Interviu Paul Gorban cu actriţa Luminiţa Gheorghiu
Luminiţa Gheorghiu: „Un actor om are şi el în componenta intimităţii lui mai multe date,
dar în acelaşi timp el poartă şi limitele lui.
Această limită este dată de starea lui psihică şi spirituală.”
Paul Gorban.: V-aţi născut la Bucureşti, aţi absolvit institutul de Teatru şi Artă Cinematografică la începutul anilor `70 la clasa profesorului Ion Cojar, iar după absolvire aţi fost repartizată la Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani. Ca tânără actriţă, cu aspiraţii şi vise, cum aţi găsit Botoşaniul acelor timpuri. Ştiu că pe urmă aţi luat drumul Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ şi pe urmă pe cel al Teatrului Bulandra din Bucureşti, unde aţi stat până în 2003.
Luminita Gheorghiu.: Botoşaniul, ca şi acum, l-am găsit atractiv, interesant, frumos. Aveam în preajmă mulţi pretendenţi de cultură. Era oraşul poeziei, lucru care pe mine, ca femeie m-a interesat. Datorită frumuseţii şi energiei locului m-am acomodat foarte uşor. Atât doar că, îmi era greu că eram departe de familia mea şi de cei apropiaţi din Bucureşti.
P.G.: Cei mai mulţi dintre români, fie că sunt consumatori de film, fie că că nu, vă cumnosc din filmul Moromeţii în regia lui Stere Gulea. Acolo aţi interpretat-o fascinant pe Catrina Moromete. De la acel film şi până astăzi aţi jucat în multe filme apreciate la noi, dar şi peste graniţe. Aş aminti în treacăt doar Campioana din 1990, în regia Elisabetei Bostan, Drumul câinilor din 1991 în regia lui Laurenţi Damian, film despre care criticii au spus că reprezintă zona de cototură a cinematografiei româneşti, Trahir din 1998 în regia lui Radu Mihăileanu, până la filme semnate recent de avangarda tânără, de exemplu: sub regia lui Cristian Mungiu „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” din 2007, A fost sau n-a fost sub regia lui Corneliu Porumboiu, până anul acesta când apăreţi în lung metrajul Francesca, sub regia lui Bobby Păunescu, film primit care a creat controverse la Festivalul de Film de la Veneţia. După toată această carieră bogată de probe, repetiţii şi spectacole cum vă simţiţi? De la debut, sau altfel spus, de la Moromeţii la Francesca....
L. G.: Să ştii că în mod teoretic ar trebui să am mai multă siguranţă. Sigur, că poţi avea mai multă siguranţă, dar începuturile totdeauna sunt dublate de puţină inconştienţă. Inconştienţa îţi da mai puţină teama şi, să îţi argumentez de ce spun asta. Până la 50 de ani nu am avut emoţii nici pentru teatru, nici pentru film. Atunci când am făcut Moromeţii nu am avut emoţii. Acum şi pretenţiile sunt mai mari şi e bine, dar în acelaşi timp îmi produce o teamă teribilă care nu-mi face plăcere. S-ar părea că ar trebui să ştiu mai mult, dar fiecare rol este o altă provocare, o altă temă... şi atunci orice temă nouă îţi produce alte probleme, alte obsesii. Trebuie dovedit fiecare rol în parte. Aşa că, experienţa, sigur că te ajută şi în mod teoretic şi în mod practic, dar nici un lucru pe care l-ai făcut bine nu îţi garantează că rolul următor o să fie un succes, o realizare. Acum e aceeaşi grijă, ba chiar mai mare decât la primele roluri în filme. Spun asta deoarece, oamenii mi-au spus vorbe bune despre rolurile pe care le-am făcut, iar acum îmi este teamă să nu îi dezamăgesc şi să nu mă fac de râs în faţa ochilor mei.
P.G.: Înainte de orice rol, actorii poartă în culise, în spatele personajului de interpretat emoţia. Unii reuşesc să o ascundă de ochii publicului, alţii fac din ea insăşi condiment necesar perceperii mesajului de către public cu privire la personaj. În ce măsură aţi fost emoţionată în faţa unei probe, pentru un eventual rol?
