Paul Gorban: Suntem prezenţi la un eveniment deosebit. Iată, un vernisaj despre ferestre şi lumină semnat, Cela Neamţu. Aleea Lăpuşneanu aduce aproape săptămânal atât artişti – producători - de artă plastică, dar şi consumatori de artă. Galeriile Dana, unde ne aflăm în momentul de faţă, v-a făcut onorata invitaţie să participaţi cu această expoziţie. Este, aş putea spune, un motiv în plus să dăm acestei alei stelele pe care artiştii le aduc printre trecători, le aduc jos, printre muribunzi.
Cela Neamţu: Este adevărat, aceeastă alee a făcut istorie Iaşului. Sunt pe stânga şi pe dreapta ei locaţii celebre, avem, iată, vis-à-vis Palatul Cuza, Muzeul Unirii cu o încărcătură istorică-emoţională puternică. Sunt la Iaşi şi sunt foarte fericită. Eu sunt ieşeancă, năcută la Piciorul Lupului, la o azvârlitură de băţ. Liceul l-am făcut aici la Oltea Doamna care astăzi poartă numele merelui poet român, Mihai Eminescu. Am fost recent în curtea liceului şi m-au cuprins fiorii copilăriei. Am venit la Iaşi cu colecţia „Ferestre pentru Ierihon”, pentru binecuvântarea tapiseriilor şi pentru binecuvântarea pe care am primit-o aici, o baie de laude. Sunt copleşită. Nu mă mai spăl un an.
P.G.: Haideţi să vorbim puţin despre aceste douăsprezece tapiserii expuse în această galerie. Am văzut că aduceţi printre ele şapte opere noi. Observ acest motiv al luminii, al ferestrelor, practic o deschidere a metafizicii, o întoarcere la religie.
C.N.: Mai mult ferestrele pentru Ierihon fac această deschidere. Urmează să mai aduc încă trei lucrări cu aceeaşi amprentă. Sunt nişte metafore bune, capabile să pătrunzi prin ele, cu o libertate, totodată, deschisă privitorului. Fereastra este simbolul libertăţii, simbolu
l visării, simbolul Luminii, a vieţii, a soarelui, a tot ce doriţi. Prin fereastră vedem lumea şi ea, la rândul ei ne vede. În funcţie de libertatea, de capacitatea citirii operei mele te poti purifica, te poţi încărca pozitiv, te poţi elibera de acel stres cotidian.
P.G.: De ce vine Cela Neamţu, într-o lume în care arta se valorifică prin depărtări de tehnici, de mesaje biblice, depărtări de acel „centru către margini”, cu o colecţie de piese care au în centru motivul ortodoxiei, al dumnezeirii? Nu este un paradox faţă de gândirea contemporană, cea potmodernă? Lucrările acestea mă trimit la origini, arta lucrată manual sau cu războiul de ţesut, îndeletnicire romnânească, ţărănească, îndeletnicire a pământului. Se simte.
C.N. : Eu practic ceea ce este expus aici de peste patruzeci de ani. Nu îmi este jenă să mărturisesc, sunt mândră de perioada parcursă. Deci, o practic, o simt şi împreună ne bucurăm. Prin această bucurie comună simt astfel împlinirea ca artist. Poate că sunt un temperament mai special. Se mai poate găsi şi astfel de artişti. Pe lângă toate descărcările contemporane, iată că sunt şi rătăciri care au rămas în evul mediu, lângă om. Eu mă simt ca în evul mediu, în acel spaţiu întunecat, care a dat atâta lumină omenirii, asupra căreia tot revenim. Cât echilibru!... uită-te de exemplu la renaştere, ce ev mediu întunecat a fost, şi totuşi, acolo avem cele mai mari opere, cele mai valabile legi universale care nu s-au perimat nici astăzi. Tot să te apleci asupra lor să le simţi, să le iei, să le continui. Nu mă număr, zic eu, printre acei echilibraţi ci mă închin, în general, echilibrului, stării lucrurilor spuse, gândite şi simţite în normele clasicului. Aici mă găsesc. Sunt un clasic în viaţă.
P.G.: Îmi amintiţi de Liviu Franga, care spune în una din cărţile lui că este „un clasic printre postmoderni”. Iată, aceste ferestre ale lui Ierihon va deschis şi portiţa amintirilor tinereţii. Aţi întâlnit, la Iaşi, foşti colegi de liceu, de facultate, prieteni din copilarie şi adolescenţă...
