Paul Gorban: Bună dimineaţa domnule profesor Liviu Antonesei. Sînt, iată, nevoit să facem acest interviu în format electronic, prin e-mail. Astfel înţeleg că am intrat cu toţii în era internetului. Iată, un secondlife în care, domnule profesor, ne întâlnim să vorbim de-ale noastre. Eu sunt în Iaşi, dumneavoastră în Cracovia, un centru cultural european de prestigiu, renumit în întreaga lume pentru monumentele şi istoria sa. Spuneţi-ne cum e vacanţa acolo, cum petrece scriitorul Liviu Antonesei timpul liber în Cracovia?
Liviu Antonesei: Bună seara, deja, că au trecut vreo două zile de cînd am primit întrebările şi mai multe obligaţii m-au împiedicat să răspund pe loc! Întrebarea este, în acelaşi timp, şi foate uşoară, pentru că aş putea răspunde pe loc şi foarte scurt, ceva în genul „este cu totul altfel decît la Iaşi”, dar şi foarte grea, pentru că nu e chiar atît de simplu să precizez în ce fel e altfel sau, mai bine spus, în cîte feluri este altfel. De fapt, nu atît despre cum e vacanţa aici aş putea vorbi, pentru că eu nu sînt niciodată complet în vacanţă, ci despre cum e viaţa aici ar fi mai potrivit să vorbesc. În fond, e tot o viaţă de scriitor, viaţa mea de scriitor, care încearcă să acumuleze mereu experienţe, însă petrecută într-un mediu mult mai plăcut, ori doar mult mai potrivit mie. Deosebit de Iaşi, care a trecut greu prin război, apoi prin tăvălugul comunist, prin cutremurul din 1977 şi trece acum prin faza de dezlănţuire a prostului gust neocapitalist, Cracovia chiar este un oraş. Şi nu mă refer doar la monumentele şi bisericile sale, la sutele sale de restaurante, terase şi cafenele – 500 doar în Oraşul Vechi, din care cam jumătate subterane, piwnica, unele vechi de 600 de ani, altele doar de 300 sau 400 –, ci la atmofera sa, destinsă, relaxată, profund urbană. E greu să spun cum e o zi de-a mea aici, pentru că nu toate zilele sînt la fel dintr-o mulţime de motive, începînd cu obligaţiile şi plăcerile mele şi sfîrşind cu provocările de tot felul pe care acest oraş ţi le adresează constant, dar nu cu agresivitate – mai degrabă, poţi spune că ţi le pune cumva pe tavă. Aş putea descrie ultimele 24 de ore, de cînd a sosit de la Varşovia, unde a participat la o reuniune ştiinţiifică, prietenul meu pariziano-ieşean Mihai Dinu Gheorghiu. Deci, aseară la 18:30, l-am luat cu taxiul de la gară, l-am adus acasă să-şi lase bagajul, apoi i-am arătat o parte a Oraşului Vechi, oprindu-ne la o piwnica pentru un mic popas, apoi am mers în Oraşul Liber Kazimierz, cartierul evreiesc, pe care l-am vizitat vreo oră, după care am luat o cină tîrzie la un restaurant evreiesc amenajat în stil interbelic. Pe la miezul nopţii am venit acasă, am băut cîte un whisky ca digestiv şi ne-am culcat. Ne-am trezit dimineaţa pe la 8, am luat micul dejun şi l-am dus să vadă esenţialul Cracoviei – Oraşul Vechi, tot, pe lumină, parcul circular amenajat pe locul fostelor fortificaţii distruse de austrieci la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, Wawelul, vechiul palat al regilor Poloniei, ne-am plimbat apoi pe malul Vistulei, oprindu-ne la un vapor-cafenea unde ne-am odihnit puţin. La ora 13, am fost la gară, i-am luat bilet, l-am urcat în tren şi m-am întors acasă. Am mîncat puţin, mi-am scris articolul pentru Cotidianul şi l-am expediat prin mail, după care am dormit vreo oră, că mă cam vlăguise aerul curat! Acum răspund la întrebările tale, după care mă duc la o întîlnire cu absolvenţii secţiei de română a Universităţii Jagiellone. Acestea sînt deci, ultimele mele 24 de ore! Sigur, nu toate zilele sînt la fel, dar toate pot fi la fel de interesante dacă vrei asta, pentru că aici chiar e un oraş care are ce să-ţi ofere. Nu ştiu exact ce voi face mîine ziua, dar seara voi merge la un concert Mozart – Chopin, la Biserica Sf. Paul, unde o să mai merg de cîteva ori pînă plec acasă, că e o serie de cîteva zeci de concerte în umrătoarele vreo două luni!