L.G.: Sigur că există o emoţie, dar am înţeles reprede, am devenit foarte repede capitalistă din punctul ăsta de vedere. Proba trebuie dată cât mai bine. Că o iei, sau nu o iei, nu înseamnă, că tu eşti bun dacă ai luat-o, sau că eşti slab, dacă nu ai luat-o. Sunt multe lucruri care intră în gândurile unui regizor. Eu la Moromeţii am dat probe şi le-a luat altcineva. Până la urmă la urmă am făcut eu filmu. Poftim, un exemplu pentru ceea ce ar însemna o probă în viaţa unui actor. Aşa că e bine să le dai pe toate şi să le dai cât mai bine. Regizorul, dacă nu are nevoie de tine, e posibil să aibă altă data. În orice caz, stând acasă şi gândindu-te că eşti mare şi tare, şi că nu trebuie să dai probe, nu faci decât să arăţi cât de slab gândeşti.
P.G.: Publicul românesc s-a obişnuit înainte de `89 să vă găseească în pânza albă a cinematografului, poate pentru că aşa aveau cei mai mulţi acces la film. Astăzi însă lucrurile sunt invers, ei vă găsesc oricând în biblioteca de acasă, printre DVD-uri. Cum vedeţi toată această evoluţie? Nu se pierde totuşi farmecul, spectacolul sălilor de cinematograf? Eu am senzaţia că într-o sală de cinema personajul e singur în mintea mea, în timp ce în faţa televizorului odată cu el îmi scapă în minte drept coduri şi alte corpuri din casa mea...
L.G.: Până să apară pe DVD-uri sau până când filmele au început să fie date prin intermediul televiziunilor oamenii au fost în sălile de cinema. Cu toate acestea, nu este, încă, numărul mare de spectatori pe care noi l-am dori, dar eu cred că într-o zi se va întâmpla asta. Cu teatrul, după revoluţie, s-a întâmplat un lucru bizar. El a ieşit în stradă sau a intrat în casele oamenilor prin intermediul emisiunilor tv. Publicul românesc este şi cel din faţa televizorului sau al calculatorului, dar noi nu-l ştim, nu-l auzim, el trebuie recâştigat. Problemele aduse în prim plan de cineaştii noului val nu sunt probleme comode, nu sunt filme de capăt şi spadă, şi atunci, publicul încă nu se înghesuie, el nu s-a săturat de filme horor şi filme comerciale, dar sunt sigură că într-o zi sălile de cinema vor fi pline şi oamenii vor face un cult din a consuma arta cinematografică.
P.G.: Aţi amintit mai devreme despre noul val al cinematografiei româneşti. Care este acesta şi cum se prezintă el?
L.G.: Este valul reprezentat de tinerii regizori din ultimii 20 de ani, un număr destul de mare, care au izbutit să facă filme importante atât pentru cultura şi spiritul nostru, cât şi pentru clasamentele festivalelor internaţionale de film. Cele mai multe dintre peliculele lor au fost bine primite, ba chiar cu premii foarte valoroase. Eu personal sunt sensibilă la numele România şi la steagul acestei ţări. Lăcrimez când văd sportivii cu mâna la inimă şi ascultă imnul. Totodată sunt foarte sensibilă la faptul că România tinerilor regizori este lăudată şi apreciată.
P.G.: Tinerii regizori aduc în ultimul timp filme despre realitatea istorică a României, fie ea, cea dinainte de `89, fie cea de după. De cele mai multe ori temele abordate de aceştia sunt cu trimiteri la comunism, la viaţa omanilor de atunci, la umanitatea românească din acele vremuri, nu la farduri sau cosmetizări. În mintea lor imaginile istorice au altă structură axiologică, decât cea a multor regizor grei ai epocii ceauşiste. Ei propun totodată un dialog al realităţii cu arta vizuală.
