba ultimului ţărm al mării, tocmai pentru a construi întreaga viaţă într-o singură clipă. Crezul poetului este acela că numai iubirea poate construi din om un templu. Aş vrea să nu mă mai doară. / Mă voi aşterne să scriu / cele o mie de lucruri / despre tine, / apoi voi trage uşor pământul / deasupra mea / şi mă voi odihni. // Legendele vor vorbi până târziu / despre străinul stins / de apele liniştii tale (Cele o mie de lucruri). Încercările repetate de a striga, de a cânta stors din pământ, cântece stoarse din pântece iubitei, par mai curând să adâncească dorinţa poetului de a-şi găsi moartea şi, totodată, ziua nouă. Cânt / stors din pământ, / cântece / stoarse din pântece. // Ploaia lui sapă mai departe / noi amintiri, / crisoarea de la piept / descompusă, zicea: / oricum, n-o să vin, / am nevoie de moartea asta singur / şi de ziua de mâine.
Partea a doua a cărţii, numită Turnul de fluturi, adună în 56 de pagini poeme scrise în perioada 2005-2009. Aici obsesiile poetice ale lui Călin Sămărghiţan pregătesc oarecum baletul Fata din livadă. Spun asta pentru că am în vedere, în mod deosebit, poemele redactate de autor începând cu anul 2007, când acesta găseşte iubita în fântâna memoriei care îi anunţă apariţia. Te regăsesc aşa cum / mi te închipuie memoria / degetelor mele (Memorie). Premoniţia întâlnirii am putea-o privi ca un rezultat al trăirilor la maximă intensitate a emoţiilor şi credinţelor. Poetul se apropie din ce în ce mai mult, în acestă parte a cărţii, de punctul cel din mijloc al fiinţei. Poezia lui Călin Sămărghiţan nu poate fi privită drept o poezie lipsită de sacru şi metafizic. Ea este înmiresmată de elementele care construiesc lumea fizică şi metafizică şi, în acelaşi timp, este construită pe o scară a îngerilor care coboară şi urcă apa viitoarei fântâni. Teme precum singurătatea, străinul, memoria, oglinda, visul, omul, geneza universului, umbra, iubita, timpul, anotimpurile, moartea sunt gesturi tainice, pe timp de rugăciune în Cuvântul poeziei lui Călin Sămărghiţan. Poetul este atent la fiecare cântec. Îmbrăcat în lumină îşi petrece deopotrivă veselia şi tristeţea, moartea şi viaţa, corabia albă a credinţei, marea ce se întinde mai mult decât visul care moare de fiecare dată pentru ultima oară. Însetat de timpul când cerbii se-ntind spre apele cude poetul îşi caută respiraţia blocată de tropăitul cailor ieşind din livezi. Aceste construcţii poetice fac ca poazia lui Călin Sămărghiţan să vibreze în mintea şi imaginaţia cititorului, să alunge somnul memoriei din livada cunoaşterii. Crezul ontologic despre lume al poetului se construieşte cu fiecare adiere de vânt, cu fiecare femeie ce-şi îndoaie spaţiul, cu fiecare chip întâlnit picurat în fiinţă de carne ce trăieşte o clipă de lut, până când umbra-i i se pare că e lumină. Chip picurat în fiinţă de carne, / trăieşze o clipă de lut, / agăţată de oase / ca o formă a lumii. / O amintire pierdută / îl soarbe, / o sete nemângâiată / îl doare. / Eram belşug întins după ploi, sunt aripă căutată de vânt asemeni / corăbiei / aşteptând pe uscat / viitoare mări, / ori curcubee de ape. (Despre om)
În final mai putem spune că poetul sibian se distanţează de pretenţia multor colegi de generaţie, care preferă titluri pompoase, vulgare prin abundenţă stilistică or vizuală. El preferă titluri scurte care trimit în mod special la teme care prefigurează emoţia şi mesajul poetic. Acelaşi lucru l-am putea spune şi despre construcţia versurilor. Ele sunt scurte şi ritmatice, pot fi scandate, interpretate actoriceşte şi, în acelaşi timp, de o profunzime aparte. Sunt asemenea seminţelor care anunţă fructul.

joi, 22 octombrie 2009

Actorul şi limitele lui


Interviu Paul Gorban cu actriţa Luminiţa Gheorghiu

Luminiţa Gheorghiu: „Un actor om are şi el în componenta intimităţii lui mai multe date,
dar în acelaşi timp el poartă şi limitele lui.
Această limită este dată de starea lui psihică şi spirituală.”


Paul Gorban.: V-aţi născut la Bucureşti, aţi absolvit institutul de Teatru şi Artă Cinematografică la începutul anilor `70 la clasa profesorului Ion Cojar, iar după absolvire aţi fost repartizată la Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani. Ca tânără actriţă, cu aspiraţii şi vise, cum aţi găsit Botoşaniul acelor timpuri. Ştiu că pe urmă aţi luat drumul Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ şi pe urmă pe cel al Teatrului Bulandra din Bucureşti, unde aţi stat până în 2003.

Luminita Gheorghiu.: Botoşaniul, ca şi acum, l-am găsit atractiv, interesant, frumos. Aveam în preajmă mulţi pretendenţi de cultură. Era oraşul poeziei, lucru care pe mine, ca femeie m-a interesat. Datorită frumuseţii şi energiei locului m-am acomodat foarte uşor. Atât doar că, îmi era greu că eram departe de familia mea şi de cei apropiaţi din Bucureşti.

P.G.: Cei mai mulţi dintre români, fie că sunt consumatori de film, fie că că nu, vă cumnosc din filmul Moromeţii în regia lui Stere Gulea. Acolo aţi interpretat-o fascinant pe Catrina Moromete. De la acel film şi până astăzi aţi jucat în multe filme apreciate la noi, dar şi peste graniţe. Aş aminti în treacăt doar Campioana din 1990, în regia Elisabetei Bostan, Drumul câinilor din 1991 în regia lui Laurenţi Damian, film despre care criticii au spus că reprezintă zona de cototură a cinematografiei româneşti, Trahir din 1998 în regia lui Radu Mihăileanu, până la filme semnate recent de avangarda tânără, de exemplu: sub regia lui Cristian Mungiu „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” din 2007, A fost sau n-a fost sub regia lui Corneliu Porumboiu, până anul acesta când apăreţi în lung metrajul Francesca, sub regia lui Bobby Păunescu, film primit care a creat controverse la Festivalul de Film de la Veneţia. După toată această carieră bogată de probe, repetiţii şi spectacole cum vă simţiţi? De la debut, sau altfel spus, de la Moromeţii la Francesca....

L. G.: Să ştii că în mod teoretic ar trebui să am mai multă siguranţă. Sigur, că poţi avea mai multă siguranţă, dar începuturile totdeauna sunt dublate de puţină inconştienţă. Inconştienţa îţi da mai puţină teama şi, să îţi argumentez de ce spun asta. Până la 50 de ani nu am avut emoţii nici pentru teatru, nici pentru film. Atunci când am făcut Moromeţii nu am avut emoţii. Acum şi pretenţiile sunt mai mari şi e bine, dar în acelaşi timp îmi produce o teamă teribilă care nu-mi face plăcere. S-ar părea că ar trebui să ştiu mai mult, dar fiecare rol este o altă provocare, o altă temă... şi atunci orice temă nouă îţi produce alte probleme, alte obsesii. Trebuie dovedit fiecare rol în parte. Aşa că, experienţa, sigur că te ajută şi în mod teoretic şi în mod practic, dar nici un lucru pe care l-ai făcut bine nu îţi garantează că rolul următor o să fie un succes, o realizare. Acum e aceeaşi grijă, ba chiar mai mare decât la primele roluri în filme. Spun asta deoarece, oamenii mi-au spus vorbe bune despre rolurile pe care le-am făcut, iar acum îmi este teamă să nu îi dezamăgesc şi să nu mă fac de râs în faţa ochilor mei.

P.G.: Înainte de orice rol, actorii poartă în culise, în spatele personajului de interpretat emoţia. Unii reuşesc să o ascundă de ochii publicului, alţii fac din ea insăşi condiment necesar perceperii mesajului de către public cu privire la personaj. În ce măsură aţi fost emoţionată în faţa unei probe, pentru un eventual rol?

L.G.: Sigur că există o emoţie, dar am înţeles reprede, am devenit foarte repede capitalistă din punctul ăsta de vedere. Proba trebuie dată cât mai bine. Că o iei, sau nu o iei, nu înseamnă, că tu eşti bun dacă ai luat-o, sau că eşti slab, dacă nu ai luat-o. Sunt multe lucruri care intră în gândurile unui regizor. Eu la Moromeţii am dat probe şi le-a luat altcineva. Până la urmă la urmă am făcut eu filmu. Poftim, un exemplu pentru ceea ce ar însemna o probă în viaţa unui actor. Aşa că e bine să le dai pe toate şi să le dai cât mai bine. Regizorul, dacă nu are nevoie de tine, e posibil să aibă altă data. În orice caz, stând acasă şi gândindu-te că eşti mare şi tare, şi că nu trebuie să dai probe, nu faci decât să arăţi cât de slab gândeşti.

