Despre mască şi iluzie

Mihai Măniuţiu
Humanitas, 2007

Pentru cei mai mulţi dintre noi scena este corpul în care ne privim ca în oglindă sau locul care ne apare ca o bucătărie a fanteziilor. Uneori ea ne apare ca o alee a despărţirii de un anume eu ascuns al nostru, însă de cele mai multe ori, scena ni se arată ca o a doua lume, copie fidelă a celei pe care o trăim. Cartea Despre mască şi iluzie, apărută în anul 2007 la editura Humanitas, semnată de regizorul clujean, Mihai Măniuţiu, ne aduce publicului, nu doar consumator de spectacol teatral, ci şi celui consumator de lectură, dintr-o perspectivă eseistică şi filozofică, viziunea sa personală despre arta actorului şi a regizorului. Astfel, încă din primele pagini ale cărţii aflăm că actorul, interpretul „pe durata jocului dizolvă în sine cenzura ce se aplică îndeobşte libertăţii de metamorfoză a erosului. Făptură prin excelenţă aluzivă, actorul reprezintă obiectul expus dorinţelor camuflate ale publicului, păpuşa umană în ale cărei braţe poţi recula spre copilăriile tale fictive, el închipuie alcătuirea androgină, nici reală, nici ireală, în care îţi personifici himerele, marioneta de carne ce le permite tuturor să o posede, neimplicaţi în posesie, să se viseze pe ei înşişi în afara lor.”
Copilul zeilor, aşa cum obişnuieşte scriitorul să îl numească pe actor, „ar trebui să-şi însuşească şi să posede simultan toate chipurile cu putinţă. Dar, cu toate că e neîndoielnic multiplu, lui nu îi aparţine seria nesfârşită a travestiurilor. La originea voinţei lui de prefacere se află nostalgia unităţii irecuperabile a fiinţei.” Prin aceste travestiri pe care actorul şi le asumă ca pe un continuu exerciţiu de recuperare a fiinţei, spectatorul vede din poziţia de privitor mesajul, lucru care ne arată, crede regizorul, un orizont al comunicării. „Masca, salvând jocul de gratuitate şi facialitate, îi sporeşte (interpretului) transpiraţia: vedem mai bine ceea ce actorul ascunde, înţelegem mai bine ceea ce el nu pronunţă retoric, simţim mai tranşant ceea ce el ne oferă antitetic”.

Regizorul clujean numeşte mască „orice rol pe care actorul îl adoptă spre a se pune în joc pe sine ca pe altcineva, pentru a trăi o aventură esenţial intimă sub aparenţe vizibil-atrăgătoare.” Cu toate acestea, scriitorul observă comportamentul aproape canonic, tehnic, etic pe care îl foloseşte actorul atunci când se afla sub vraja maştii, întocmai pentru a nu cădea în detaliile narcisiste. „Legile scenei îi ritualizează actorului fantasmele şi îi sistematizează delirul: clinicizându-l, căutând, adică, să-l integreze unei arii de domesticire şi utilizare normată, formal-poetică, a irealului şi iraţionalităţii, ele impun ereziilor sale o paradoxală dogmatică”, conchide regizorul Mihai Măniuţiu.