C.N.: De aceea am şi ţinut să vin la Iaşi. Am vorbit cu unul dintre colegii de atunci, pictorul Liviu Suhar, ca să expun doar trei zile aceste tapiserii la Iasi. „Dar ce îţi veni?” m-a întrebat el. „Tu care ai avut în 1993 expuse douăzeci şi două de tapiserii, timp de trei luni la Palatul Culturii, cu tema Cum se face o tapiserie, în 1999 tot la Palat ai expus împreună cu soţul şi fiu, iar acum vrei doar pentru trei zile... nu doamnă, trei săptămâni veţi expune” a completat el. Vreau să le spun ieşenilor că dacă picioarele lor vor ajunge la Ierihon, să ştie dinainte că se vor întîlni, chiar şi în posteritate cu mine. Colegii mei au venit aici, m-au impresionat cu primirea lor.
P.G.: În acest vernisaj sunt expuse douăsprezece piese, din care şapte sunt noi. Are acest număr o semnificaţie aparte, văd că şi lucrările sunt pline de simboluri religioase, pasărea, fereastra, trinitatea, icoana, heruvimi?
C.N.: Pasărea este motivul meu folcloric. Dacă mă trimiţi la tradiţia populară te uiţi la pasăre. Ferestrele sunt laitmotivul meu, dacă vedeţi şi în spatele păsării este o fereastră. Ea trebuie să zboare, are nevoie de libertate, de deschidere, chiar dacă sunt pământene. Păsările sunt ca nişte personaje, îmbrăcate somptuos, în special în operele mele. Ferestrele, patru pentru Ierihon, sunt noi. Două dintre lucrările expuse, au fost şi la Paris. Am dus acolo românescul nostru. De pe urma lor am adus aur în România. Am participat la concursul internaţional „Salonul artiştilor francezi ediţia 217” din 2006.
P.G.: Cum se văd tapiseriile acestea cu specific românesc dincolo de graniţele tării noastre?
C.N.: Cred că de aceea, am acest mare succes peste hotare. Nu mă inspir din ceilalţi artişti contemporani, fac aceste opere exact cum m-aş reconstrui pe mine, le fac ca pe Cela Neamţu. Or eu sunt româncă, iar ţara noastră are atâte lucrui frumoase care trebuiesc arătate. M-am inspirat din punctul medieval de la Putna, pe care l-am adăugat şi l-am continuat. Lucrările mele circulă în toată lumea, ele m-au plimbat. Peste hotare sunt iubită pentru că vin cu lucrări din spaţiul danubiano-pontic. Eu sunt un paradox al globalizării. Practic meseria aceasta de foarte multă vreme şi nu m-am conformat noilor tehnici, noutatea mea este legată de tradiţia românească. Mă păstrez fără să mă schimb. Nu vreau să fac ca la Paris sau ca la Bruxelles. Sunt cetăţean european, mâine poimâne cetăţean universal pentru că fac ca mine, fac ca în România. Noi avem specificul nostru, iar ceilelţi europeni trebuie să simtă din ce spaţiu geografic şi spiritual venim. Eu port specificul şi religia noastră.
Valentin Ciucă: „artista îşi face lucrarea ca pe o adevărată catapeteasmă”
Paul Gorban: Această expoziţie a reuşit să aducă cele mai sonore nume ale artelor platice din regiune. Unde putem plasa opera artistei Cela Neamţu? Vedem că sunt folosite în compoziţia artistică semnificaţii biblice, metafizice aş putea spune.
