Călin Sămărghiţan, autor al generaţiei virtuale, agonic şi artgotic, revine în atenţia lectorilor cu un nou volum de poeme, anume Fardad, apărut anul acesta la editura sibiană, PRINT ATU, după ce, în 2002, debutase cu volumul de poeme Aşa cum este, nu este. Cu preocupări în domeniul teologiei, dar şi în cel al literelor, Călin Sămărghiţan aduce în atenţie noi paradigme ale limbajului poetic. Dacă la un alt poet al generaţiei din care vine Călin Sămărghiţan, anume, Daniel D. Marin, găseam poezia drept un construct în etape succesive, în care autorul urmărea evoluţia epică a unui personaj, cu mirare şi scepticism am urmărit jocul poetic propus în volumul Fardad.
Cartea ne apare împărţită, pe bună dreptate, în două părţi. Încă din prima pagină a volumului te împiedici de harta poetică a lui Sămărghiţan, un detaliu pe care poetul doreşte să îl aducă cititorului pentru a fi sigur că acesta nu merge pe o cale greşită în interpretare. Însă, acest lucru poate fi uşor contestat de criticii literari, deoarece nu de domeniul poeziei ţine această problematică. Mai mult, în poezie lectorul este predispus să păşească labirintic, haotic, pentru că doar aşa efectele poetice se fac simţite. El nu îşi propune să primească o hartă. Cu toate acestea, Călin Sămărghiţan nu greşeşte când întinde căutătorului de sacru în poezie această hartă. Dimpotrivă, cu ajutorul ei drumul lecturii devine mai interesant.
Prima parte, numită sugestiv Fata din livadă, te introduce parcă într-o sală de spectacol unde întâlneşti obsesiile poetului puse în valoare de Imaginaţie, Memorie şi Iubită. Poemele din această parte au fost scrise în ultimii doi ani, respectiv 2008 şi 2009. Dacă avem în atenţie preocupările din ultima perioadă ale autorului, găsim justificat acest tip de experiment epico-liric abordat în carte. Cei care îl cunosc, nu neapărat în ipostază fizică, ştiu că, în ultimii ani, sibianul a fost vrăjit mai mult de proză decât de poezie, lucru pe care singur are să îl recunoască. Fata din livadă ni-l arată pe Călin Sămnărghiţan ajuns la maturitatea poetică. Aici el reuşeşte, ca şi Matei Vişniec, să aducă la acelaşi nivel axiologic epicul şi liricul. Poezia fetei din livadă este în fond un duet în balet al celor două genuri literare, duet care, timp de 46 de pagini, îţi deschide pofta pentru piersici, pentru cel mai bun motiv să scrii, pentru a privi la nesfârşit Iubita seara asta şi cealaltă. Poeziile desenate în aer în forme zazen ne apar, în chiar momentul când să se risipească, drept de carne. Cu tentă uşor biografică autorul divulgă plăcerea, bucuria erotică de a împărţi iubitei o bucată de carne din eul poetic, conştient că numai aşa durerea singurătăţii va durea mai puţin. Călin Sămărghiţan priveşte cu ochiul străpuns spre luminile retrase şi descoperă că un poet nu trebuie să câştige de fiecare dată, că el poate să lustruiască durerea ca pe-o grădină, poate alege, ca şi destinul, soluţii finale sau să-şi cânte coastele ce zâmbesc pe dinăuntru. Motivul iubirii, prezent aproape în toate poemele din prima parte a cărţii, reprezintă, pentru poet, cele o mie de lucruri de pe urma cărora învaţă limba ultimului ţărm al mării, tocmai pentru a construi întreaga viaţă într-o singură clipă. Crezul poetului este acela că numai iubirea poate construi din om un templu. Aş vrea să nu mă mai doară. / Mă voi aşterne să scriu / cele o mie de lucruri / despre tine, / apoi voi trage uşor pământul / deasupra mea / şi mă voi odihni. // Legendele vor vorbi până târziu / despre străinul stins / de apele liniştii tale (Cele o mie de lucruri). Încercările repetate de a striga, de a cânta stors din pământ, cântece stoarse din pântece iubitei, par mai curând să adâncească dorinţa poetului de a-şi găsi moartea şi, totodată, ziua nouă. Cânt / stors din pământ, / cântece / stoarse din pântece. // Ploaia lui sapă mai departe / noi amintiri, / crisoarea de la piept / descompusă, zicea: / oricum, n-o să vin, / am nevoie de moartea asta singur / şi de ziua de mâine.
Partea a doua a cărţii, numită Turnul de fluturi, adună în 56 de pagini poeme scrise în perioada 2005-2009. Aici obsesiile poetice ale lui Călin Sămărghiţan pregătesc oarecum baletul Fata din livadă. Spun asta pentru că am în vedere, în mod deosebit, poemele redactate de autor începând cu anul 2007, când acesta găseşte iubita în fântâna memoriei care îi anunţă apariţia. Te regăsesc aşa cum / mi te închipuie memoria / degetelor mele (Memorie). Premoniţia întâlnirii am putea-o privi ca un rezultat al trăirilor la maximă intensitate a emoţiilor şi credinţelor. Poetul se apropie din ce în ce mai mult, în acestă parte a cărţii, de punctul cel din mijloc al fiinţei. Poezia lui Călin Sămărghiţan nu poate fi privită drept o poezie lipsită de sacru şi metafizic. Ea este înmiresmată de elementele care construiesc lumea fizică şi metafizică şi, în acelaşi timp, este construită pe o scară a îngerilor care coboară şi urcă apa viitoarei fântâni. Teme precum singurătatea, străinul, memoria, oglinda, visul, omul, geneza universului, umbra, iubita, timpul, anotimpurile, moartea sunt gesturi tainice, pe timp de rugăciune în Cuvântul poeziei lui Călin Sămărghiţan. Poetul este atent la fiecare cântec. Îmbrăcat în lumină îşi petrece deopotrivă veselia şi tristeţea, moartea şi viaţa, corabia albă a credinţei, marea ce se întinde mai mult decât visul care moare de fiecare dată pentru ultima oară. Însetat de timpul când cerbii se-ntind spre apele cude poetul îşi caută respiraţia blocată de tropăitul cailor ieşind din livezi. Aceste construcţii poetice fac ca poazia lui Călin Sămărghiţan să vibreze în mintea şi imaginaţia cititorului, să alunge somnul memoriei din livada cunoaşterii. Crezul ontologic despre lume al poetului se construieşte cu fiecare adiere de vânt, cu fiecare femeie ce-şi îndoaie spaţiul, cu fiecare chip întâlnit picurat în fiinţă de carne ce trăieşte o clipă de lut, până când umbra-i i se pare că e lumină. Chip picurat în fiinţă de carne, / trăieşze o clipă de lut, / agăţată de oase / ca o formă a lumii. / O amintire pierdută / îl soarbe, / o sete nemângâiată / îl doare. / Eram belşug întins după ploi, sunt aripă căutată de vânt asemeni / corăbiei / aşteptând pe uscat / viitoare mări, / ori curcubee de ape. (Despre om)
În final mai putem spune că poetul sibian se distanţează de pretenţia multor colegi de generaţie, care preferă titluri pompoase, vulgare prin abundenţă stilistică or vizuală. El preferă titluri scurte care trimit în mod special la teme care prefigurează emoţia şi mesajul poetic. Acelaşi lucru l-am putea spune şi despre construcţia versurilor. Ele sunt scurte şi ritmatice, pot fi scandate, interpretate actoriceşte şi, în acelaşi timp, de o profunzime aparte. Sunt asemenea seminţelor care anunţă fructul.
Cartea ne apare împărţită, pe bună dreptate, în două părţi. Încă din prima pagină a volumului te împiedici de harta poetică a lui Sămărghiţan, un detaliu pe care poetul doreşte să îl aducă cititorului pentru a fi sigur că acesta nu merge pe o cale greşită în interpretare. Însă, acest lucru poate fi uşor contestat de criticii literari, deoarece nu de domeniul poeziei ţine această problematică. Mai mult, în poezie lectorul este predispus să păşească labirintic, haotic, pentru că doar aşa efectele poetice se fac simţite. El nu îşi propune să primească o hartă. Cu toate acestea, Călin Sămărghiţan nu greşeşte când întinde căutătorului de sacru în poezie această hartă. Dimpotrivă, cu ajutorul ei drumul lecturii devine mai interesant.
Prima parte, numită sugestiv Fata din livadă, te introduce parcă într-o sală de spectacol unde întâlneşti obsesiile poetului puse în valoare de Imaginaţie, Memorie şi Iubită. Poemele din această parte au fost scrise în ultimii doi ani, respectiv 2008 şi 2009. Dacă avem în atenţie preocupările din ultima perioadă ale autorului, găsim justificat acest tip de experiment epico-liric abordat în carte. Cei care îl cunosc, nu neapărat în ipostază fizică, ştiu că, în ultimii ani, sibianul a fost vrăjit mai mult de proză decât de poezie, lucru pe care singur are să îl recunoască. Fata din livadă ni-l arată pe Călin Sămnărghiţan ajuns la maturitatea poetică. Aici el reuşeşte, ca şi Matei Vişniec, să aducă la acelaşi nivel axiologic epicul şi liricul. Poezia fetei din livadă este în fond un duet în balet al celor două genuri literare, duet care, timp de 46 de pagini, îţi deschide pofta pentru piersici, pentru cel mai bun motiv să scrii, pentru a privi la nesfârşit Iubita seara asta şi cealaltă. Poeziile desenate în aer în forme zazen ne apar, în chiar momentul când să se risipească, drept de carne. Cu tentă uşor biografică autorul divulgă plăcerea, bucuria erotică de a împărţi iubitei o bucată de carne din eul poetic, conştient că numai aşa durerea singurătăţii va durea mai puţin. Călin Sămărghiţan priveşte cu ochiul străpuns spre luminile retrase şi descoperă că un poet nu trebuie să câştige de fiecare dată, că el poate să lustruiască durerea ca pe-o grădină, poate alege, ca şi destinul, soluţii finale sau să-şi cânte coastele ce zâmbesc pe dinăuntru. Motivul iubirii, prezent aproape în toate poemele din prima parte a cărţii, reprezintă, pentru poet, cele o mie de lucruri de pe urma cărora învaţă limba ultimului ţărm al mării, tocmai pentru a construi întreaga viaţă într-o singură clipă. Crezul poetului este acela că numai iubirea poate construi din om un templu. Aş vrea să nu mă mai doară. / Mă voi aşterne să scriu / cele o mie de lucruri / despre tine, / apoi voi trage uşor pământul / deasupra mea / şi mă voi odihni. // Legendele vor vorbi până târziu / despre străinul stins / de apele liniştii tale (Cele o mie de lucruri). Încercările repetate de a striga, de a cânta stors din pământ, cântece stoarse din pântece iubitei, par mai curând să adâncească dorinţa poetului de a-şi găsi moartea şi, totodată, ziua nouă. Cânt / stors din pământ, / cântece / stoarse din pântece. // Ploaia lui sapă mai departe / noi amintiri, / crisoarea de la piept / descompusă, zicea: / oricum, n-o să vin, / am nevoie de moartea asta singur / şi de ziua de mâine.
Partea a doua a cărţii, numită Turnul de fluturi, adună în 56 de pagini poeme scrise în perioada 2005-2009. Aici obsesiile poetice ale lui Călin Sămărghiţan pregătesc oarecum baletul Fata din livadă. Spun asta pentru că am în vedere, în mod deosebit, poemele redactate de autor începând cu anul 2007, când acesta găseşte iubita în fântâna memoriei care îi anunţă apariţia. Te regăsesc aşa cum / mi te închipuie memoria / degetelor mele (Memorie). Premoniţia întâlnirii am putea-o privi ca un rezultat al trăirilor la maximă intensitate a emoţiilor şi credinţelor. Poetul se apropie din ce în ce mai mult, în acestă parte a cărţii, de punctul cel din mijloc al fiinţei. Poezia lui Călin Sămărghiţan nu poate fi privită drept o poezie lipsită de sacru şi metafizic. Ea este înmiresmată de elementele care construiesc lumea fizică şi metafizică şi, în acelaşi timp, este construită pe o scară a îngerilor care coboară şi urcă apa viitoarei fântâni. Teme precum singurătatea, străinul, memoria, oglinda, visul, omul, geneza universului, umbra, iubita, timpul, anotimpurile, moartea sunt gesturi tainice, pe timp de rugăciune în Cuvântul poeziei lui Călin Sămărghiţan. Poetul este atent la fiecare cântec. Îmbrăcat în lumină îşi petrece deopotrivă veselia şi tristeţea, moartea şi viaţa, corabia albă a credinţei, marea ce se întinde mai mult decât visul care moare de fiecare dată pentru ultima oară. Însetat de timpul când cerbii se-ntind spre apele cude poetul îşi caută respiraţia blocată de tropăitul cailor ieşind din livezi. Aceste construcţii poetice fac ca poazia lui Călin Sămărghiţan să vibreze în mintea şi imaginaţia cititorului, să alunge somnul memoriei din livada cunoaşterii. Crezul ontologic despre lume al poetului se construieşte cu fiecare adiere de vânt, cu fiecare femeie ce-şi îndoaie spaţiul, cu fiecare chip întâlnit picurat în fiinţă de carne ce trăieşte o clipă de lut, până când umbra-i i se pare că e lumină. Chip picurat în fiinţă de carne, / trăieşze o clipă de lut, / agăţată de oase / ca o formă a lumii. / O amintire pierdută / îl soarbe, / o sete nemângâiată / îl doare. / Eram belşug întins după ploi, sunt aripă căutată de vânt asemeni / corăbiei / aşteptând pe uscat / viitoare mări, / ori curcubee de ape. (Despre om)
În final mai putem spune că poetul sibian se distanţează de pretenţia multor colegi de generaţie, care preferă titluri pompoase, vulgare prin abundenţă stilistică or vizuală. El preferă titluri scurte care trimit în mod special la teme care prefigurează emoţia şi mesajul poetic. Acelaşi lucru l-am putea spune şi despre construcţia versurilor. Ele sunt scurte şi ritmatice, pot fi scandate, interpretate actoriceşte şi, în acelaşi timp, de o profunzime aparte. Sunt asemenea seminţelor care anunţă fructul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu