DESTINUL POEZIEI MODERNE

Virgil Diaconu

DESTINUL POEZIEI MODERNE
Editura Brumar, Timişoara, 2008


Virgil Diaconu este intelectualul care foloseşte cuvintele nu pentru a umple pagini, aşa cum o fac cei mai mulţi dintre postdecembrişti, ci pentru a trăsni acolo unde arta, în cazul de faţă cea poetică, devine un mijloc de performanţă socială sau “un destin holographic” mai curând, decât o deschidere spirituală.
Cartea semnată recent sub egida editurii Brumar, Destinul poeziei moderne, ne trimite fără îndoială în acel labirint al poeziei. Preocupat de soarta poeziei contemporane, autorul critică dur poetul ce îşi formează un discurs ce “stinge duhul” artistic.
Pentru poetul şi eseisul piteştean “poezia modernă este născută, structurată şi condusă de imaginaţia poetică. Poezia este în mod fundamental viziune, imaginaţie, este viziunea întreită, originală, tensionată liric şi poetic asupra adevărurilor şi misterelor noastre profunde, a existenţei, a raporturilor noastre cu ceilalţi şi cu universul. Poezia este răspunsul sensibil, sugestiv pe care îl dăm la marile provocări ale lumii în care trăim, a existenţei în genere, şi nicidecum o joacă cu cuvintele, un simplu text, cum se spune adesea. În acest fel, poazia se acoperă de sens şi de emoţie, în loc de a fi lipsită de ele”.
Scriitorul nu menajează poezia epocii postmoderne, despre care scrie că “văzută în ansamblu este un amalgam de valori şi pseudovalori poetice. Un amalgam în care poezia de valoare aproape că este îngropată, cantitativ, de poezia mediocră”.
Parcă îndreptăţit să o spună, autorul ne vorbeşte şi despre vulnerabilitatea poetului integrat în contextul unei anumite generaţii, a unei haite. El consideră că poeţii unei generaţii “luptă pentru puterea literară” impunând canoane. Or, “cu toată această strădanie, nici o generaţie literară care deţine la un moment dat puterea nu poate să-şi ofere un destin favorabil pe termen lung şi nu poate controla nici total la nesfârşit mersul şi evoluţia literaturii în geografia locului”, conchide Virgil Diaconu.