Valentin Ciucă: Sigur, despre metafizică vorbim întotdeauna în termeni aproximativi. În cazul de faţă vorbim de orchestrarea unor elemente de tip simbolic, într-un fel de arheologie al sacrului, în sensul în care aceste multiple ierihoane sunt un elogiu aduse creştinătăţii, ortodoxiei în special, cu intenţia de a finaliza printr-o metaforă plastică, atât prin triada, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, dar şi prin arhanghelii, apostolii, oştenii cerului, heruvimii care cântă muzica celestă a paradisului. Într-o iniţiere sui generis ar trebui să pornim de la această pasăre a Paradisului care poate fi privită ca un fel de păun. Este vorba despre un vis, de un vis care porneşte de la o tantelărie aproape barocă a primului plan, profilată pe fundalul cu adevărat metafizic al unor coloane, care sugerează atât arhaitate, dar în acelaşi timp şi nişte deschideri către un orizont iluzoriu. În alt registru, avem acele şapte noi lucrări, un număr sacru, şapte ierihoane. Eminescu avea dreptate când spunea că doar credinţa zugrăveşte icoanele paradisului. Aşa face şi Cela Neamţu, credinţa ei zugraveşte, dar nu cu culori obişnuite, ci cu acele culori ale firului, culorile textile. Asta însemnaă că foloseşte vopsitul vegetal, asta înseamnă o altă formă de vibraţie a fibrei textile aşezată în cel puţin patruzeci de tonuri şi subtonuri. Bizanţul nu a fost altceva, decât postul dinaintea renaşterii. A fost nevoie de o simbioză între spiritul cupolei bizantine şi decorativul oriental ca după aceea să se intre dintr-un ev mediu care era deja pe sfârşit, în orizontul aşteptărilor unor sinteze, care s-au produs în spaţiul occidental şi spaţiul răsăritean. La Cela Neamţu lucrul acesta se vede prin apsidele lucrărilor din ierihoane, în care triada Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, aceste medalioane ca în bisericile din Bucovina, au frumuseţea materialului bine şlefuit sugerând înfăşurările succesive, trecerea timpului, înfrăţirea, îmbinarea elementelor. Cela Neamţu îşi face lucrarea ca pe o adevărată catapeteasmă, a se vedea lucrarea numărul doi, unde se vede acel perete care desparte teritorul la care are acces credinciosul şi zona de mister al altarului unde se săvârşeşte marea taină. Vedem în alte lucrări ale artistei ideea de Ştefan cel Mare, atlet al creştinătăţii, într-un fel de miniatură sub un fel de boltă bizantină, îmbrăcat în straie bizantine, ca un fel de împărat al bizanţului, trăind şi apărând hotarele de răsărit ca un fel de damnare, predeapsă de a se
izbăvi prin sacrificiu. El se baza pe credinţă, armată şi pe propria lui inteligenţă. Găsim şi celelalte scene cu sfinţi într-un ansamblu decoraţional în care vom vedea întotdeauna nişte fructe simbolice din grădina raiului. Lumina se naşte odată cu dimineaţa şi sfârşeşte odată cu pierderea în astralitate, în albastrul de tonuri grave. Cela Neamţu face un tip de artă care nu permite reveniri.
P.G.: Aş putea să o consider pe Cela Neamţu un ortodox printre postmoderni pentru că se foloseşte de canoane într-o mişcare deschisă, liberă?
V.C.: Este, fără îndoială, un ortodox datorită canoanelor pe care le foloseşte, canoanele de la Athos, dar şi prin libertăţile pe care şi le asumă. Fereastra pentru mine este o deschidere către libertate, o libertate care se poate împinge până la absolut şi se poate prăbuşi în limitele individuale. Este oarecum cu dus întors, o deschidere în afară şi poate să fie o închidere înlăuntru. Aici este metafizica dspre care vorbeai la început, lucrurile nu trebuiesc judecate în dimensiunea lor materială, pragmatică. Aici avem de-a face cu lucruri care transcend comentariului banal şi riguros pe centimetrul pătrat, pentru că ceea ce contează este până la urmă o impresie de smerenie şi de sminţenie. De aceea o iubim pe Cela Neamţu.
P. G.: Este şansa ei atât de mare peste hotare datorită exportului artistic al specificului românesc?
V.C.: Asta cred că este şansa ei, inteligenţa de a rămâne diferită şi totuşi egală cu ea însăşi. Ştie de unde vine, ştie ce zestre genetică şi artistică are. A socotit că această racordare la bizanţ este de fapt o nostalgie a orientului care, după cucerirea Constantinopolului, a intrat într-un fel de barbarie în plan cultural. Există nostalgia acelor ritualuri extraordinare, iar Cela Neamţu vine din acest spaţiu al nobleţii şi al sacrificiului.
Cela Neamţu s-a născut la 16 iulie 1941, la Iaşi, la Piciorul Lupului. A absolvit Institutul de arte plastice „N. Grigorescu“ din Bucureşti, secţia artă textilă, clasa prof. Maria Pană Buescu, promoţia 1966. A debutat în 1966 la Galeria ORIZONT din Bucureşti cu tapiseria Reflexe. A participat la expoziţiile de artă decorativă din ţară şi la numeroase expoziţii de artă românească peste hotare, de la Moscova la New York. A participat cu lucrări în expoziţii colective internaţionale. Lucrări ale sale se află în colecţii de stat şi particulare în România, Suedia, Finlanda, Franţa, Olanda, Belgia, Anglia, Elveţia, Germania, Japonia, SUA, Canada, Grecia, Israel, Chile, Uruguay şi Italia.
