Viitorul religiei – solidaritate, caritate, ironie

Richard Rorty & Gianni Vattimo
Paralela 45, 2008

Cartea apărută anul acesta la Editura Paralela 45, sub îngrijirea lui Santiago Zabala, este compusă, în cele peste 100 de pagini, din două texte semnate de filosoful ameriacan Richard Rorty şi filosoful italian Gianni Vattimo, dar in care avem şi un dialog purtat între cei doi filosofi şi îngrijitorul cărţii, dialog care trasează noile direcţii ale religiei în raport cu gândirea lumii contemporane.
În viziunea celor doi filosofi „omenirea a intrat în era interpretării, în care gândirea e dominantă de preocupări ce nu mai sunt nici doar de competenţa ştiinţei, nici doar a filosofiei, nici doar a religiei”. Atât Vattimo, cât şi Rorty ne invită să îi urmărim, pe de o parte, pe Nietzsche, Heidegger şi Derrida în drastica lor deconstrucţie a metafizicii prezenţei, iar pe de altă parte, pe Dewey, Croce şi Gadamer în depăşirea, de către ei, a aceleiaşi metafizici. Textul lui Rorty, Anticlericalism şi teisms, scrie în prefaţa cărţii Zabala, ne explică felul cum, odată cu sfârşitul metafizicii, a fi religios nu mai înseamnă a te raporta la fenomene observabile ca atare, determinate ca evidenţe. Filosoful american, porneşte în excursul eseistic de la cartea lui Vattimo, A crede că mai credem, unde observă că metafizica obiectivităţii s-a destrămat odată cu gândirea ce identifică adevărul fiinţei cu putinţa de a manipula adevărul ştiinţei. Potrivit viziunii rortyene „religia nu pate fi obiect de dispută atâta timp cât rămâne o chestiune privată – deci atâta timp cât instituţiile ecleziastice nu caută să-şi aroge competenţa în privinţa consensului cu propunerile politice şi atâta timp cât credincioşii şi necredincioşii se hotărăsc să urmeze o conduită comună a modului de atrăi şi de a-i lăsa pe alţii să trăiască”. Rorty consideră binevenită, încercarea filosofului italian Vattimo, de a scoate religia „din arena epistemică, o arenă în care religia pare să fie supusă provocării ştiinţelor naturii”. Cu toate că se declară laic anticlerical, memorabil este aliniatul în care gasim simţământul filosofului american cu privire la sacru: "într-o bună zi, într-un mileniu nedeterminat, descendenţii mei îndepărtaţi vor trăi într-o civilizaţie globală în care iubirea va fi, fără sforţări, singura lege. Într-o atare societate nu vor mai fi legături de dominaţie în comunicare, nu se vor mai cunoaşte castele şi clasele, orice ierarhie va fi o chestiune de convenienţă temporară pragmatică, iar puterea va fi în întregimela dispoziţia acordului liber al unui electorat cult şi bine informat."
În eseul lui, Epoca interpretării, Vattimo ne propune o perspectivă în care nihilismul postmodern, acea dizolvare a metanaraţiunilor, este adevărul creştinismului. Faţă de pragmatismul lui Rorty, ceea ce propune filosoful italian, este o explicită asumare a istoricităţii noastre creştine, „e vorba despre ceea ce Benedetto Croce înţelegea atunci când scria că nu putem să nu ne numim creştini.”
În dialogul Ce viitor va avea religia după metafizică, viitorul religiei e analizat laolată cu aspectele politice, sociale şi istorice care caracterizează societatea postmodernă.