P.G.: Vorbeam undeva mai sus despre secondlife, observ că nu numai magazinele şi jocurile electronice sînt prezente tot mai frecvent în aceasta a doua lume, virtuală desigur, ci şi foarte multe cenacluri literare, fac referire la poezie.ro, bocancul-literar.ro, hemeneia.com şi multe altele. Nu mai este posibil contactul între debutanţi, scriitorii consacraţi şi cenaclişti în formatul clasic? Nu se pierde astfel acel ceva specific unui grup literar? Pe internet toţi seamană între ei.
L.A.: Nu sînt duşmanul internetului şi al computerizării, deşi am rezistat „eroic” pînă prin 1999-2000 acestor tentanţii. Între timp, mi-au devenit prieteni, ceea ce e excelent, pentru că am evitat situaţia să fi devenit sclavul lor! Cred că este posibil să existe şi acum contacte ceva mai „reale” între scriitorii consacraţi şi debutanţi, mai mult cred că sînt necesare. În ce mă priveşte, chiar dacă nu în mod organizat, decît eventual în redacţia revistei „Timpul”, nu refuz asememenea contacte cînd îmi sînt solicitate, pentru că, fiind un om curios din fire, vreau să ştiu ce vine din urmă. Din acest motiv, am întîmpinat noii sosiţi cu bucurie, adesea şi în scris, plăcîndu-mi să fiu cu un pas înainte decît ceilalţi în sesizarea şi semnalarea noilor talente. E adevărat însă ce spui, asemenea contacte „reale”, mai ales în cadre formalizate, cenacluri, redacţii de reviste şi edituri, s-au rărit enorm şi nu cred că e bine. Nu-mi dau, însă, seama ce s-ar putea face. La „Timpul”, am organizat un fel de întîlniri literare cu tinerii, au fost chiar reuşite, dar cînd au terminat liceul băieţii şi fetele s-a cam terminat şi cenaclul. Probabil, apelînd tot la poetul Emil Brumaru, vom încerca să reînviem aceste întîlniri. Anul trecut, am încercat şi altceva, ne-am dus noi, cu pictori, muzicieni, actori şi scriitori după noi în liceele din Iaşi, ori am organizat întîlniri la Casa de Cultură a Municipiului din Parcul Copou şi am înregistrat un succes neaşteptat. Cred că azi, cînd există atîtea alternative „de viaţă”, nu e bine să aştepţi, ci să ieşi în întîmpinare.
P.G.: Cum vedeţi toate aceste experimente literare care au loc astăzi în gîndirea contemporană? Poezie vizuală, literatura de cartier, pictura holotropică, de exemplu.
L.A.: Le privesc cu simpatie, pentru că noul, oricît de provocator pare sau oricît de obosit, încearcă să ducă lucrurile înainte. În acelaşi timp, le privesc şi cu circumspecţie şi simţ critic. Noutatea în sine nu e o valoare, unele „noutăţi” sînt nişte vechituri reîncălzite, uneori „noutatea” are doar rolul de a provoca, de a-l „epata pe burghez” nu e rezultatul cine ştie căror căutări cu vocaţie artistică autentică. Slavă Cerului, am văzut destule la viaţa mea, aşa că nici nu cad în fund, nici nu mă tulbură excesiv un „ponei roz” ori altul! Ştiu că tocmai s-a deschis o expoziţie de pictură holotropică la Iaşi, dar fiind pe picior de plecare, nu am reuşit s-o văd, aşa că nu mă pot pronunţa. Sper să fie ceva reuşit artistic, nu doar „novator”!