Cela Neamţu: Este adevărat, aceeastă alee a făcut istorie Iaşului. Sunt pe stânga şi pe dreapta ei locaţii celebre, avem, iată, vis-à-vis Palatul Cuza, Muzeul Unirii cu o încărcătură istorică-emoţională puternică. Sunt la Iaşi şi sunt foarte fericită. Eu sunt ieşeancă, năcută la Piciorul Lupului, la o azvârlitură de băţ. Liceul l-am făcut aici la Oltea Doamna care astăzi poartă numele merelui poet român, Mihai Eminescu. Am fost recent în curtea liceului şi m-au cuprins fiorii copilăriei. Am venit la Iaşi cu colecţia „Ferestre pentru Ierihon”, pentru binecuvântarea tapiseriilor şi pentru binecuvântarea pe care am primit-o aici, o baie de laude. Sunt copleşită. Nu mă mai spăl un an.
P.G.: Haideţi să vorbim puţin despre aceste douăsprezece tapiserii expuse în această galerie. Am văzut că aduceţi printre ele şapte opere noi. Observ acest motiv al luminii, al ferestrelor, practic o deschidere a metafizicii, o întoarcere la religie.
C.N.: Mai mult ferestrele pentru Ierihon fac această deschidere. Urmează să mai aduc încă trei lucrări cu aceeaşi amprentă. Sunt nişte metafore bune, capabile să pătrunzi prin ele, cu o libertate, totodată, deschisă privitorului. Fereastra este simbolul libertăţii, simbolu
l visării, simbolul Luminii, a vieţii, a soarelui, a tot ce doriţi. Prin fereastră vedem lumea şi ea, la rândul ei ne vede. În funcţie de libertatea, de capacitatea citirii operei mele te poti purifica, te poţi încărca pozitiv, te poţi elibera de acel stres cotidian.P.G.: De ce vine Cela Neamţu, într-o lume în care arta se valorifică prin depărtări de tehnici, de mesaje biblice, depărtări de acel „centru către margini”, cu o colecţie de piese care au în centru motivul ortodoxiei, al dumnezeirii? Nu este un paradox faţă de gândirea contemporană, cea potmodernă? Lucrările acestea mă trimit la origini, arta lucrată manual sau cu războiul de ţesut, îndeletnicire romnânească, ţărănească, îndeletnicire a pământului. Se simte.
C.N. : Eu practic ceea ce este expus aici de peste patruzeci de ani. Nu îmi este jenă să mărturisesc, sunt mândră de perioada parcursă. Deci, o practic, o simt şi împreună ne bucurăm. Prin această bucurie comună simt astfel împlinirea ca artist. Poate că sunt un temperament mai special. Se mai poate găsi şi astfel de artişti. Pe lângă toate descărcările contemporane, iată că sunt şi rătăciri care au rămas în evul mediu, lângă om. Eu mă simt ca în evul mediu, în acel spaţiu întunecat, care a dat atâta lumină omenirii, asupra căreia tot revenim. Cât echilibru!... uită-te de exemplu la renaştere, ce ev mediu întunecat a fost, şi totuşi, acolo avem cele mai mari opere, cele mai valabile legi universale care nu s-au perimat nici astăzi. Tot să te apleci asupra lor să le simţi, să le iei, să le continui. Nu mă număr, zic eu, printre acei echilibraţi ci mă închin, în general, echilibrului, stării lucrurilor spuse, gândite şi simţite în normele clasicului. Aici mă găsesc. Sunt un clasic în viaţă.
P.G.: Îmi amintiţi de Liviu Franga, care spune în una din cărţile lui că este „un clasic printre postmoderni”. Iată, aceste ferestre ale lui Ierihon va deschis şi portiţa amintirilor tinereţii. Aţi întâlnit, la Iaşi, foşti colegi de liceu, de facultate, prieteni din copilarie şi adolescenţă...
C.N.: De aceea am şi ţinut să vin la Iaşi. Am vorbit cu unul dintre colegii de atunci, pictorul Liviu Suhar, ca să expun doar trei zile aceste tapiserii la Iasi. „Dar ce îţi veni?” m-a întrebat el. „Tu care ai avut în 1993 expuse douăzeci şi două de tapiserii, timp de trei luni la Palatul Culturii, cu tema Cum se face o tapiserie, în 1999 tot la Palat ai expus împreună cu soţul şi fiu, iar acum vrei doar pentru trei zile... nu doamnă, trei săptămâni veţi expune” a completat el. Vreau să le spun ieşenilor că dacă picioarele lor vor ajunge la Ierihon, să ştie dinainte că se vor întîlni, chiar şi în posteritate cu mine. Colegii mei au venit aici, m-au impresionat cu primirea lor.
P.G.: În acest vernisaj sunt expuse douăsprezece piese, din care şapte sunt noi. Are acest număr o semnificaţie aparte, văd că şi lucrările sunt pline de simboluri religioase, pasărea, fereastra, trinitatea, icoana, heruvimi?
C.N.: Pasărea este motivul meu folcloric. Dacă mă trimiţi la tradiţia populară te uiţi la pasăre. Ferestrele sunt laitmotivul meu, dacă vedeţi şi în spatele păsării este o fereastră. Ea trebuie să zboare, are nevoie de libertate, de deschidere, chiar dacă sunt pământene. Păsările sunt ca nişte personaje, îmbrăcate somptuos, în special în operele mele. Ferestrele, patru pentru Ierihon, sunt noi. Două dintre lucrările expuse, au fost şi la Paris. Am dus acolo românescul nostru. De pe urma lor am adus aur în România. Am participat la concursul internaţional „Salonul artiştilor francezi ediţia 217” din 2006.
P.G.: Cum se văd tapiseriile acestea cu specific românesc dincolo de graniţele tării noastre?
C.N.: Cred că de aceea, am acest mare succes peste hotare. Nu mă inspir din ceilalţi artişti contemporani, fac aceste opere exact cum m-aş reconstrui pe mine, le fac ca pe Cela Neamţu. Or eu sunt româncă, iar ţara noastră are atâte lucrui frumoase care trebuiesc arătate. M-am inspirat din punctul medieval de la Putna, pe care l-am adăugat şi l-am continuat. Lucrările mele circulă în toată lumea, ele m-au plimbat. Peste hotare sunt iubită pentru că vin cu lucrări din spaţiul danubiano-pontic. Eu sunt un paradox al globalizării. Practic meseria aceasta de foarte multă vreme şi nu m-am conformat noilor tehnici, noutatea mea este legată de tradiţia românească. Mă păstrez fără să mă schimb. Nu vreau să fac ca la Paris sau ca la Bruxelles. Sunt cetăţean european, mâine poimâne cetăţean universal pentru că fac ca mine, fac ca în România. Noi avem specificul nostru, iar ceilelţi europeni trebuie să simtă din ce spaţiu geografic şi spiritual venim. Eu port specificul şi religia noastră.
Valentin Ciucă: „artista îşi face lucrarea ca pe o adevărată catapeteasmă”
Paul Gorban: Această expoziţie a reuşit să aducă cele mai sonore nume ale artelor platice din regiune. Unde putem plasa opera artistei Cela Neamţu? Vedem că sunt folosite în compoziţia artistică semnificaţii biblice, metafizice aş putea spune.
