marți, 30 septembrie 2008

26 septembrie 2008 Iasi – Cracovia, Paul Gorban în dialog cu scriitorul Liviu Antonesei. Interviu pentru revista de experiment literar Feed Back





Dacă am noroc, voi începe chiar în această „vacanţă” unul din cele şase romane pe care le am în cap.”
(Liviu Antonesei)

Paul Gorban: Bună dimineaţa domnule profesor Liviu Antonesei. Sînt, iată, nevoit să facem acest interviu în format electronic, prin e-mail. Astfel înţeleg că am intrat cu toţii în era internetului. Iată, un secondlife în care, domnule profesor, ne întâlnim să vorbim de-ale noastre. Eu sunt în Iaşi, dumneavoastră în Cracovia, un centru cultural european de prestigiu, renumit în întreaga lume pentru monumentele şi istoria sa. Spuneţi-ne cum e vacanţa acolo, cum petrece scriitorul Liviu Antonesei timpul liber în Cracovia?

Liviu Antonesei: Bună seara, deja, că au trecut vreo două zile de cînd am primit întrebările şi mai multe obligaţii m-au împiedicat să răspund pe loc! Întrebarea este, în acelaşi timp, şi foate uşoară, pentru că aş putea răspunde pe loc şi foarte scurt, ceva în genul „este cu totul altfel decît la Iaşi”, dar şi foarte grea, pentru că nu e chiar atît de simplu să precizez în ce fel e altfel sau, mai bine spus, în cîte feluri este altfel. De fapt, nu atît despre cum e vacanţa aici aş putea vorbi, pentru că eu nu sînt niciodată complet în vacanţă, ci despre cum e viaţa aici ar fi mai potrivit să vorbesc. În fond, e tot o viaţă de scriitor, viaţa mea de scriitor, care încearcă să acumuleze mereu experienţe, însă petrecută într-un mediu mult mai plăcut, ori doar mult mai potrivit mie. Deosebit de Iaşi, care a trecut greu prin război, apoi prin tăvălugul comunist, prin cutremurul din 1977 şi trece acum prin faza de dezlănţuire a prostului gust neocapitalist, Cracovia chiar este un oraş. Şi nu mă refer doar la monumentele şi bisericile sale, la sutele sale de restaurante, terase şi cafenele – 500 doar în Oraşul Vechi, din care cam jumătate subterane, piwnica, unele vechi de 600 de ani, altele doar de 300 sau 400 –, ci la atmofera sa, destinsă, relaxată, profund urbană. E greu să spun cum e o zi de-a mea aici, pentru că nu toate zilele sînt la fel dintr-o mulţime de motive, începînd cu obligaţiile şi plăcerile mele şi sfîrşind cu provocările de tot felul pe care acest oraş ţi le adresează constant, dar nu cu agresivitate – mai degrabă, poţi spune că ţi le pune cumva pe tavă. Aş putea descrie ultimele 24 de ore, de cînd a sosit de la Varşovia, unde a participat la o reuniune ştiinţiifică, prietenul meu pariziano-ieşean Mihai Dinu Gheorghiu. Deci, aseară la 18:30, l-am luat cu taxiul de la gară, l-am adus acasă să-şi lase bagajul, apoi i-am arătat o parte a Oraşului Vechi, oprindu-ne la o piwnica pentru un mic popas, apoi am mers în Oraşul Liber Kazimierz, cartierul evreiesc, pe care l-am vizitat vreo oră, după care am luat o cină tîrzie la un restaurant evreiesc amenajat în stil interbelic. Pe la miezul nopţii am venit acasă, am băut cîte un whisky ca digestiv şi ne-am culcat. Ne-am trezit dimineaţa pe la 8, am luat micul dejun şi l-am dus să vadă esenţialul Cracoviei – Oraşul Vechi, tot, pe lumină, parcul circular amenajat pe locul fostelor fortificaţii distruse de austrieci la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, Wawelul, vechiul palat al regilor Poloniei, ne-am plimbat apoi pe malul Vistulei, oprindu-ne la un vapor-cafenea unde ne-am odihnit puţin. La ora 13, am fost la gară, i-am luat bilet, l-am urcat în tren şi m-am întors acasă. Am mîncat puţin, mi-am scris articolul pentru Cotidianul şi l-am expediat prin mail, după care am dormit vreo oră, că mă cam vlăguise aerul curat! Acum răspund la întrebările tale, după care mă duc la o întîlnire cu absolvenţii secţiei de română a Universităţii Jagiellone. Acestea sînt deci, ultimele mele 24 de ore! Sigur, nu toate zilele sînt la fel, dar toate pot fi la fel de interesante dacă vrei asta, pentru că aici chiar e un oraş care are ce să-ţi ofere. Nu ştiu exact ce voi face mîine ziua, dar seara voi merge la un concert Mozart – Chopin, la Biserica Sf. Paul, unde o să mai merg de cîteva ori pînă plec acasă, că e o serie de cîteva zeci de concerte în umrătoarele vreo două luni!

P.G.: Vorbeam undeva mai sus despre secondlife, observ că nu numai magazinele şi jocurile electronice sînt prezente tot mai frecvent în aceasta a doua lume, virtuală desigur, ci şi foarte multe cenacluri literare, fac referire la poezie.ro, bocancul-literar.ro, hemeneia.com şi multe altele. Nu mai este posibil contactul între debutanţi, scriitorii consacraţi şi cenaclişti în formatul clasic? Nu se pierde astfel acel ceva specific unui grup literar? Pe internet toţi seamană între ei.

L.A.: Nu sînt duşmanul internetului şi al computerizării, deşi am rezistat „eroic” pînă prin 1999-2000 acestor tentanţii. Între timp, mi-au devenit prieteni, ceea ce e excelent, pentru că am evitat situaţia să fi devenit sclavul lor! Cred că este posibil să existe şi acum contacte ceva mai „reale” între scriitorii consacraţi şi debutanţi, mai mult cred că sînt necesare. În ce mă priveşte, chiar dacă nu în mod organizat, decît eventual în redacţia revistei „Timpul”, nu refuz asememenea contacte cînd îmi sînt solicitate, pentru că, fiind un om curios din fire, vreau să ştiu ce vine din urmă. Din acest motiv, am întîmpinat noii sosiţi cu bucurie, adesea şi în scris, plăcîndu-mi să fiu cu un pas înainte decît ceilalţi în sesizarea şi semnalarea noilor talente. E adevărat însă ce spui, asemenea contacte „reale”, mai ales în cadre formalizate, cenacluri, redacţii de reviste şi edituri, s-au rărit enorm şi nu cred că e bine. Nu-mi dau, însă, seama ce s-ar putea face. La „Timpul”, am organizat un fel de întîlniri literare cu tinerii, au fost chiar reuşite, dar cînd au terminat liceul băieţii şi fetele s-a cam terminat şi cenaclul. Probabil, apelînd tot la poetul Emil Brumaru, vom încerca să reînviem aceste întîlniri. Anul trecut, am încercat şi altceva, ne-am dus noi, cu pictori, muzicieni, actori şi scriitori după noi în liceele din Iaşi, ori am organizat întîlniri la Casa de Cultură a Municipiului din Parcul Copou şi am înregistrat un succes neaşteptat. Cred că azi, cînd există atîtea alternative „de viaţă”, nu e bine să aştepţi, ci să ieşi în întîmpinare.

P.G.: Cum vedeţi toate aceste experimente literare care au loc astăzi în gîndirea contemporană? Poezie vizuală, literatura de cartier, pictura holotropică, de exemplu.

L.A.: Le privesc cu simpatie, pentru că noul, oricît de provocator pare sau oricît de obosit, încearcă să ducă lucrurile înainte. În acelaşi timp, le privesc şi cu circumspecţie şi simţ critic. Noutatea în sine nu e o valoare, unele „noutăţi” sînt nişte vechituri reîncălzite, uneori „noutatea” are doar rolul de a provoca, de a-l „epata pe burghez” nu e rezultatul cine ştie căror căutări cu vocaţie artistică autentică. Slavă Cerului, am văzut destule la viaţa mea, aşa că nici nu cad în fund, nici nu mă tulbură excesiv un „ponei roz” ori altul! Ştiu că tocmai s-a deschis o expoziţie de pictură holotropică la Iaşi, dar fiind pe picior de plecare, nu am reuşit s-o văd, aşa că nu mă pot pronunţa. Sper să fie ceva reuşit artistic, nu doar „novator”!

P.G.: Sînteti prozator, poet, eseist, analist politic, om de radio şi televiziune şi profesor universitar. Cît de vizibile şi invizibile sînt cărţile care apar astăzi în librăriile din România? Avem scriitori la modă, edituri cere produc sriitori hologramici, dacă îmi daţi voie să folosesc această formulare, care nu îmi aparţine. Este a lui Virgil Diaconu.

L.A.: Ca întotdeauna şi oriunde într-o cultură cît de cît productivă, avem scriitori de toate genurile şi de toate calibrele, deci există o producţie pentru toate gusturile şi nu mă apuc de discutat gusturile că nu mai termin de răspuns întrebărilor! Dar avem, într-adevăr, o problemă cu cărţile, mă refer la „vizibilitate-invizibilitate”, deci o problemă de difuzare. În momentul de faţă, nu există vreo reţea naţională de difuzare – „Humanitas”, „Alexandria”, cea a „Uniunii Scritorilor” sînt incomplete, parcelare, nici puse la un loc nu fac un sistem naţional de distribuţie. Iar editurile sînt mii, de dimensiuni variabile şi nu mereu marile edituri scot toate cărţile importante. Aşa că, pe cît pot, particip la tîrgurile de carte să caut volume pe care nu le-am văzut în librării şi chiar volume despre care nici măcar n-am auzit! De fapt, avem două probleme, a doua fiind preţurile aproape prohibitive ale cărţilor – mi se pare ciudat ca în România cărţile să coste dublu şi chiar triplu compararativ cu Polonia, cînd salariul minim de aici este de trei ori mai mare decît la noi, iar într-o economie globalizată costurile de producţie sînt comparabile!

P.G.: Cum a debutat Liviu Antonesei? Ştiu doar că erati, împreuna cu Valeriu Gherghel la ziarul Opinia Studentească prin anii 80. Cum vedeţi debuturile astăzi? Se debuta pe timpul studenţiei dumneavoastră aşa uşor?

L.A.: Am debutat de mai multe ori! Pe la începutul facultăţii, am debutat cu poezii în revista „Familia”, la celebra rubrică a lui Ştefan Aug. Doinaş, şi cu recenzii la rubrica „Cartea de sociologie” în revista „Dialog”. Apoi, am redebutat ca articler în „Opinia studenţească”, unde într-adevăr l-am avut coleg pe Valeriu Gherghel. Nu prin anii optzeci, ci prin 1974, cînd eu eram în anul doi la sociologie-psihologie, iar el tocmai intrase la filosofie. Nu, nu se debuta uşor atunci, decît poate dacă aveai norocul să ai acces la o revista studenţească. Iar debutul în volum devenise foarte dificil, concursuri cu locuri limitate, adesea manipulate politic, nu ţinînd seama de valoare în stabilirea cîştigătorilor. De pildă, într-o seară de vară a anului 1981 sau 1982, eu eram cîştigător al concursului de debut de la „Albatros”, dădusem şi de băut amicilor în cinstea victoriei!, iar dimineaţa următoare a devenit oficial cîştigător un domn, Ştefan Mera, care urma să plece, ca traducător, cu soldaţii români trimişi de Ceauşescu în Angola! Se debuteză infinit mai uşor acum. Mai întîi că sînt mii de edituri, nu cîteva zeci, cîte erau pe atunci. Apoi, pentru că dacă ai bani ori prieten primar sau patron de firmă, nimic nu te poiate împiedica să publici o carte, cît de proastă, nici măcar bunul simţ.

P.G.: Recent v-aţi făcut blog. Este un argument de botez cu lumea virtuală? Observ că tot mai mulţi scriitori acceptă acest botez.

L.A.: A, păi ce botez? Eu am vechime! În 2003 – 2004, am avut o pagină internet, unde afişasem literatura mea, fotografii, şi pe care ţineam un editorial săptămînal sub genericul „Ceea ce cred”. În timpul campaniei electorale din toamna 2004, după trei editoriale sucecsive dedicate d-lui Adrian Năstase, pagina mea a dispărut fără urmă. Asta m-a indispus şi din acest motvi mi-am făcut blogul acesta atît de tîrziu!

P.G.: Şi mulţi politicieni au devenit bloggeri.....

L.A.: Da, unii au devenit bloggeri, deşi au mari probleme în acordul dintre subiect şi predicat, funcţia virgulelor în proproziţie etc. S-au gîndit probabil că Obama şi-a făcut o bună publicitate electorală pe interenet şi îi urmează exemplul! Să fie primit!

P.G.: Pregătiţi o carte? Ştiu că încercaţi de mult timp să publicaţi un roman.

L.A.: Nu ştiu cum se face, dar mereu pregătesc o carte ori o ediţie nouă a unei cărţi. În momentul de faţă, trebuie să iasă ediţia a doua „pe hîrtie” la eseul „Despre dragoste”, la „Ideea europenă”, tot ediţia a doua la cartea de interviuri luate în 1990, la „Feed Back” şi lucrez împreună cu o bună prietenă la o carte-interviu. Cît priveşte romanul, ca să-l public, ar trebui mai întîi să-l scriu! Dacă am noroc, voi începe chiar în această „vacanţă” unul din cele şase romane pe care le am în cap, unul care se petrece în cea mai mare parte la Cracovia. Dacă am noroc, cum spuneam, pentru că mă gîndesc la el de vreo zece ani, de la primele mele întîlniri cu acest oraş fermecător.

P.G.: Pentru că am vorbit şi despre romane, haideţi să vorbim despre romaniceri consacraţi. Dacă aş folosi cuvintele unui regizor român şi m-aş uita în librarii aş putea spune şi eu că ne mor dinozaurii literaturii.

L.A.: Nu cred că e chiar aşa! Trăim unul din cele mai productive momente ale prozei în cultura noastră, comparabil cantitativ cu cel interbelic. Acesta a început în anii nouăzeci prin efortul lui Dan Petrescu şi al editurii „Nemira” – iar numele unor Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Dan Stanca vor rămîne, poate şi ale altora – a fost reactivat de programul „Votaţi literatura tînără” lansat de „Polirom – şi, iarăşi cred, măcar numele unor Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Suceavă, Florin Lăzărescu, Filip Florian şi alţi cîţiva vor rămîne şi ele – şi completat de alte edituri precum „Paralela 45”, „Cartea Românească” şi chiar „Humanitas”, care a descoperit ceva mai tîrziu acest posibil filon.

P.G.: Şi ca să fie interviu închis, forma circulară, ne întoarcem din nou la Cracovia. Cum se vede România de acolo? Cum sînt văzuţi politicienii, scriitorii...

L.A.: Cred că în Polonia, în ciuda unor porcării pe care le fac unii concetăţeni de-ai noştri, avem una din cele mai bune imagini posibile. Stereotipul polonez despre noi este că am fi un popor de „tălmaci şi diplomaţi”, că avem deci talent la limbi străine şi de negociatori. De altfel, ei nu uită că i-am ajutat la începutul celui de-al doilea război, permiţînd retragerea prin România, deşi eram aliaţii Germaniei, a guvernului, armatei, tezaurului şi a milioane de refugiaţi. Cît priveşte politicienii sau scriitorii, pot spune că sînt primiţi şi priviţi exact după cum merită fiecare, polonezii fiind foarte atenţi nu doar la talentele interlocutorilor, ci şi la caracterul acestora. De pildă, eu sînt privit cu simpatie, dar eu iubesc foarte mult Polonia şi ei simt asta. Poate că sînt şi simpatic, cine ştie?

26 septembrie 2008 Iasi – Cracovia, Paul Gorban în dialog cu Liviu Antonesei, pentru revista de experiment literar Feed Back

joi, 25 septembrie 2008

Viitorul religiei – solidaritate, caritate, ironie


Richard Rorty & Gianni Vattimo
Paralela 45, 2008


Cartea apărută anul acesta la Editura Paralela 45, sub îngrijirea lui Santiago Zabala, este compusă, în cele peste 100 de pagini, din două texte semnate de filosoful ameriacan Richard Rorty şi filosoful italian Gianni Vattimo, dar in care avem şi un dialog purtat între cei doi filosofi şi îngrijitorul cărţii, dialog care trasează noile direcţii ale religiei în raport cu gândirea lumii contemporane.
În viziunea celor doi filosofi „omenirea a intrat în era interpretării, în care gândirea e dominantă de preocupări ce nu mai sunt nici doar de competenţa ştiinţei, nici doar a filosofiei, nici doar a religiei”. Atât Vattimo, cât şi Rorty ne invită să îi urmărim, pe de o parte, pe Nietzsche, Heidegger şi Derrida în drastica lor deconstrucţie a metafizicii prezenţei, iar pe de altă parte, pe Dewey, Croce şi Gadamer în depăşirea, de către ei, a aceleiaşi metafizici. Textul lui Rorty, Anticlericalism şi teisms, scrie în prefaţa cărţii Zabala, ne explică felul cum, odată cu sfârşitul metafizicii, a fi religios nu mai înseamnă a te raporta la fenomene observabile ca atare, determinate ca evidenţe. Filosoful american, porneşte în excursul eseistic de la cartea lui Vattimo, A crede că mai credem, unde observă că metafizica obiectivităţii s-a destrămat odată cu gândirea ce identifică adevărul fiinţei cu putinţa de a manipula adevărul ştiinţei. Potrivit viziunii rortyene „religia nu pate fi obiect de dispută atâta timp cât rămâne o chestiune privată – deci atâta timp cât instituţiile ecleziastice nu caută să-şi aroge competenţa în privinţa consensului cu propunerile politice şi atâta timp cât credincioşii şi necredincioşii se hotărăsc să urmeze o conduită comună a modului de atrăi şi de a-i lăsa pe alţii să trăiască”. Rorty consideră binevenită, încercarea filosofului italian Vattimo, de a scoate religia „din arena epistemică, o arenă în care religia pare să fie supusă provocării ştiinţelor naturii”. Cu toate că se declară laic anticlerical, memorabil este aliniatul în care gasim simţământul filosofului american cu privire la sacru: "într-o bună zi, într-un mileniu nedeterminat, descendenţii mei îndepărtaţi vor trăi într-o civilizaţie globală în care iubirea va fi, fără sforţări, singura lege. Într-o atare societate nu vor mai fi legături de dominaţie în comunicare, nu se vor mai cunoaşte castele şi clasele, orice ierarhie va fi o chestiune de convenienţă temporară pragmatică, iar puterea va fi în întregimela dispoziţia acordului liber al unui electorat cult şi bine informat."
În eseul lui, Epoca interpretării, Vattimo ne propune o perspectivă în care nihilismul postmodern, acea dizolvare a metanaraţiunilor, este adevărul creştinismului. Faţă de pragmatismul lui Rorty, ceea ce propune filosoful italian, este o explicită asumare a istoricităţii noastre creştine, „e vorba despre ceea ce Benedetto Croce înţelegea atunci când scria că nu putem să nu ne numim creştini.”
În dialogul Ce viitor va avea religia după metafizică, viitorul religiei e analizat laolată cu aspectele politice, sociale şi istorice care caracterizează societatea postmodernă.

Despre mască şi iluzie


Mihai Măniuţiu
Humanitas, 2007


Pentru cei mai mulţi dintre noi scena este corpul în care ne privim ca în oglindă sau locul care ne apare ca o bucătărie a fanteziilor. Uneori ea ne apare ca o alee a despărţirii de un anume eu ascuns al nostru, însă de cele mai multe ori, scena ni se arată ca o a doua lume, copie fidelă a celei pe care o trăim. Cartea Despre mască şi iluzie, apărută în anul 2007 la editura Humanitas, semnată de regizorul clujean, Mihai Măniuţiu, ne aduce publicului, nu doar consumator de spectacol teatral, ci şi celui consumator de lectură, dintr-o perspectivă eseistică şi filozofică, viziunea sa personală despre arta actorului şi a regizorului. Astfel, încă din primele pagini ale cărţii aflăm că actorul, interpretul „pe durata jocului dizolvă în sine cenzura ce se aplică îndeobşte libertăţii de metamorfoză a erosului. Făptură prin excelenţă aluzivă, actorul reprezintă obiectul expus dorinţelor camuflate ale publicului, păpuşa umană în ale cărei braţe poţi recula spre copilăriile tale fictive, el închipuie alcătuirea androgină, nici reală, nici ireală, în care îţi personifici himerele, marioneta de carne ce le permite tuturor să o posede, neimplicaţi în posesie, să se viseze pe ei înşişi în afara lor.”
Copilul zeilor, aşa cum obişnuieşte scriitorul să îl numească pe actor, „ar trebui să-şi însuşească şi să posede simultan toate chipurile cu putinţă. Dar, cu toate că e neîndoielnic multiplu, lui nu îi aparţine seria nesfârşită a travestiurilor. La originea voinţei lui de prefacere se află nostalgia unităţii irecuperabile a fiinţei.” Prin aceste travestiri pe care actorul şi le asumă ca pe un continuu exerciţiu de recuperare a fiinţei, spectatorul vede din poziţia de privitor mesajul, lucru care ne arată, crede regizorul, un orizont al comunicării. „Masca, salvând jocul de gratuitate şi facialitate, îi sporeşte (interpretului) transpiraţia: vedem mai bine ceea ce actorul ascunde, înţelegem mai bine ceea ce el nu pronunţă retoric, simţim mai tranşant ceea ce el ne oferă antitetic”.
Regizorul clujean numeşte mască „orice rol pe care actorul îl adoptă spre a se pune în joc pe sine ca pe altcineva, pentru a trăi o aventură esenţial intimă sub aparenţe vizibil-atrăgătoare.” Cu toate acestea, scriitorul observă comportamentul aproape canonic, tehnic, etic pe care îl foloseşte actorul atunci când se afla sub vraja maştii, întocmai pentru a nu cădea în detaliile narcisiste. „Legile scenei îi ritualizează actorului fantasmele şi îi sistematizează delirul: clinicizându-l, căutând, adică, să-l integreze unei arii de domesticire şi utilizare normată, formal-poetică, a irealului şi iraţionalităţii, ele impun ereziilor sale o paradoxală dogmatică”, conchide regizorul Mihai Măniuţiu.

luni, 15 septembrie 2008

Fecioara de la Primarie


Deşi astăzi elevii au un motiv de bucurie, începerea noului an şcolar, iată că şi Nea`Gigi (primarul Ieşilor) are toate motivele sa se bucure. Este ziua lui de naştere. Aşa că se cuvine să îi urez pe această cale sincerile mele felicitari. La Palatul Roznovanu vor fi aşteptati ca in poveşti împăraţii partidelor politice, consilierii locali şi judeţeni, dansatoarele din primărie si campaniile electorale, dar şi umilii jurnalişti, pe care mai marii impăraţi îi consideră clownii de târg. Clowni sau nu, aceştia duc ieşenilor în casă în fiecare zi ştirile cele mai importante (din primarie).

joi, 11 septembrie 2008

DESTINUL POEZIEI MODERNE

Virgil Diaconu

DESTINUL POEZIEI MODERNE
Editura Brumar, Timişoara, 2008


Virgil Diaconu este intelectualul care foloseşte cuvintele nu pentru a umple pagini, aşa cum o fac cei mai mulţi dintre postdecembrişti, ci pentru a trăsni acolo unde arta, în cazul de faţă cea poetică, devine un mijloc de performanţă socială sau “un destin holographic” mai curând, decât o deschidere spirituală.
Cartea semnată recent sub egida editurii Brumar, Destinul poeziei moderne, ne trimite fără îndoială în acel labirint al poeziei. Preocupat de soarta poeziei contemporane, autorul critică dur poetul ce îşi formează un discurs ce “stinge duhul” artistic.
Pentru poetul şi eseisul piteştean “poezia modernă este născută, structurată şi condusă de imaginaţia poetică. Poezia este în mod fundamental viziune, imaginaţie, este viziunea întreită, originală, tensionată liric şi poetic asupra adevărurilor şi misterelor noastre profunde, a existenţei, a raporturilor noastre cu ceilalţi şi cu universul. Poezia este răspunsul sensibil, sugestiv pe care îl dăm la marile provocări ale lumii în care trăim, a existenţei în genere, şi nicidecum o joacă cu cuvintele, un simplu text, cum se spune adesea. În acest fel, poazia se acoperă de sens şi de emoţie, în loc de a fi lipsită de ele”.
Scriitorul nu menajează poezia epocii postmoderne, despre care scrie că “văzută în ansamblu este un amalgam de valori şi pseudovalori poetice. Un amalgam în care poezia de valoare aproape că este îngropată, cantitativ, de poezia mediocră”.
Parcă îndreptăţit să o spună, autorul ne vorbeşte şi despre vulnerabilitatea poetului integrat în contextul unei anumite generaţii, a unei haite. El consideră că poeţii unei generaţii “luptă pentru puterea literară” impunând canoane. Or, “cu toată această strădanie, nici o generaţie literară care deţine la un moment dat puterea nu poate să-şi ofere un destin favorabil pe termen lung şi nu poate controla nici total la nesfârşit mersul şi evoluţia literaturii în geografia locului”, conchide Virgil Diaconu.

HESPERIA – Şapte vorbiri despre spiritul European şi patologiile sale

Liviu Antonesei

Editura Feed Back, Iaşi, 2008

Hesperia este cartea pe care dacă o citeşti ai senzaţia că o auzi. Asta poate pentru că cele şapte fragmente din carte au fost mai întâi rostite, vorbite. Autorul, cunoscut publicului consummator de lectură, ne propune un itinerar în lumea ultimilor treizeci de ani.
Chiar dacă la o primă impresie, cartea pare un caiet de confesiuni, în care autorul povesteşte întâmplări din perioada comunistă ca şi când lucurile s-au petrecut ieri, volumul ne oferă o adevarată radiografie a spiritului politic, cultural şi social contemporan.
Folosind un limbaj mai curând jurnalistic, decât protocolar universitar, Liviu Antonesei ne introduce în perioada adolescenţei şi studenţiei lui, perioadă în care comuniştii, aflaţi la putere, cenzurau cărti şi articole, torturând prin “tehnicile de guerrilla” pe toţi aceia care foloseau “cuvinte interzise”. În capitolul ce face trimitere la Conferinţa ţinută la Forumul presei regionale de la Piatra Neamţ din 2003, autorul povesteşte că “în toate formele sale, cenzura i s-a părut cea mai perversă, mai eficace şi mai sinistră armă a regimului de tristă memorie”.
Ca orice intelectual care a trecut prin mrejele “capitalismului” communist, autorul păstrează faţă de actualele structuri politice europene încă o doză de scepticism. În fragmentul în care este redat dialogul purtat cu Ştefan Afloroaei şi cu Nicu Gavriluţă pe tema utopie şi ideologie, autorul scrie despre Uniunea Europeană că “este o stupizenie fără margini”. Ca şi Vladimir Bucovski, scriitor polonez care vede în UE o clonă a URSS-ului, autorul cărţii Hesperia se arată îngrijorat faţă de elitele politice. “În ceea ce priveşte actualele elite politice, apărute după cincizeci de ani de dictaturi, din închisorile comuniste, din laboratoarele securităţii şi ale partidului communist, din fabricile şi uzinele socialiste care, adesea pe bună dreptate, au falimentat, acestea sunt fie o copie şi mai palidă a celor interbelice, fie moştenitoare ale ceauşismului târziu”, conchide autorul.
Preocupat atât de nivelul culturii publice din România, cât şi de valorile spiritului European, Liviu Antonesei reuşeşte să nu plictisească cititorul, chiar dacă în unele pasaje ale cărţii ca o revoltă, autorul prezibtă şi patologiile culturii, capitalismului şi spiritului European.

ATINS DE ARIPĂ DE ÎNGER



Aurel Brumă



Editura Performantica, Iaşi, 2008

Cunoscutul om de radio, Aurel Brumă a venit în faţa publicului ascultător, de această dată cu o carte. Cartea, apărută în primăvara acestui an, când artistul, împlinea vârsta atingerilor de înger, ne încântă cu trei forme lirice. Cea poetică, în care autorul a adunat peste douăzeci de poeme, cea a dublelor ipostaze, în care scriitorul îşi nemărgineşte orizontul eului epic şi acea stare de graţie pe care doar un interviu, realizat fie în cabinetul unui decan, fie în casa de lut a unui simplu ţăran ţi-o poate da.
Cartea de poeme ni se arată ca o spovedanie, o confesiune. Mi-a pus/ Dumnezeu/ mâna pe creştet/ să se hodine/ şi eu am fugit. / Alte păcate, părinte,/ nu ţin minte să fi avut. / Şi-mi iau nimbul/ să-l şterg de praful/ care-mi/ lumină/ sufletul. (Spovadă).
Aurel Brumă simte, ca orice mare poet, apropierea pământului şi îşi asumă risipirea anilor. Mama n-a murit de moarte/ doar s-a risipit în crini. / Cad petale din zarzări/ ca de ceară/ lumioare/ de pomeni/ şi de Amin. / Simt şi eu cum mi se-apleacă/ ramul încărcat de flori./ Poate/ este semn/ că mâine/ ne vom risipi/ şi noi. (Ceară).
Chiar dacă destinul pare să îi fi dat poetului şansa să atingă cerul, acesta acceptă alături de ceilalţi oameni rostul jocului matematic, sentimentul de graţie al aproapelui. Lumea-ntreagă e conturul/ unui sfânt şi cald şotron / Şotron şotron/ planeta e şotron / Jucăm frumos/ din om în om / meridiane/ de iubire / planeta are/ chip de om. (Crini 2).
Stând la taifasuri în partea a treia a cărţii, Starea de graţie, cu Nicu Gavriluţă, Viorel Munteanu, Gică Manole, Nicolae Calu, şi mulţi alţii, autorul cărţii nici nu observă când pe Marea de dincolo trece Leul de argint cu Aripi de La Voroneţ, albastru ce poartă Lacrimile lui Dumnezeu.

joi, 4 septembrie 2008

Cela Neamţu: un ortodox printre postmoderni



Paul Gorban: Suntem prezenţi la un eveniment deosebit. Iată, un vernisaj despre ferestre şi lumină semnat, Cela Neamţu. Aleea Lăpuşneanu aduce aproape săptămânal atât artişti – producători - de artă plastică, dar şi consumatori de artă. Galeriile Dana, unde ne aflăm în momentul de faţă, v-a făcut onorata invitaţie să participaţi cu această expoziţie. Este, aş putea spune, un motiv în plus să dăm acestei alei stelele pe care artiştii le aduc printre trecători, le aduc jos, printre muribunzi.

Cela Neamţu: Este adevărat, aceeastă alee a făcut istorie Iaşului. Sunt pe stânga şi pe dreapta ei locaţii celebre, avem, iată, vis-à-vis Palatul Cuza, Muzeul Unirii cu o încărcătură istorică-emoţională puternică. Sunt la Iaşi şi sunt foarte fericită. Eu sunt ieşeancă, năcută la Piciorul Lupului, la o azvârlitură de băţ. Liceul l-am făcut aici la Oltea Doamna care astăzi poartă numele merelui poet român, Mihai Eminescu. Am fost recent în curtea liceului şi m-au cuprins fiorii copilăriei. Am venit la Iaşi cu colecţia „Ferestre pentru Ierihon”, pentru binecuvântarea tapiseriilor şi pentru binecuvântarea pe care am primit-o aici, o baie de laude. Sunt copleşită. Nu mă mai spăl un an.

P.G.: Haideţi să vorbim puţin despre aceste douăsprezece tapiserii expuse în această galerie. Am văzut că aduceţi printre ele şapte opere noi. Observ acest motiv al luminii, al ferestrelor, practic o deschidere a metafizicii, o întoarcere la religie.

C.N.: Mai mult ferestrele pentru Ierihon fac această deschidere. Urmează să mai aduc încă trei lucrări cu aceeaşi amprentă. Sunt nişte metafore bune, capabile să pătrunzi prin ele, cu o libertate, totodată, deschisă privitorului. Fereastra este simbolul libertăţii, simbolul visării, simbolul Luminii, a vieţii, a soarelui, a tot ce doriţi. Prin fereastră vedem lumea şi ea, la rândul ei ne vede. În funcţie de libertatea, de capacitatea citirii operei mele te poti purifica, te poţi încărca pozitiv, te poţi elibera de acel stres cotidian.

P.G.: De ce vine Cela Neamţu, într-o lume în care arta se valorifică prin depărtări de tehnici, de mesaje biblice, depărtări de acel „centru către margini”, cu o colecţie de piese care au în centru motivul ortodoxiei, al dumnezeirii? Nu este un paradox faţă de gândirea contemporană, cea potmodernă? Lucrările acestea mă trimit la origini, arta lucrată manual sau cu războiul de ţesut, îndeletnicire romnânească, ţărănească, îndeletnicire a pământului. Se simte.

C.N. : Eu practic ceea ce este expus aici de peste patruzeci de ani. Nu îmi este jenă să mărturisesc, sunt mândră de perioada parcursă. Deci, o practic, o simt şi împreună ne bucurăm. Prin această bucurie comună simt astfel împlinirea ca artist. Poate că sunt un temperament mai special. Se mai poate găsi şi astfel de artişti. Pe lângă toate descărcările contemporane, iată că sunt şi rătăciri care au rămas în evul mediu, lângă om. Eu mă simt ca în evul mediu, în acel spaţiu întunecat, care a dat atâta lumină omenirii, asupra căreia tot revenim. Cât echilibru!... uită-te de exemplu la renaştere, ce ev mediu întunecat a fost, şi totuşi, acolo avem cele mai mari opere, cele mai valabile legi universale care nu s-au perimat nici astăzi. Tot să te apleci asupra lor să le simţi, să le iei, să le continui. Nu mă număr, zic eu, printre acei echilibraţi ci mă închin, în general, echilibrului, stării lucrurilor spuse, gândite şi simţite în normele clasicului. Aici mă găsesc. Sunt un clasic în viaţă.

P.G.: Îmi amintiţi de Liviu Franga, care spune în una din cărţile lui că este „un clasic printre postmoderni”. Iată, aceste ferestre ale lui Ierihon va deschis şi portiţa amintirilor tinereţii. Aţi întâlnit, la Iaşi, foşti colegi de liceu, de facultate, prieteni din copilarie şi adolescenţă...

C.N.: De aceea am şi ţinut să vin la Iaşi. Am vorbit cu unul dintre colegii de atunci, pictorul Liviu Suhar, ca să expun doar trei zile aceste tapiserii la Iasi. „Dar ce îţi veni?” m-a întrebat el. „Tu care ai avut în 1993 expuse douăzeci şi două de tapiserii, timp de trei luni la Palatul Culturii, cu tema Cum se face o tapiserie, în 1999 tot la Palat ai expus împreună cu soţul şi fiu, iar acum vrei doar pentru trei zile... nu doamnă, trei săptămâni veţi expune” a completat el. Vreau să le spun ieşenilor că dacă picioarele lor vor ajunge la Ierihon, să ştie dinainte că se vor întîlni, chiar şi în posteritate cu mine. Colegii mei au venit aici, m-au impresionat cu primirea lor.

P.G.: În acest vernisaj sunt expuse douăsprezece piese, din care şapte sunt noi. Are acest număr o semnificaţie aparte, văd că şi lucrările sunt pline de simboluri religioase, pasărea, fereastra, trinitatea, icoana, heruvimi?

C.N.: Pasărea este motivul meu folcloric. Dacă mă trimiţi la tradiţia populară te uiţi la pasăre. Ferestrele sunt laitmotivul meu, dacă vedeţi şi în spatele păsării este o fereastră. Ea trebuie să zboare, are nevoie de libertate, de deschidere, chiar dacă sunt pământene. Păsările sunt ca nişte personaje, îmbrăcate somptuos, în special în operele mele. Ferestrele, patru pentru Ierihon, sunt noi. Două dintre lucrările expuse, au fost şi la Paris. Am dus acolo românescul nostru. De pe urma lor am adus aur în România. Am participat la concursul internaţional „Salonul artiştilor francezi ediţia 217” din 2006.

P.G.: Cum se văd tapiseriile acestea cu specific românesc dincolo de graniţele tării noastre?

C.N.: Cred că de aceea, am acest mare succes peste hotare. Nu mă inspir din ceilalţi artişti contemporani, fac aceste opere exact cum m-aş reconstrui pe mine, le fac ca pe Cela Neamţu. Or eu sunt româncă, iar ţara noastră are atâte lucrui frumoase care trebuiesc arătate. M-am inspirat din punctul medieval de la Putna, pe care l-am adăugat şi l-am continuat. Lucrările mele circulă în toată lumea, ele m-au plimbat. Peste hotare sunt iubită pentru că vin cu lucrări din spaţiul danubiano-pontic. Eu sunt un paradox al globalizării. Practic meseria aceasta de foarte multă vreme şi nu m-am conformat noilor tehnici, noutatea mea este legată de tradiţia românească. Mă păstrez fără să mă schimb. Nu vreau să fac ca la Paris sau ca la Bruxelles. Sunt cetăţean european, mâine poimâne cetăţean universal pentru că fac ca mine, fac ca în România. Noi avem specificul nostru, iar ceilelţi europeni trebuie să simtă din ce spaţiu geografic şi spiritual venim. Eu port specificul şi religia noastră.


Valentin Ciucă: „artista îşi face lucrarea ca pe o adevărată catapeteasmă”


Paul Gorban: Această expoziţie a reuşit să aducă cele mai sonore nume ale artelor platice din regiune. Unde putem plasa opera artistei Cela Neamţu? Vedem că sunt folosite în compoziţia artistică semnificaţii biblice, metafizice aş putea spune.

Valentin Ciucă: Sigur, despre metafizică vorbim întotdeauna în termeni aproximativi. În cazul de faţă vorbim de orchestrarea unor elemente de tip simbolic, într-un fel de arheologie al sacrului, în sensul în care aceste multiple ierihoane sunt un elogiu aduse creştinătăţii, ortodoxiei în special, cu intenţia de a finaliza printr-o metaforă plastică, atât prin triada, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, dar şi prin arhanghelii, apostolii, oştenii cerului, heruvimii care cântă muzica celestă a paradisului. Într-o iniţiere sui generis ar trebui să pornim de la această pasăre a Paradisului care poate fi privită ca un fel de păun. Este vorba despre un vis, de un vis care porneşte de la o tantelărie aproape barocă a primului plan, profilată pe fundalul cu adevărat metafizic al unor coloane, care sugerează atât arhaitate, dar în acelaşi timp şi nişte deschideri către un orizont iluzoriu. În alt registru, avem acele şapte noi lucrări, un număr sacru, şapte ierihoane. Eminescu avea dreptate când spunea că doar credinţa zugrăveşte icoanele paradisului. Aşa face şi Cela Neamţu, credinţa ei zugraveşte, dar nu cu culori obişnuite, ci cu acele culori ale firului, culorile textile. Asta însemnaă că foloseşte vopsitul vegetal, asta înseamnă o altă formă de vibraţie a fibrei textile aşezată în cel puţin patruzeci de tonuri şi subtonuri. Bizanţul nu a fost altceva, decât postul dinaintea renaşterii. A fost nevoie de o simbioză între spiritul cupolei bizantine şi decorativul oriental ca după aceea să se intre dintr-un ev mediu care era deja pe sfârşit, în orizontul aşteptărilor unor sinteze, care s-au produs în spaţiul occidental şi spaţiul răsăritean. La Cela Neamţu lucrul acesta se vede prin apsidele lucrărilor din ierihoane, în care triada Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, aceste medalioane ca în bisericile din Bucovina, au frumuseţea materialului bine şlefuit sugerând înfăşurările succesive, trecerea timpului, înfrăţirea, îmbinarea elementelor. Cela Neamţu îşi face lucrarea ca pe o adevărată catapeteasmă, a se vedea lucrarea numărul doi, unde se vede acel perete care desparte teritorul la care are acces credinciosul şi zona de mister al altarului unde se săvârşeşte marea taină. Vedem în alte lucrări ale artistei ideea de Ştefan cel Mare, atlet al creştinătăţii, într-un fel de miniatură sub un fel de boltă bizantină, îmbrăcat în straie bizantine, ca un fel de împărat al bizanţului, trăind şi apărând hotarele de răsărit ca un fel de damnare, predeapsă de a se izbăvi prin sacrificiu. El se baza pe credinţă, armată şi pe propria lui inteligenţă. Găsim şi celelalte scene cu sfinţi într-un ansamblu decoraţional în care vom vedea întotdeauna nişte fructe simbolice din grădina raiului. Lumina se naşte odată cu dimineaţa şi sfârşeşte odată cu pierderea în astralitate, în albastrul de tonuri grave. Cela Neamţu face un tip de artă care nu permite reveniri.

P.G.: Aş putea să o consider pe Cela Neamţu un ortodox printre postmoderni pentru că se foloseşte de canoane într-o mişcare deschisă, liberă?

V.C.: Este, fără îndoială, un ortodox datorită canoanelor pe care le foloseşte, canoanele de la Athos, dar şi prin libertăţile pe care şi le asumă. Fereastra pentru mine este o deschidere către libertate, o libertate care se poate împinge până la absolut şi se poate prăbuşi în limitele individuale. Este oarecum cu dus întors, o deschidere în afară şi poate să fie o închidere înlăuntru. Aici este metafizica dspre care vorbeai la început, lucrurile nu trebuiesc judecate în dimensiunea lor materială, pragmatică. Aici avem de-a face cu lucruri care transcend comentariului banal şi riguros pe centimetrul pătrat, pentru că ceea ce contează este până la urmă o impresie de smerenie şi de sminţenie. De aceea o iubim pe Cela Neamţu.

P. G.: Este şansa ei atât de mare peste hotare datorită exportului artistic al specificului românesc?

V.C.: Asta cred că este şansa ei, inteligenţa de a rămâne diferită şi totuşi egală cu ea însăşi. Ştie de unde vine, ştie ce zestre genetică şi artistică are. A socotit că această racordare la bizanţ este de fapt o nostalgie a orientului care, după cucerirea Constantinopolului, a intrat într-un fel de barbarie în plan cultural. Există nostalgia acelor ritualuri extraordinare, iar Cela Neamţu vine din acest spaţiu al nobleţii şi al sacrificiului.


Cela Neamţu s-a născut la 16 iulie 1941, la Iaşi, la Piciorul Lupului. A absolvit Institutul de arte plastice „N. Grigorescu“ din Bucureşti, secţia artă textilă, clasa prof. Maria Pană Buescu, promoţia 1966. A debutat în 1966 la Galeria ORIZONT din Bucureşti cu tapiseria Reflexe. A participat la expoziţiile de artă decorativă din ţară şi la numeroase expoziţii de artă românească peste hotare, de la Moscova la New York. A participat cu lucrări în expoziţii colective internaţionale. Lucrări ale sale se află în colecţii de stat şi particulare în România, Suedia, Finlanda, Franţa, Olanda, Belgia, Anglia, Elveţia, Germania, Japonia, SUA, Canada, Grecia, Israel, Chile, Uruguay şi Italia.

marți, 2 septembrie 2008

Eseul cinematografic „Sex in URSS” a adus Trofeul SIMFEST 2008 la Iasi


La sfarsitul saptamanii trecute, patru dintre productiile postului regional de televiziune TVR Iasi au fost premiate in cadrul Festivalului Televiziunilor si Producatorilor Independenti SIMFEST de la Targul Mures. Festivalul ajuns deja la cea de-a sasea editie a adunat 105 concurenti. Acestia si-au prezentat materiale de televiziune plecand de la filme artistice, la reportaje si documentare. Cunoscuta prezentatoare de stiri a postului regional, Gabriela Gugeanu a obtinut Premiul pentru cea mai buna ancheta cu materialul „Bolile sanatatii rurale”. In material jurnalista surprinde cateva secvente socante despre sistemul medical din comunele iesene Prisacani, Tibana si Voinesti. „De cand sunt la TVR Iasi, din 2000 am avut posibilitatea sa fac, pe langa stiri si prezentare, si alte activitati, cum ar fi reportaje si anghete, ceea ce imi aduce multa satisfactie. Acest lucru ma tine la acest post de televiziune. Daca as pleca la un post doar de stiri as cunoaste rutina si u vreau acest lucru. Nu am nici un merit pentru ca avenit acest premiu la TVR Iasi, pentru ca eram in concediu cand s-au trimis materiale la SIMFEST. A fost o surpriza sa aflu ca sunt si eu printre premianti, o surpriza facuta de Carmen Olaru. Pentru mine conteaza mai mult aprecierea directa de la telespectator decat aprecierea unui juriu. Despre prezentatorii de stiri se spune in general ca ei citesc doar promterul. Ei bine, eu sunt un altfel de prezentator de stiri. Alerg pe teren, imi scriu textile, moderez emisiuni, mai fac anchete si reportaje, iar acest premiu vine sa confirme ca am cat de cat talent la ancheta.” a declarat prezentatoare de stiri a postului regional TVR Iasi, Gabriela Gugeanu. In 2006 prezentatoarea de stiri a mai avut o nominalizare in cadrul Festivalului Clubul Roman de Presa pentru sectiunea reportaj. Tanara jurnalista de teren, Laura Lehovolea a obtinut Premiul pentru reportaj, inspirat din viata unei comunitati etnice cu materialul „Zodia pamantului”. „Este primul premiu pe care il obtin. Trebuie sa spun ca il vad asa ca pe un dar pentru colegii mei si pentru studioul TVR Iasi pentru ca au avut cu totii rabdare in acesti trei ani, de cand lucram impreuna. Sunt foarte bucuroasa ca am primit aceasta distinctie. Este un premiu de debut, as putea spune. El vine pentru un material inspirit din viata unei comunitati entice si, intradevar, lipovenii care ne sunt foarte aproape dar despre care nu stin mai nimic reprezinta un subiect de reportaj.” a precizat juranaliista de teren al postului regional de televiziune TVR Iasi, Laura Lehovolea. Vasile Braic, realizator la TVR Iasi a convins juriul festivalului cu materialul „Setea”, iar trofeul festivalului SIMFEST a fost cucerit cu eseul cinematografic „Sex in URSS” realizat de regizorul Violeta Gorgos. „Am filmat o expozitie de grup, o expozitie care se face in fiecare primavara, o expozitie a tinerilor artisti plastici din Iasi. In materialul premiat e vorba de expozitia Erotica din primavara acestui an. Am fost si am filmat exponatele stiind ca as putea folosi si textele lui Vasile Ernu din cartea “Nascuti in URSS”. Nu este o lucrare televizata usoar, publicul trebuie sa vada de cel putin doua ori ca sa inteleaga mesajul. Dar, la festivalul de la Tr. Mures, SIMFEST, acolo unde a fost rulat in premiera, publicul s-a aratat incantat.” a declarat regizorul TVR Iasi, Violeta Gorgos. Laureata Festivalului SIMFEST 2008 va participa si in zilele urmatoare la Finala Festivalului Filmelor Muzicale din Macedonia cu materialul cu proiectul „Racord”.