P.G.: Sînteti prozator, poet, eseist, analist politic, om de radio şi televiziune şi profesor universitar. Cît de vizibile şi invizibile sînt cărţile care apar astăzi în librăriile din România? Avem scriitori la modă, edituri cere produc sriitori hologramici, dacă îmi daţi voie să folosesc această formulare, care nu îmi aparţine. Este a lui Virgil Diaconu.
L.A.: Ca întotdeauna şi oriunde într-o cultură cît de cît productivă, avem scriitori de toate genurile şi de toate calibrele, deci există o producţie pentru toate gusturile şi nu mă apuc de discutat gusturile că nu mai termin de răspuns întrebărilor! Dar avem, într-adevăr, o problemă cu cărţile, mă refer la „vizibilitate-invizibilitate”, deci o problemă de difuzare. În momentul de faţă, nu există vreo reţea naţională de difuzare – „Humanitas”, „Alexandria”, cea a „Uniunii Scritorilor” sînt incomplete, parcelare, nici puse la un loc nu fac un sistem naţional de distribuţie. Iar editurile sînt mii, de dimensiuni variabile şi nu mereu marile edituri scot toate cărţile importante. Aşa că, pe cît pot, particip la tîrgurile de carte să caut volume pe care nu le-am văzut în librării şi chiar volume despre care nici măcar n-am auzit! De fapt, avem două probleme, a doua fiind preţurile aproape prohibitive ale cărţilor – mi se pare ciudat ca în România cărţile să coste dublu şi chiar triplu compararativ cu Polonia, cînd salariul minim de aici este de trei ori mai mare decît la noi, iar într-o economie globalizată costurile de producţie sînt comparabile!
P.G.: Cum a debutat Liviu Antonesei? Ştiu doar că erati, împreuna cu Valeriu Gherghel la ziarul Opinia Studentească prin anii 80. Cum vedeţi debuturile astăzi? Se debuta pe timpul studenţiei dumneavoastră aşa uşor?
L.A.: Am debutat de mai multe ori! Pe la începutul facultăţii, am debutat cu poezii în revista „Familia”, la celebra rubrică a lui Ştefan Aug. Doinaş, şi cu recenzii la rubrica „Cartea de sociologie” în revista „Dialog”. Apoi, am redebutat ca articler în „Opinia studenţească”, unde într-adevăr l-am avut coleg pe Valeriu Gherghel. Nu prin anii optzeci, ci prin 1974, cînd eu eram în anul doi la sociologie-psihologie, iar el tocmai intrase la filosofie. Nu, nu se debuta uşor atunci, decît poate dacă aveai norocul să ai acces la o revista studenţească. Iar debutul în volum devenise foarte dificil, concursuri cu locuri limitate, adesea manipulate politic, nu ţinînd seama de valoare în stabilirea cîştigătorilor. De pildă, într-o seară de vară a anului 1981 sau 1982, eu eram cîştigător al concursului de debut de la „Albatros”, dădusem şi de băut amicilor în cinstea victoriei!, iar dimineaţa următoare a devenit oficial cîştigător un domn, Ştefan Mera, care urma să plece, ca traducător, cu soldaţii români trimişi de Ceauşescu în Angola! Se debuteză infinit mai uşor acum. Mai întîi că sînt mii de edituri, nu cîteva zeci, cîte erau pe atunci. Apoi, pentru că dacă ai bani ori prieten primar sau patron de firmă, nimic nu te poiate împiedica să publici o carte, cît de proastă, nici măcar bunul simţ.