P.G.: Publicul românesc s-a obişnuit înainte de `89 să vă găseească în pânza albă a cinematografului, poate pentru că aşa aveau cei mai mulţi acces la film. Astăzi însă lucrurile sunt invers, ei vă găsesc oricând în biblioteca de acasă, printre DVD-uri. Cum vedeţi toată această evoluţie? Nu se pierde totuşi farmecul, spectacolul sălilor de cinematograf? Eu am senzaţia că într-o sală de cinema personajul e singur în mintea mea, în timp ce în faţa televizorului odată cu el îmi scapă în minte drept coduri şi alte corpuri din casa mea...

L.G.: Până să apară pe DVD-uri sau până când filmele au început să fie date prin intermediul televiziunilor oamenii au fost în sălile de cinema. Cu toate acestea, nu este, încă, numărul mare de spectatori pe care noi l-am dori, dar eu cred că într-o zi se va întâmpla asta. Cu teatrul, după revoluţie, s-a întâmplat un lucru bizar. El a ieşit în stradă sau a intrat în casele oamenilor prin intermediul emisiunilor tv. Publicul românesc este şi cel din faţa televizorului sau al calculatorului, dar noi nu-l ştim, nu-l auzim, el trebuie recâştigat. Problemele aduse în prim plan de cineaştii noului val nu sunt probleme comode, nu sunt filme de capăt şi spadă, şi atunci, publicul încă nu se înghesuie, el nu s-a săturat de filme horor şi filme comerciale, dar sunt sigură că într-o zi sălile de cinema vor fi pline şi oamenii vor face un cult din a consuma arta cinematografică.

P.G.: Aţi amintit mai devreme despre noul val al cinematografiei româneşti. Care este acesta şi cum se prezintă el?

L.G.: Este valul reprezentat de tinerii regizori din ultimii 20 de ani, un număr destul de mare, care au izbutit să facă filme importante atât pentru cultura şi spiritul nostru, cât şi pentru clasamentele festivalelor internaţionale de film. Cele mai multe dintre peliculele lor au fost bine primite, ba chiar cu premii foarte valoroase. Eu personal sunt sensibilă la numele România şi la steagul acestei ţări. Lăcrimez când văd sportivii cu mâna la inimă şi ascultă imnul. Totodată sunt foarte sensibilă la faptul că România tinerilor regizori este lăudată şi apreciată.

P.G.: Tinerii regizori aduc în ultimul timp filme despre realitatea istorică a României, fie ea, cea dinainte de `89, fie cea de după. De cele mai multe ori temele abordate de aceştia sunt cu trimiteri la comunism, la viaţa omanilor de atunci, la umanitatea românească din acele vremuri, nu la farduri sau cosmetizări. În mintea lor imaginile istorice au altă structură axiologică, decât cea a multor regizor grei ai epocii ceauşiste. Ei propun totodată un dialog al realităţii cu arta vizuală.

L.G.: Ei chiar propun un dialog al artei cinematografice cu realitatea. Ei îşi pun întrebări şi caută adevărul. Acesta apare în imagini, fie culese din poveştile martorilor, fie din cărţi documentare, fie chiar din viaţa lor. La rândul lor, cei care văd aceste filme găsesc răspunsuri. Asta este menirea unei opere de artă. Ea trebuie să pună probleme. Este foarte bine că problemele acestor tineri, care nu mai sunt chiar aşa de tineri pentru că au trecut nişte ani, sunt legate de identitatea socială, istorică, naţională, spirituală a locului sau locurilor lor. De exemplu pe Cristi Puiu, întotdeauna l-a interesat problema umană, a relaţiilor dintre oameni. În Moartea domnului Lăzărescu nu este interesat în mod deosebit de problema spitalelor, ci mai curând de problema relaţiilor dintre oameni. Sigur că şi spitalul acolo undeva, ascunde o altă obsesie a regizorului. Problema lui Cristi Puiu, pentru că tot l-am luat aici ca referinţă, este problema nepăsării sau a implicării vecinului, cel de aproape, în dramele noastre. Cristian Mungiu, care este tânăr, a pus şi el problema relaţiilor dintre oameni. Acest tip de probleme vor fi în permanenţă valabile pentru un artist.

P.G.: În fond, care sunt problemele noi puse de cineaştii români?

L.G.: În problemele puse atât de cineaştii români cât şi cei străini nu apare nimic nou sub soare. Lupta cu viaţa, dragostea, moartea, întemeierea unei familii, viaţa socială, toate acestea pot deopotrivă să plictisească un spectator sau să-i ofere acestuia o portiţă, o viziune. Regizorul pune toată puterea să aducă în discuţie viziunea lui despre lume, în raport cu realitatea. Unii ţin cond doar de cerinţele publicului. Nu despre asta vreu sa îţi vorbesc. Eu am avut o întâmplare specială. După ce am interpretat rolul asistentei din Moartea domnului Lăzărescu am întâlnit asistente care m-au felicitat, care mi-au spus că am reuşit să surprind în detalii emoţiile, grijile, trăirile, obsesiile unei asistente din spitalul românesc, în timp ce o doctoriţă mi-a atras atenţia că prin acest film corpul medical este jignit. Eu nu cred asta. Filmul prezintă o situaţie legată de viaţa unui om, care depinde de sprijinul medicului. Sunt foarte multe situaţii în realitate când viaţa ta depinde de medici, practic în urma intâlnirii cu ei le poţi datora viaţa, supravieţuirea, bucuria acesteia. Eu cred că medici din românia sunt nişte eroi la cum se descurcă fără aparatura necesară.

P.G.: Mulţi actori au plecat spre platourile din străinătate după căderea regimului comunist. Pentru mulţi acest pas a fost unul al succesului...

L.G.: Care sunt aceia? Dar avem aşa mulţi actori care joacă în străinătate?...

P.G.: Avem mulţi tineri actori care au semnat contracte pentru colaborări străine, din generaţia dumneavostră cunosc doar câteva nume...

L.G.: Dacă ar promova filmele străine ai spune că joacă la altă echipă. Ei bine, joacă Marcel Iureş, Maia Morgenstern, Oana Pelea, eu am jucat două filme în regiua lui Michael Haneke, dar nu suntem foarte mulţi... Actorii români joacă în filmele româneşti, dar colaborările actorilor români cu alte echipe din străinătate sunt minunate.

P.G.: Cum este primit filmul românesc la festivalurile internaţionale de film?

L.G.: Dacă ne uităm la noul val, la Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Radu Jude şi mulţi alţi regizori pe care nu reuşesc să mi-i amintesc acum, vedem că România, la capitolul acesta, stă foarte bine.

P.G.: Actorii, în general, pot interpreta multe roluri. Ştiu că nu vă place totuşi să interpretaţi rolul unui personaj fiţos. De ce?

L.G.: A unui personaj fiţos în adevăratul sens al cuvântului. Nu voi juca niciodată rolul unei contese care nu poate sta pentru că sub şapte saltele are un bob de mazăre. Nu cred că un actor poate interpreta orice. Sigur că un actor om are şi el în componenta intimităţii lui mai multe date, dar în acelaşi timp el poartă şi limitele lui. Această limită este dată şi de starea lui psihică şi spirituală.

P.G.: Actorii refuză uneori roluri, lucru acesta poate demonstra etape din viaţa actoricească. Aţi refuzat de-a lungul carierei vre-un rol?

L.G.: Da. Nu vreua să vorbesc despre ele. Multe dintre acestea au fost refuzate din motove de ordin financiar. Rare ori s-a întâmplat să refuz un rol din motive artistice. Refuzul unui rol poate atrage după sine interpretarea unui anumit tip de orgoliu. Nu este cazul. Alteori poate însemna faptul că artistul a ajuns la înţelepciunea actoricească, el reuşind să selecteze rolurile în care se poate aşeza.

P.G.: Lucraţi acum la o probă sau chiar într-un film? Ştiu doar că vi se pregăteşte scenariul pentru Sunt o babă comunistă, după romanul cu acelaşi nume al prozatorului ieşean Dan Lungu.

L.G.: Nu s-a făcut încă scenariul. Am citit însă cartea. Este foarte bună, iar atunci când citeşti o carte bună ce urmează a fi ecranizată, îţi doreşti ca scenariul să iasă măcar la fel de bun. Nu ştiu cine face scenariul, dar sunt foarte curioasă să îl citesc şi eu. Am înţeles că încă nu e gata, dar mă voi întâlni la Bucureşti cu regizorul Stere Gulea şi dacă îl va avea î-l voi cere pentru a-l citi. Vom filma anul viitor. La sfârşitul acestui an vom face doar producţia filmului.

01 octombrie 2009
Palatu Roznovanu,
Iaşi
Interviu pentru Radio HIT si Revista Feed Back