Valentin Ciucă: Sigur, despre metafizică vorbim întotdeauna în termeni aproximativi. În cazul de faţă vorbim de orchestrarea unor elemente de tip simbolic, într-un fel de arheologie al sacrului, în sensul în care aceste multiple ierihoane sunt un elogiu aduse creştinătăţii, ortodoxiei în special, cu intenţia de a finaliza printr-o metaforă plastică, atât prin triada, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, dar şi prin arhanghelii, apostolii, oştenii cerului, heruvimii care cântă muzica celestă a paradisului. Într-o iniţiere sui generis ar trebui să pornim de la această pasăre a Paradisului care poate fi privită ca un fel de păun. Este vorba despre un vis, de un vis care porneşte de la o tantelărie aproape barocă a primului plan, profilată pe fundalul cu adevărat metafizic al unor coloane, care sugerează atât arhaitate, dar în acelaşi timp şi nişte deschideri către un orizont iluzoriu. În alt registru, avem acele şapte noi lucrări, un număr sacru, şapte ierihoane. Eminescu avea dreptate când spunea că doar credinţa zugrăveşte icoanele paradisului. Aşa face şi Cela Neamţu, credinţa ei zugraveşte, dar nu cu culori obişnuite, ci cu acele culori ale firului, culorile textile. Asta însemnaă că foloseşte vopsitul vegetal, asta înseamnă o altă formă de vibraţie a fibrei textile aşezată în cel puţin patruzeci de tonuri şi subtonuri. Bizanţul nu a fost altceva, decât postul dinaintea renaşterii. A fost nevoie de o simbioză între spiritul cupolei bizantine şi decorativul oriental ca după aceea să se intre dintr-un ev mediu care era deja pe sfârşit, în orizontul aşteptărilor unor sinteze, care s-au produs în spaţiul occidental şi spaţiul răsăritean. La Cela Neamţu lucrul acesta se vede prin apsidele lucrărilor din ierihoane, în care triada Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, aceste medalioane ca în bisericile din Bucovina, au frumuseţea materialului bine şlefuit sugerând înfăşurările succesive, trecerea timpului, înfrăţirea, îmbinarea elementelor. Cela Neamţu îşi face lucrarea ca pe o adevărată catapeteasmă, a se vedea lucrarea numărul doi, unde se vede acel perete care desparte teritorul la care are acces credinciosul şi zona de mister al altarului unde se săvârşeşte marea taină. Vedem în alte lucrări ale artistei ideea de Ştefan cel Mare, atlet al creştinătăţii, într-un fel de miniatură sub un fel de boltă bizantină, îmbrăcat în straie bizantine, ca un fel de împărat al bizanţului, trăind şi apărând hotarele de răsărit ca un fel de damnare, predeapsă de a se
izbăvi prin sacrificiu. El se baza pe credinţă, armată şi pe propria lui inteligenţă. Găsim şi celelalte scene cu sfinţi într-un ansamblu decoraţional în care vom vedea întotdeauna nişte fructe simbolice din grădina raiului. Lumina se naşte odată cu dimineaţa şi sfârşeşte odată cu pierderea în astralitate, în albastrul de tonuri grave. Cela Neamţu face un tip de artă care nu permite reveniri.P.G.: Aş putea să o consider pe Cela Neamţu un ortodox printre postmoderni pentru că se foloseşte de canoane într-o mişcare deschisă, liberă?
V.C.: Este, fără îndoială, un ortodox datorită canoanelor pe care le foloseşte, canoanele de la Athos, dar şi prin libertăţile pe care şi le asumă. Fereastra pentru mine este o deschidere către libertate, o libertate care se poate împinge până la absolut şi se poate prăbuşi în limitele individuale. Este oarecum cu dus întors, o deschidere în afară şi poate să fie o închidere înlăuntru. Aici este metafizica dspre care vorbeai la început, lucrurile nu trebuiesc judecate în dimensiunea lor materială, pragmatică. Aici avem de-a face cu lucruri care transcend comentariului banal şi riguros pe centimetrul pătrat, pentru că ceea ce contează este până la urmă o impresie de smerenie şi de sminţenie. De aceea o iubim pe Cela Neamţu.
P. G.: Este şansa ei atât de mare peste hotare datorită exportului artistic al specificului românesc?
V.C.: Asta cred că este şansa ei, inteligenţa de a rămâne diferită şi totuşi egală cu ea însăşi. Ştie de unde vine, ştie ce zestre genetică şi artistică are. A socotit că această racordare la bizanţ este de fapt o nostalgie a orientului care, după cucerirea Constantinopolului, a intrat într-un fel de barbarie în plan cultural. Există nostalgia acelor ritualuri extraordinare, iar Cela Neamţu vine din acest spaţiu al nobleţii şi al sacrificiului.
Cela Neamţu s-a născut la 16 iulie 1941, la Iaşi, la Piciorul Lupului. A absolvit Institutul de arte plastice „N. Grigorescu“ din Bucureşti, secţia artă textilă, clasa prof. Maria Pană Buescu, promoţia 1966. A debutat în 1966 la Galeria ORIZONT din Bucureşti cu tapiseria Reflexe. A participat la expoziţiile de artă decorativă din ţară şi la numeroase expoziţii de artă românească peste hotare, de la Moscova la New York. A participat cu lucrări în expoziţii colective internaţionale. Lucrări ale sale se află în colecţii de stat şi particulare în România, Suedia, Finlanda, Franţa, Olanda, Belgia, Anglia, Elveţia, Germania, Japonia, SUA, Canada, Grecia, Israel, Chile, Uruguay şi Italia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu