marți, 7 decembrie 2010

COLOCVIILE NAŢIONALE „ION CREANGĂ”,

Muzeul Literaturii Române Iaşi şi Societatea Culturală „junimea’90” organizează miercuri, 15 decembrie 2010, începând cu ora 11.00, la Bojdeuca „Ion Creangă”, COLOCVIILE NAŢIONALE „ION CREANGĂ”, ediţia a doua, cu tema „Receptarea operei lui Ion Creangă în epoca postmodernă”.

Participă: acad. Mihai CIMPOI, Gavril ISTRATE, Mircea COLOŞENCO, Dan MĂNUCĂ, Mircea A. DIACONU, Vasile TĂRÂŢEANU, Constantin PARASCAN.

- Lansarea colecţiei „Biblioteca Ion CREANGĂ” – 12 volume (Editura PRINCEPS EDIT). Prezintă: acad. Mihai CIMPOI şi Liviu APETROAIE;

-Vizionarea filmului „Eminescu, Creangă, Veronica” realizat de Octav MINAR în 1914;

- Recital artistic din opera lui Ion CREANGĂ, susţinut de actorul Dionisie VITCU.

Coordonator: Daniel CORBU

joi, 2 decembrie 2010

Vasile Iftime, un mesager al carnalităţii şi ludicului cerului


Lumea contemporană e sufocată de poeţi, iar cei mai mulţi dintre aceştia îşi etalează poeticele pe tarabele literaturii în fel şi chipuri. De multe ori ai nevoie de mască de gaz, pentru a nu te sufoca de atâtea poetici, atunci când ieşi cu iubita să admiri buricul pământului. Poezia este pentru unii un organism de metal construit să dăinuie chiar şi celor mai acide ploi. Pentru alţii, poezia este cenuşăreasa care poate umbla prin cetatea postmodernităţii cu diferitele chipuri ale kitshul-ui. Pentru alţii, poezia este compusul feluritelor texturi şi inginerii vizuale care, nu fac decât să te ducă cu gândul la rochiile pe care le poartă dansatoarele de la Rio de Janeiro în timpul canavalelor, însă cert este că pentru Vasile Iftime – poet blestemat din Botoşani – poezia este un corp din carne şi aromă de miere, un fluture ce-şi poartă dragostea, bine, ascunsă sub cheie. Poetul este un fântânar al iubirii, un Don Juan care strigă în piaţa publică, fericit, că are multe femei pe care le iubeşte. Cel puţin, aşa par să ni se arate lucrurile, cu privire la acest poet, după lectura volumului „Alte poeme, alte femei”, apărut anul acesta la Editura Conta din Piatra Neamţ. Volumul împărţit în două secţiuni – „Poeme cu toate femeile lumii” şi „Poeme cu ce a mai rămas” – ni-l arată pe poet ca pe un adolescent, pe care îl vezi când îndrăgostit şi pus pe şotii, când profund, încercând să desluşească feţele lumii ce-o descoperă. Poezia lui este scrisă parcă dintr-o suflare, dintr-o descărcare a inimii şi a poftelor, scoate la vedere dialectica iubirii carnale şi metafizice, aduce în atenţie un limbaj ce ţine de mecanismul sincerităţii, care constă dintr-o erupţie de adevăr al sufletului. Asta nu înseamnă că poetul se lasă dus de valul parfumat de atâtea femei (Ioana, Maria, Tovarăşa învăţătoare, Laura, Paula, Tiganca, Alexandra, Sofia, Tanti Didina, Ştefania, Genia, Eva, etc.) şi uită de lumea în care trăieşte. Atunci când o conştientizează devine un bărbat morocănos, ironic ce pune în centrul poeticii sala şi alte teme cum ar fi: moartea, masca, timpul, familia (mama) şi Dumnezeu. Din poezia lui Vasile Iftime găsim dorinţa poetului de a surprinde cititorul, de-al aduce aproape de trăirile şi viziunile lui, de a-l determina pe acesta din urmă să se cufunde în tulburătoarea retorică a iubirii. Desigur, poetul e viclean, am putea spune, dar viclenia lui ţine de o altă dimensiune a retoricii poeticii sale, ţine de acea dorinţă a împărtăşirii, întâlnită de multe ori în jocurile copilăreşti. În acest sens, iată cum îl descoperim pe poet: „Teodosia / hai să ne desenăm dragostea pe asfalt / şi apoi să jucăm şotron toată noaptea / în vârful iluziilor până la capăt /…/ nu te sfii / păşeşte peste sânge precum petru a păşit peste apă / acest joc despre înălţarea din cremene / îl cunosc dinainte de a mă naşte cenuşă”, (Poem cu Teodosia). Poezia lui Vasile Iftime miroase a cretă şi a urme lăsate de îngeri, este construită din fraze versificate, asemenea rugăciunilor de seară, poetul de cele mai multe ori abordând o atitudine sfioasă şi tandră. Chiar dacă foloseşte de multe ori, abuziv, construcţii vizuale – care şochează, semn că poetul deţine un credit de creaţie lirică – Vasile Iftime demonstrează că literatura este singurul loc în care spaţiul nu comportă limite, este locul unde Poetul şi Dumnezeu iubesc în aceeaşi manieră, este locul unde icoanele se deschid ca nişte fecioare, peste care trece marea taină a morţii, „scriu / la ce dracu mai scriu / când poet pot să fiu toată moartea” (Poem cu singura mireasă). Morocănos şi ironic în acelaşi timp, Poetul găseşte lumea şi ca un sanatoriu în care oamenii, muribunzii duc povara unor reţete predestinate, iar pe de altă parte îl găsim pe marele doctor scriind parcă în aceeaşi limbă pe care doar poeţii o vorbesc. „acolo / în camera de gardă / dumnezeu scrie reţete instant / de îndulcit întunericul / după chip şi asemănarea sa / reţete pentru toate gusturile / cu aromă de diazepam / şi miros verde a iarbă de coasă / reţete pentru vise alb-negru”(Poem cu Ioana). Să fie oare rolul poetului botoşănean acela de a fi curierul cerului, să fie oare acest volum scrisoarea Poeziei pentru Om, să fie aceste poeme suma unor pilde despre iubire şi moarte? Cert este că avem aici un poet pe care, cel puţin, de acum încolo multe generaţii (şi de femei) îl vor citi şi îl vor întoarce pe toate feţele pentru a scoate din el vasta lucrare a fericirii şi a jocului.