P.G.: Recent v-aţi făcut blog. Este un argument de botez cu lumea virtuală? Observ că tot mai mulţi scriitori acceptă acest botez.
L.A.: A, păi ce botez? Eu am vechime! În 2003 – 2004, am avut o pagină internet, unde afişasem literatura mea, fotografii, şi pe care ţineam un editorial săptămînal sub genericul „Ceea ce cred”. În timpul campaniei electorale din toamna 2004, după trei editoriale sucecsive dedicate d-lui Adrian Năstase, pagina mea a dispărut fără urmă. Asta m-a indispus şi din acest motvi mi-am făcut blogul acesta atît de tîrziu!
P.G.: Şi mulţi politicieni au devenit bloggeri.....
L.A.: Da, unii au devenit bloggeri, deşi au mari probleme în acordul dintre subiect şi predicat, funcţia virgulelor în proproziţie etc. S-au gîndit probabil că Obama şi-a făcut o bună publicitate electorală pe interenet şi îi urmează exemplul! Să fie primit!
P.G.: Pregătiţi o carte? Ştiu că încercaţi de mult timp să publicaţi un roman.
L.A.: Nu ştiu cum se face, dar mereu pregătesc o carte ori o ediţie nouă a unei cărţi. În momentul de faţă, trebuie să iasă ediţia a doua „pe hîrtie” la eseul „Despre dragoste”, la „Ideea europenă”, tot ediţia a doua la cartea de interviuri luate în 1990, la „Feed Back” şi lucrez împreună cu o bună prietenă la o carte-interviu. Cît priveşte romanul, ca să-l public, ar trebui mai întîi să-l scriu! Dacă am noroc, voi începe chiar în această „vacanţă” unul din cele şase romane pe care le am în cap, unul care se petrece în cea mai mare parte la Cracovia. Dacă am noroc, cum spuneam, pentru că mă gîndesc la el de vreo zece ani, de la primele mele întîlniri cu acest oraş fermecător.
P.G.: Pentru că am vorbit şi despre romane, haideţi să vorbim despre romaniceri consacraţi. Dacă aş folosi cuvintele unui regizor român şi m-aş uita în librarii aş putea spune şi eu că ne mor dinozaurii literaturii.
L.A.: Nu cred că e chiar aşa! Trăim unul din cele mai productive momente ale prozei în cultura noastră, comparabil cantitativ cu cel interbelic. Acesta a început în anii nouăzeci prin efortul lui Dan Petrescu şi al editurii „Nemira” – iar numele unor Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Dan Stanca vor rămîne, poate şi ale altora – a fost reactivat de programul „Votaţi literatura tînără” lansat de „Polirom – şi, iarăşi cred, măcar numele unor Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Suceavă, Florin Lăzărescu, Filip Florian şi alţi cîţiva vor rămîne şi ele – şi completat de alte edituri precum „Paralela 45”, „Cartea Românească” şi chiar „Humanitas”, care a descoperit ceva mai tîrziu acest posibil filon.
P.G.: Şi ca să fie interviu închis, forma circulară, ne întoarcem din nou la Cracovia. Cum se vede România de acolo? Cum sînt văzuţi politicienii, scriitorii...
L.A.: Cred că în Polonia, în ciuda unor porcării pe care le fac unii concetăţeni de-ai noştri, avem una din cele mai bune imagini posibile. Stereotipul polonez despre noi este că am fi un popor de „tălmaci şi diplomaţi”, că avem deci talent la limbi străine şi de negociatori. De altfel, ei nu uită că i-am ajutat la începutul celui de-al doilea război, permiţînd retragerea prin România, deşi eram aliaţii Germaniei, a guvernului, armatei, tezaurului şi a milioane de refugiaţi. Cît priveşte politicienii sau scriitorii, pot spune că sînt primiţi şi priviţi exact după cum merită fiecare, polonezii fiind foarte atenţi nu doar la talentele interlocutorilor, ci şi la caracterul acestora. De pildă, eu sînt privit cu simpatie, dar eu iubesc foarte mult Polonia şi ei simt asta. Poate că sînt şi simpatic, cine ştie?
26 septembrie 2008 Iasi – Cracovia, Paul Gorban în dialog cu Liviu Antonesei, pentru revista de experiment literar Feed Back
Liviu Antonesei: Bună seara, deja, că au trecut vreo două zile de cînd am primit întrebările şi mai multe obligaţii m-au împiedicat să răspund pe loc! Întrebarea este, în acelaşi timp, şi foate uşoară, pentru că aş putea răspunde pe loc şi foarte scurt, ceva în genul „este cu totul altfel decît la Iaşi”, dar şi foarte grea, pentru că nu e chiar atît de simplu să precizez în ce fel e altfel sau, mai bine spus, în cîte feluri este altfel. De fapt, nu atît despre cum e vacanţa aici aş putea vorbi, pentru că eu nu sînt niciodată complet în vacanţă, ci despre cum e viaţa aici ar fi mai potrivit să vorbesc. În fond, e tot o viaţă de scriitor, viaţa mea de scriitor, care încearcă să acumuleze mereu experienţe, însă petrecută într-un mediu mult mai plăcut, ori doar mult mai potrivit mie. Deosebit de Iaşi, care a trecut greu prin război, apoi prin tăvălugul comunist, prin cutremurul din 1977 şi trece acum prin faza de dezlănţuire a prostului gust neocapitalist, Cracovia chiar este un oraş. Şi nu mă refer doar la monumentele şi bisericile sale, la sutele sale de restaurante, terase şi cafenele – 500 doar în Oraşul Vechi, din care cam jumătate subterane, piwnica, unele vechi de 600 de ani, altele doar de 300 sau 400 –, ci la atmofera sa, destinsă, relaxată, profund urbană. E greu să spun cum e o zi de-a mea aici, pentru că nu toate zilele sînt la fel dintr-o mulţime de motive, începînd cu obligaţiile şi plăcerile mele şi sfîrşind cu provocările de tot felul pe care acest oraş ţi le adresează constant, dar nu cu agresivitate – mai degrabă, poţi spune că ţi le pune cumva pe tavă. Aş putea descrie ultimele 24 de ore, de cînd a sosit de la Varşovia, unde a participat la o reuniune ştiinţiifică, prietenul meu pariziano-ieşean Mihai Dinu Gheorghiu. Deci, aseară la 18:30, l-am luat cu taxiul de la gară, l-am adus acasă să-şi lase bagajul, apoi i-am arătat o parte a Oraşului Vechi, oprindu-ne la o piwnica pentru un mic popas, apoi am mers în Oraşul Liber Kazimierz, cartierul evreiesc, pe care l-am vizitat vreo oră, după care am luat o cină tîrzie la un restaurant evreiesc amenajat în stil interbelic. Pe la miezul nopţii am venit acasă, am băut cîte un whisky ca digestiv şi ne-am culcat. Ne-am trezit dimineaţa pe la 8, am luat micul dejun şi l-am dus să vadă esenţialul Cracoviei – Oraşul Vechi, tot, pe lumină, parcul circular amenajat pe locul fostelor fortificaţii distruse de austrieci la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, Wawelul, vechiul palat al regilor Poloniei, ne-am plimbat apoi pe malul Vistulei, oprindu-ne la un vapor-cafenea unde ne-am odihnit puţin. La ora 13, am fost la gară, i-am luat bilet, l-am urcat în tren şi m-am întors acasă. Am mîncat puţin, mi-am scris articolul pentru Cotidianul şi l-am expediat prin mail, după care am dormit vreo oră, că mă cam vlăguise aerul curat! Acum răspund la întrebările tale, după care mă duc la o întîlnire cu absolvenţii secţiei de română a Universităţii Jagiellone. Acestea sînt deci, ultimele mele 24 de ore! Sigur, nu toate zilele sînt la fel, dar toate pot fi la fel de interesante dacă vrei asta, pentru că aici chiar e un oraş care are ce să-ţi ofere. Nu ştiu exact ce voi face mîine ziua, dar seara voi merge la un concert Mozart – Chopin, la Biserica Sf. Paul, unde o să mai merg de cîteva ori pînă plec acasă, că e o serie de cîteva zeci de concerte în umrătoarele vreo două luni!
P.G.: Vorbeam undeva mai sus despre secondlife, observ că nu numai magazinele şi jocurile electronice sînt prezente tot mai frecvent în aceasta a doua lume, virtuală desigur, ci şi foarte multe cenacluri literare, fac referire la poezie.ro, bocancul-literar.ro, hemeneia.com şi multe altele. Nu mai este posibil contactul între debutanţi, scriitorii consacraţi şi cenaclişti în formatul clasic? Nu se pierde astfel acel ceva specific unui grup literar? Pe internet toţi seamană între ei.
L.A.: Nu sînt duşmanul internetului şi al computerizării, deşi am rezistat „eroic” pînă prin 1999-2000 acestor tentanţii. Între timp, mi-au devenit prieteni, ceea ce e excelent, pentru că am evitat situaţia să fi devenit sclavul lor! Cred că este posibil să existe şi acum contacte ceva mai „reale” între scriitorii consacraţi şi debutanţi, mai mult cred că sînt necesare. În ce mă priveşte, chiar dacă nu în mod organizat, decît eventual în redacţia revistei „Timpul”, nu refuz asememenea contacte cînd îmi sînt solicitate, pentru că, fiind un om curios din fire, vreau să ştiu ce vine din urmă. Din acest motiv, am întîmpinat noii sosiţi cu bucurie, adesea şi în scris, plăcîndu-mi să fiu cu un pas înainte decît ceilalţi în sesizarea şi semnalarea noilor talente. E adevărat însă ce spui, asemenea contacte „reale”, mai ales în cadre formalizate, cenacluri, redacţii de reviste şi edituri, s-au rărit enorm şi nu cred că e bine. Nu-mi dau, însă, seama ce s-ar putea face. La „Timpul”, am organizat un fel de întîlniri literare cu tinerii, au fost chiar reuşite, dar cînd au terminat liceul băieţii şi fetele s-a cam terminat şi cenaclul. Probabil, apelînd tot la poetul Emil Brumaru, vom încerca să reînviem aceste întîlniri. Anul trecut, am încercat şi altceva, ne-am dus noi, cu pictori, muzicieni, actori şi scriitori după noi în liceele din Iaşi, ori am organizat întîlniri la Casa de Cultură a Municipiului din Parcul Copou şi am înregistrat un succes neaşteptat. Cred că azi, cînd există atîtea alternative „de viaţă”, nu e bine să aştepţi, ci să ieşi în întîmpinare.
P.G.: Cum vedeţi toate aceste experimente literare care au loc astăzi în gîndirea contemporană? Poezie vizuală, literatura de cartier, pictura holotropică, de exemplu.
L.A.: Le privesc cu simpatie, pentru că noul, oricît de provocator pare sau oricît de obosit, încearcă să ducă lucrurile înainte. În acelaşi timp, le privesc şi cu circumspecţie şi simţ critic. Noutatea în sine nu e o valoare, unele „noutăţi” sînt nişte vechituri reîncălzite, uneori „noutatea” are doar rolul de a provoca, de a-l „epata pe burghez” nu e rezultatul cine ştie căror căutări cu vocaţie artistică autentică. Slavă Cerului, am văzut destule la viaţa mea, aşa că nici nu cad în fund, nici nu mă tulbură excesiv un „ponei roz” ori altul! Ştiu că tocmai s-a deschis o expoziţie de pictură holotropică la Iaşi, dar fiind pe picior de plecare, nu am reuşit s-o văd, aşa că nu mă pot pronunţa. Sper să fie ceva reuşit artistic, nu doar „novator”!