L.G.: Ei chiar propun un dialog al artei cinematografice cu realitatea. Ei îşi pun întrebări şi caută adevărul. Acesta apare în imagini, fie culese din poveştile martorilor, fie din cărţi documentare, fie chiar din viaţa lor. La rândul lor, cei care văd aceste filme găsesc răspunsuri. Asta este menirea unei opere de artă. Ea trebuie să pună probleme. Este foarte bine că problemele acestor tineri, care nu mai sunt chiar aşa de tineri pentru că au trecut nişte ani, sunt legate de identitatea socială, istorică, naţională, spirituală a locului sau locurilor lor. De exemplu pe Cristi Puiu, întotdeauna l-a interesat problema umană, a relaţiilor dintre oameni. În Moartea domnului Lăzărescu nu este interesat în mod deosebit de problema spitalelor, ci mai curând de problema relaţiilor dintre oameni. Sigur că şi spitalul acolo undeva, ascunde o altă obsesie a regizorului. Problema lui Cristi Puiu, pentru că tot l-am luat aici ca referinţă, este problema nepăsării sau a implicării vecinului, cel de aproape, în dramele noastre. Cristian Mungiu, care este tânăr, a pus şi el problema relaţiilor dintre oameni. Acest tip de probleme vor fi în permanenţă valabile pentru un artist.
P.G.: În fond, care sunt problemele noi puse de cineaştii români?
L.G.: În problemele puse atât de cineaştii români cât şi cei străini nu apare nimic nou sub soare. Lupta cu viaţa, dragostea, moartea, întemeierea unei familii, viaţa socială, toate acestea pot deopotrivă să plictisească un spectator sau să-i ofere acestuia o portiţă, o viziune. Regizorul pune toată puterea să aducă în discuţie viziunea lui despre lume, în raport cu realitatea. Unii ţin cond doar de cerinţele publicului. Nu despre asta vreu sa îţi vorbesc. Eu am avut o întâmplare specială. După ce am interpretat rolul asistentei din Moartea domnului Lăzărescu am întâlnit asistente care m-au felicitat, care mi-au spus că am reuşit să surprind în detalii emoţiile, grijile, trăirile, obsesiile unei asistente din spitalul românesc, în timp ce o doctoriţă mi-a atras atenţia că prin acest film corpul medical este jignit. Eu nu cred asta. Filmul prezintă o situaţie legată de viaţa unui om, care depinde de sprijinul medicului. Sunt foarte multe situaţii în realitate când viaţa ta depinde de medici, practic în urma intâlnirii cu ei le poţi datora viaţa, supravieţuirea, bucuria acesteia. Eu cred că medici din românia sunt nişte eroi la cum se descurcă fără aparatura necesară.
P.G.: Mulţi actori au plecat spre platourile din străinătate după căderea regimului comunist. Pentru mulţi acest pas a fost unul al succesului...
L.G.: Care sunt aceia? Dar avem aşa mulţi actori care joacă în străinătate?...
P.G.: Avem mulţi tineri actori care au semnat contracte pentru colaborări străine, din generaţia dumneavostră cunosc doar câteva nume...
L.G.: Dacă ar promova filmele străine ai spune că joacă la altă echipă. Ei bine, joacă Marcel Iureş, Maia Morgenstern, Oana Pelea, eu am jucat două filme în regiua lui Michael Haneke, dar nu suntem foarte mulţi... Actorii români joacă în filmele româneşti, dar colaborările actorilor români cu alte echipe din străinătate sunt minunate.
P.G.: Cum este primit filmul românesc la festivalurile internaţionale de film?
L.G.: Dacă ne uităm la noul val, la Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Radu Jude şi mulţi alţi regizori pe care nu reuşesc să mi-i amintesc acum, vedem că România, la capitolul acesta, stă foarte bine.
P.G.: Actorii, în general, pot interpreta multe roluri. Ştiu că nu vă place totuşi să interpretaţi rolul unui personaj fiţos. De ce?