P.G.: Sînteti prozator, poet, eseist, analist politic, om de radio şi televiziune şi profesor universitar. Cît de vizibile şi invizibile sînt cărţile care apar astăzi în librăriile din România? Avem scriitori la modă, edituri cere produc sriitori hologramici, dacă îmi daţi voie să folosesc această formulare, care nu îmi aparţine. Este a lui Virgil Diaconu.
L.A.: Ca întotdeauna şi oriunde într-o cultură cît de cît productivă, avem scriitori de toate genurile şi de toate calibrele, deci există o producţie pentru toate gusturile şi nu mă apuc de discutat gusturile că nu mai termin de răspuns întrebărilor! Dar avem, într-adevăr, o problemă cu cărţile, mă refer la „vizibilitate-invizibilitate”, deci o problemă de difuzare. În momentul de faţă, nu există vreo reţea naţională de difuzare – „Humanitas”, „Alexandria”, cea a „Uniunii Scritorilor” sînt incomplete, parcelare, nici puse la un loc nu fac un sistem naţional de distribuţie. Iar editurile sînt mii, de dimensiuni variabile şi nu mereu marile edituri scot toate cărţile importante. Aşa că, pe cît pot, particip la tîrgurile de carte să caut volume pe care nu le-am văzut în librării şi chiar volume despre care nici măcar n-am auzit! De fapt, avem două probleme, a doua fiind preţurile aproape prohibitive ale cărţilor – mi se pare ciudat ca în România cărţile să coste dublu şi chiar triplu compararativ cu Polonia, cînd salariul minim de aici este de trei ori mai mare decît la noi, iar într-o economie globalizată costurile de producţie sînt comparabile!
P.G.: Cum a debutat Liviu Antonesei? Ştiu doar că erati, împreuna cu Valeriu Gherghel la ziarul Opinia Studentească prin anii 80. Cum vedeţi debuturile astăzi? Se debuta pe timpul studenţiei dumneavoastră aşa uşor?
L.A.: Am debutat de mai multe ori! Pe la începutul facultăţii, am debutat cu poezii în revista „Familia”, la celebra rubrică a lui Ştefan Aug. Doinaş, şi cu recenzii la rubrica „Cartea de sociologie” în revista „Dialog”. Apoi, am redebutat ca articler în „Opinia studenţească”, unde într-adevăr l-am avut coleg pe Valeriu Gherghel. Nu prin anii optzeci, ci prin 1974, cînd eu eram în anul doi la sociologie-psihologie, iar el tocmai intrase la filosofie. Nu, nu se debuta uşor atunci, decît poate dacă aveai norocul să ai acces la o revista studenţească. Iar debutul în volum devenise foarte dificil, concursuri cu locuri limitate, adesea manipulate politic, nu ţinînd seama de valoare în stabilirea cîştigătorilor. De pildă, într-o seară de vară a anului 1981 sau 1982, eu eram cîştigător al concursului de debut de la „Albatros”, dădusem şi de băut amicilor în cinstea victoriei!, iar dimineaţa următoare a devenit oficial cîştigător un domn, Ştefan Mera, care urma să plece, ca traducător, cu soldaţii români trimişi de Ceauşescu în Angola! Se debuteză infinit mai uşor acum. Mai întîi că sînt mii de edituri, nu cîteva zeci, cîte erau pe atunci. Apoi, pentru că dacă ai bani ori prieten primar sau patron de firmă, nimic nu te poiate împiedica să publici o carte, cît de proastă, nici măcar bunul simţ.
P.G.: Recent v-aţi făcut blog. Este un argument de botez cu lumea virtuală? Observ că tot mai mulţi scriitori acceptă acest botez.
L.A.: A, păi ce botez? Eu am vechime! În 2003 – 2004, am avut o pagină internet, unde afişasem literatura mea, fotografii, şi pe care ţineam un editorial săptămînal sub genericul „Ceea ce cred”. În timpul campaniei electorale din toamna 2004, după trei editoriale sucecsive dedicate d-lui Adrian Năstase, pagina mea a dispărut fără urmă. Asta m-a indispus şi din acest motvi mi-am făcut blogul acesta atît de tîrziu!