L.G.: A unui personaj fiţos în adevăratul sens al cuvântului. Nu voi juca niciodată rolul unei contese care nu poate sta pentru că sub şapte saltele are un bob de mazăre. Nu cred că un actor poate interpreta orice. Sigur că un actor om are şi el în componenta intimităţii lui mai multe date, dar în acelaşi timp el poartă şi limitele lui. Această limită este dată şi de starea lui psihică şi spirituală.
P.G.: Actorii refuză uneori roluri, lucru acesta poate demonstra etape din viaţa actoricească. Aţi refuzat de-a lungul carierei vre-un rol?
L.G.: Da. Nu vreua să vorbesc despre ele. Multe dintre acestea au fost refuzate din motove de ordin financiar. Rare ori s-a întâmplat să refuz un rol din motive artistice. Refuzul unui rol poate atrage după sine interpretarea unui anumit tip de orgoliu. Nu este cazul. Alteori poate însemna faptul că artistul a ajuns la înţelepciunea actoricească, el reuşind să selecteze rolurile în care se poate aşeza.
P.G.: Lucraţi acum la o probă sau chiar într-un film? Ştiu doar că vi se pregăteşte scenariul pentru Sunt o babă comunistă, după romanul cu acelaşi nume al prozatorului ieşean Dan Lungu.
L.G.: Nu s-a făcut încă scenariul. Am citit însă cartea. Este foarte bună, iar atunci când citeşti o carte bună ce urmează a fi ecranizată, îţi doreşti ca scenariul să iasă măcar la fel de bun. Nu ştiu cine face scenariul, dar sunt foarte curioasă să îl citesc şi eu. Am înţeles că încă nu e gata, dar mă voi întâlni la Bucureşti cu regizorul Stere Gulea şi dacă îl va avea î-l voi cere pentru a-l citi. Vom filma anul viitor. La sfârşitul acestui an vom face doar producţia filmului.
01 octombrie 2009
Palatu Roznovanu,
Iaşi
Luminiţa Gheorghiu: „Un actor om are şi el în componenta intimităţii lui mai multe date,
dar în acelaşi timp el poartă şi limitele lui.
Această limită este dată de starea lui psihică şi spirituală.”
Paul Gorban.: V-aţi născut la Bucureşti, aţi absolvit institutul de Teatru şi Artă Cinematografică la începutul anilor `70 la clasa profesorului Ion Cojar, iar după absolvire aţi fost repartizată la Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani. Ca tânără actriţă, cu aspiraţii şi vise, cum aţi găsit Botoşaniul acelor timpuri. Ştiu că pe urmă aţi luat drumul Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ şi pe urmă pe cel al Teatrului Bulandra din Bucureşti, unde aţi stat până în 2003.
Luminita Gheorghiu.: Botoşaniul, ca şi acum, l-am găsit atractiv, interesant, frumos. Aveam în preajmă mulţi pretendenţi de cultură. Era oraşul poeziei, lucru care pe mine, ca femeie m-a interesat. Datorită frumuseţii şi energiei locului m-am acomodat foarte uşor. Atât doar că, îmi era greu că eram departe de familia mea şi de cei apropiaţi din Bucureşti.
P.G.: Cei mai mulţi dintre români, fie că sunt consumatori de film, fie că că nu, vă cumnosc din filmul Moromeţii în regia lui Stere Gulea. Acolo aţi interpretat-o fascinant pe Catrina Moromete. De la acel film şi până astăzi aţi jucat în multe filme apreciate la noi, dar şi peste graniţe. Aş aminti în treacăt doar Campioana din 1990, în regia Elisabetei Bostan, Drumul câinilor din 1991 în regia lui Laurenţi Damian, film despre care criticii au spus că reprezintă zona de cototură a cinematografiei româneşti, Trahir din 1998 în regia lui Radu Mihăileanu, până la filme semnate recent de avangarda tânără, de exemplu: sub regia lui Cristian Mungiu „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” din 2007, A fost sau n-a fost sub regia lui Corneliu Porumboiu, până anul acesta când apăreţi în lung metrajul Francesca, sub regia lui Bobby Păunescu, film primit care a creat controverse la Festivalul de Film de la Veneţia. După toată această carieră bogată de probe, repetiţii şi spectacole cum vă simţiţi? De la debut, sau altfel spus, de la Moromeţii la Francesca....
L. G.: Să ştii că în mod teoretic ar trebui să am mai multă siguranţă. Sigur, că poţi avea mai multă siguranţă, dar începuturile totdeauna sunt dublate de puţină inconştienţă. Inconştienţa îţi da mai puţină teama şi, să îţi argumentez de ce spun asta. Până la 50 de ani nu am avut emoţii nici pentru teatru, nici pentru film. Atunci când am făcut Moromeţii nu am avut emoţii. Acum şi pretenţiile sunt mai mari şi e bine, dar în acelaşi timp îmi produce o teamă teribilă care nu-mi face plăcere. S-ar părea că ar trebui să ştiu mai mult, dar fiecare rol este o altă provocare, o altă temă... şi atunci orice temă nouă îţi produce alte probleme, alte obsesii. Trebuie dovedit fiecare rol în parte. Aşa că, experienţa, sigur că te ajută şi în mod teoretic şi în mod practic, dar nici un lucru pe care l-ai făcut bine nu îţi garantează că rolul următor o să fie un succes, o realizare. Acum e aceeaşi grijă, ba chiar mai mare decât la primele roluri în filme. Spun asta deoarece, oamenii mi-au spus vorbe bune despre rolurile pe care le-am făcut, iar acum îmi este teamă să nu îi dezamăgesc şi să nu mă fac de râs în faţa ochilor mei.
P.G.: Înainte de orice rol, actorii poartă în culise, în spatele personajului de interpretat emoţia. Unii reuşesc să o ascundă de ochii publicului, alţii fac din ea insăşi condiment necesar perceperii mesajului de către public cu privire la personaj. În ce măsură aţi fost emoţionată în faţa unei probe, pentru un eventual rol?
L.G.: Sigur că există o emoţie, dar am înţeles reprede, am devenit foarte repede capitalistă din punctul ăsta de vedere. Proba trebuie dată cât mai bine. Că o iei, sau nu o iei, nu înseamnă, că tu eşti bun dacă ai luat-o, sau că eşti slab, dacă nu ai luat-o. Sunt multe lucruri care intră în gândurile unui regizor. Eu la Moromeţii am dat probe şi le-a luat altcineva. Până la urmă la urmă am făcut eu filmu. Poftim, un exemplu pentru ceea ce ar însemna o probă în viaţa unui actor. Aşa că e bine să le dai pe toate şi să le dai cât mai bine. Regizorul, dacă nu are nevoie de tine, e posibil să aibă altă data. În orice caz, stând acasă şi gândindu-te că eşti mare şi tare, şi că nu trebuie să dai probe, nu faci decât să arăţi cât de slab gândeşti.
P.G.: Publicul românesc s-a obişnuit înainte de `89 să vă găseească în pânza albă a cinematografului, poate pentru că aşa aveau cei mai mulţi acces la film. Astăzi însă lucrurile sunt invers, ei vă găsesc oricând în biblioteca de acasă, printre DVD-uri. Cum vedeţi toată această evoluţie? Nu se pierde totuşi farmecul, spectacolul sălilor de cinematograf? Eu am senzaţia că într-o sală de cinema personajul e singur în mintea mea, în timp ce în faţa televizorului odată cu el îmi scapă în minte drept coduri şi alte corpuri din casa mea...
L.G.: Până să apară pe DVD-uri sau până când filmele au început să fie date prin intermediul televiziunilor oamenii au fost în sălile de cinema. Cu toate acestea, nu este, încă, numărul mare de spectatori pe care noi l-am dori, dar eu cred că într-o zi se va întâmpla asta. Cu teatrul, după revoluţie, s-a întâmplat un lucru bizar. El a ieşit în stradă sau a intrat în casele oamenilor prin intermediul emisiunilor tv. Publicul românesc este şi cel din faţa televizorului sau al calculatorului, dar noi nu-l ştim, nu-l auzim, el trebuie recâştigat. Problemele aduse în prim plan de cineaştii noului val nu sunt probleme comode, nu sunt filme de capăt şi spadă, şi atunci, publicul încă nu se înghesuie, el nu s-a săturat de filme horor şi filme comerciale, dar sunt sigură că într-o zi sălile de cinema vor fi pline şi oamenii vor face un cult din a consuma arta cinematografică.
P.G.: Aţi amintit mai devreme despre noul val al cinematografiei româneşti. Care este acesta şi cum se prezintă el?
L.G.: Este valul reprezentat de tinerii regizori din ultimii 20 de ani, un număr destul de mare, care au izbutit să facă filme importante atât pentru cultura şi spiritul nostru, cât şi pentru clasamentele festivalelor internaţionale de film. Cele mai multe dintre peliculele lor au fost bine primite, ba chiar cu premii foarte valoroase. Eu personal sunt sensibilă la numele România şi la steagul acestei ţări. Lăcrimez când văd sportivii cu mâna la inimă şi ascultă imnul. Totodată sunt foarte sensibilă la faptul că România tinerilor regizori este lăudată şi apreciată.
P.G.: Tinerii regizori aduc în ultimul timp filme despre realitatea istorică a României, fie ea, cea dinainte de `89, fie cea de după. De cele mai multe ori temele abordate de aceştia sunt cu trimiteri la comunism, la viaţa omanilor de atunci, la umanitatea românească din acele vremuri, nu la farduri sau cosmetizări. În mintea lor imaginile istorice au altă structură axiologică, decât cea a multor regizor grei ai epocii ceauşiste. Ei propun totodată un dialog al realităţii cu arta vizuală.
L.G.: Ei chiar propun un dialog al artei cinematografice cu realitatea. Ei îşi pun întrebări şi caută adevărul. Acesta apare în imagini, fie culese din poveştile martorilor, fie din cărţi documentare, fie chiar din viaţa lor. La rândul lor, cei care văd aceste filme găsesc răspunsuri. Asta este menirea unei opere de artă. Ea trebuie să pună probleme. Este foarte bine că problemele acestor tineri, care nu mai sunt chiar aşa de tineri pentru că au trecut nişte ani, sunt legate de identitatea socială, istorică, naţională, spirituală a locului sau locurilor lor. De exemplu pe Cristi Puiu, întotdeauna l-a interesat problema umană, a relaţiilor dintre oameni. În Moartea domnului Lăzărescu nu este interesat în mod deosebit de problema spitalelor, ci mai curând de problema relaţiilor dintre oameni. Sigur că şi spitalul acolo undeva, ascunde o altă obsesie a regizorului. Problema lui Cristi Puiu, pentru că tot l-am luat aici ca referinţă, este problema nepăsării sau a implicării vecinului, cel de aproape, în dramele noastre. Cristian Mungiu, care este tânăr, a pus şi el problema relaţiilor dintre oameni. Acest tip de probleme vor fi în permanenţă valabile pentru un artist.
P.G.: În fond, care sunt problemele noi puse de cineaştii români?
L.G.: În problemele puse atât de cineaştii români cât şi cei străini nu apare nimic nou sub soare. Lupta cu viaţa, dragostea, moartea, întemeierea unei familii, viaţa socială, toate acestea pot deopotrivă să plictisească un spectator sau să-i ofere acestuia o portiţă, o viziune. Regizorul pune toată puterea să aducă în discuţie viziunea lui despre lume, în raport cu realitatea. Unii ţin cond doar de cerinţele publicului. Nu despre asta vreu sa îţi vorbesc. Eu am avut o întâmplare specială. După ce am interpretat rolul asistentei din Moartea domnului Lăzărescu am întâlnit asistente care m-au felicitat, care mi-au spus că am reuşit să surprind în detalii emoţiile, grijile, trăirile, obsesiile unei asistente din spitalul românesc, în timp ce o doctoriţă mi-a atras atenţia că prin acest film corpul medical este jignit. Eu nu cred asta. Filmul prezintă o situaţie legată de viaţa unui om, care depinde de sprijinul medicului. Sunt foarte multe situaţii în realitate când viaţa ta depinde de medici, practic în urma intâlnirii cu ei le poţi datora viaţa, supravieţuirea, bucuria acesteia. Eu cred că medici din românia sunt nişte eroi la cum se descurcă fără aparatura necesară.
P.G.: Mulţi actori au plecat spre platourile din străinătate după căderea regimului comunist. Pentru mulţi acest pas a fost unul al succesului...
L.G.: Care sunt aceia? Dar avem aşa mulţi actori care joacă în străinătate?...
P.G.: Avem mulţi tineri actori care au semnat contracte pentru colaborări străine, din generaţia dumneavostră cunosc doar câteva nume...
L.G.: Dacă ar promova filmele străine ai spune că joacă la altă echipă. Ei bine, joacă Marcel Iureş, Maia Morgenstern, Oana Pelea, eu am jucat două filme în regiua lui Michael Haneke, dar nu suntem foarte mulţi... Actorii români joacă în filmele româneşti, dar colaborările actorilor români cu alte echipe din străinătate sunt minunate.
P.G.: Cum este primit filmul românesc la festivalurile internaţionale de film?
L.G.: Dacă ne uităm la noul val, la Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Radu Jude şi mulţi alţi regizori pe care nu reuşesc să mi-i amintesc acum, vedem că România, la capitolul acesta, stă foarte bine.
P.G.: Actorii, în general, pot interpreta multe roluri. Ştiu că nu vă place totuşi să interpretaţi rolul unui personaj fiţos. De ce?
L.G.: A unui personaj fiţos în adevăratul sens al cuvântului. Nu voi juca niciodată rolul unei contese care nu poate sta pentru că sub şapte saltele are un bob de mazăre. Nu cred că un actor poate interpreta orice. Sigur că un actor om are şi el în componenta intimităţii lui mai multe date, dar în acelaşi timp el poartă şi limitele lui. Această limită este dată şi de starea lui psihică şi spirituală.
P.G.: Actorii refuză uneori roluri, lucru acesta poate demonstra etape din viaţa actoricească. Aţi refuzat de-a lungul carierei vre-un rol?
L.G.: Da. Nu vreua să vorbesc despre ele. Multe dintre acestea au fost refuzate din motove de ordin financiar. Rare ori s-a întâmplat să refuz un rol din motive artistice. Refuzul unui rol poate atrage după sine interpretarea unui anumit tip de orgoliu. Nu este cazul. Alteori poate însemna faptul că artistul a ajuns la înţelepciunea actoricească, el reuşind să selecteze rolurile în care se poate aşeza.
P.G.: Lucraţi acum la o probă sau chiar într-un film? Ştiu doar că vi se pregăteşte scenariul pentru Sunt o babă comunistă, după romanul cu acelaşi nume al prozatorului ieşean Dan Lungu.
L.G.: Nu s-a făcut încă scenariul. Am citit însă cartea. Este foarte bună, iar atunci când citeşti o carte bună ce urmează a fi ecranizată, îţi doreşti ca scenariul să iasă măcar la fel de bun. Nu ştiu cine face scenariul, dar sunt foarte curioasă să îl citesc şi eu. Am înţeles că încă nu e gata, dar mă voi întâlni la Bucureşti cu regizorul Stere Gulea şi dacă îl va avea î-l voi cere pentru a-l citi. Vom filma anul viitor. La sfârşitul acestui an vom face doar producţia filmului.
01 octombrie 2009
Palatu Roznovanu,
Iaşi
Interviu pentru Radio HIT si Revista Feed Back
Un comentariu:
"de ce sa mancam fa' cainele,
e bun cainele de mancat?"
mare rol face luminita gheorgiu in "morometii"
te salut
norock!
Trimiteți un comentariu