P.G.: Şi mulţi politicieni au devenit bloggeri.....
L.A.: Da, unii au devenit bloggeri, deşi au mari probleme în acordul dintre subiect şi predicat, funcţia virgulelor în proproziţie etc. S-au gîndit probabil că Obama şi-a făcut o bună publicitate electorală pe interenet şi îi urmează exemplul! Să fie primit!
P.G.: Pregătiţi o carte? Ştiu că încercaţi de mult timp să publicaţi un roman.
L.A.: Nu ştiu cum se face, dar mereu pregătesc o carte ori o ediţie nouă a unei cărţi. În momentul de faţă, trebuie să iasă ediţia a doua „pe hîrtie” la eseul „Despre dragoste”, la „Ideea europenă”, tot ediţia a doua la cartea de interviuri luate în 1990, la „Feed Back” şi lucrez împreună cu o bună prietenă la o carte-interviu. Cît priveşte romanul, ca să-l public, ar trebui mai întîi să-l scriu! Dacă am noroc, voi începe chiar în această „vacanţă” unul din cele şase romane pe care le am în cap, unul care se petrece în cea mai mare parte la Cracovia. Dacă am noroc, cum spuneam, pentru că mă gîndesc la el de vreo zece ani, de la primele mele întîlniri cu acest oraş fermecător.
P.G.: Pentru că am vorbit şi despre romane, haideţi să vorbim despre romaniceri consacraţi. Dacă aş folosi cuvintele unui regizor român şi m-aş uita în librarii aş putea spune şi eu că ne mor dinozaurii literaturii.
L.A.: Nu cred că e chiar aşa! Trăim unul din cele mai productive momente ale prozei în cultura noastră, comparabil cantitativ cu cel interbelic. Acesta a început în anii nouăzeci prin efortul lui Dan Petrescu şi al editurii „Nemira” – iar numele unor Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Dan Stanca vor rămîne, poate şi ale altora – a fost reactivat de programul „Votaţi literatura tînără” lansat de „Polirom – şi, iarăşi cred, măcar numele unor Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Suceavă, Florin Lăzărescu, Filip Florian şi alţi cîţiva vor rămîne şi ele – şi completat de alte edituri precum „Paralela 45”, „Cartea Românească” şi chiar „Humanitas”, care a descoperit ceva mai tîrziu acest posibil filon.
P.G.: Şi ca să fie interviu închis, forma circulară, ne întoarcem din nou la Cracovia. Cum se vede România de acolo? Cum sînt văzuţi politicienii, scriitorii...
L.A.: Cred că în Polonia, în ciuda unor porcării pe care le fac unii concetăţeni de-ai noştri, avem una din cele mai bune imagini posibile. Stereotipul polonez despre noi este că am fi un popor de „tălmaci şi diplomaţi”, că avem deci talent la limbi străine şi de negociatori. De altfel, ei nu uită că i-am ajutat la începutul celui de-al doilea război, permiţînd retragerea prin România, deşi eram aliaţii Germaniei, a guvernului, armatei, tezaurului şi a milioane de refugiaţi. Cît priveşte politicienii sau scriitorii, pot spune că sînt primiţi şi priviţi exact după cum merită fiecare, polonezii fiind foarte atenţi nu doar la talentele interlocutorilor, ci şi la caracterul acestora. De pildă, eu sînt privit cu simpatie, dar eu iubesc foarte mult Polonia şi ei simt asta. Poate că sînt şi simpatic, cine ştie?
26 septembrie 2008 Iasi – Cracovia, Paul Gorban în dialog cu Liviu Antonesei, pentru revista de experiment literar Feed Back
Un comentariu:
m-ai facut tata. nu stiu ce sa zic! felicitari pt articol
Trimiteți un comentariu