Alex Ştefănescu, despre chipurile cărţilor şi notele lor

Nu este prima carte, şi nu va fi nici ultima, care aduce, în analiză justiţiară, problema cărţilor prost scrise. De-a lungul timpului, au existat exegeţi cu drag de literă, care i-au dat în vileag, fără regrete sau menajamente, pe autorii plecaţi după vânat de glorie şi aură scriitoricească prin livada cu verbe. Dacă Alex Ştefănescu, acum aproape trei decenii publica la editura Cartea Românească volumul Între Da şi Nu în care ne prezenta profiluri model de scriitură şi prezenţe scriitoriceşti plecând de la I. L. Caragiale, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Alexandru Philipide sau instantanee critice cu privire la Ana Blandiana, Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Fănuş Neagu, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea şi mulţi alţii, iată că, după atâţia ani, ne arată că nu şi-a pierdut îndemânarea, ci mai mult, a prins curajul şi pofta de a scrie la rece despre autori care atunci când folosesc verbul, în ciuda insistenţelor şi obsesiilor care stau drept momeală, nu reuşesc să transmită coerent un mesaj.
Dacă, înainte de 1989, o carte trebuia, înainte să apară în librării, să treacă prin mâna a cel puţin trei corectori (dintre care doi erau poate cenzori, lucru pe bună dreptate contestat în mod flagrant de majoritatea poeţilor generaţiei ``80) iată că, o dată cu liberul drept de circulaţie al semnelor, mulţi români au găsit prin sertarele noptierelor manuscrise lacrimogenice pe care s-au gândit să le aducă la lumină prin intermediul tiparului. Doar că, mulţi confundă lumina unui manuscris cu cea a lenjeriilor de pat sau a prostiei.
Pe bună dreptate, ultima carte a criticului literar Alex Ştefănescu, Cum te poţi rata ca scriitor, apărută anul acesta la editura Humanitas, poate fi privită drept un dicţionar al etapelor, care te pot duce în păcatul marelui scriitor de necitit. Dacă ţinem cont de câte zeci de cărţi apar zilnic în România de astăzi, am putea spune că, lista sau bibliografia folosită de autor, este mică. Totuşi, dacă ne-am lua după spusele omului din popor care ne învaţă că, nu ai nevoie de un oraş ca să aprinzi un foc, am putea spune că nici Alex Ştefănescu nu are nevoie de toate titlurile proaste că să ne arate că există cărţi slab scrise. În fond, el nu îşi doreşte să ne arate ce autori scriu în afara literei, chiar dacă, în volumul de faţă, aduce în atenţie un indice de nume, ci, mai curând, ne propune o reţetă de genul cum să faci să scrii bine, asta poate şi pentru faptul că este la modă, pentru marile edituri, să publice cărţi cu profil practic. O carte trebuie să aibă o finalitate practică. De asta este sigur şi Alex Ştefănescu, motiv pentru care, scoate de la raft cărţile fără finalitate. El consideră, pe bună dreptate, că în calitate de om al literelor, este responsabil de felul cum litera se citeşte sau este scrisă, de aceea în cele peste 350 de pagini ale cărţii, tipăreşte certificatului carnavalului şi prostiei omeneşti. Şi, cum orice carnaval aduce în atenţie măşti şi costume, de această dată, avem parte de un adevărat dezmăţ al minţii umane. Alex Ştefănescu, aşa cum singur mărturiseşte, nu pune la zid, nu aruncă în scriitori cu pietre, ci, dimpotrivă îi respectă pentru că au ca preocupare scrisul, dar în acelaşi timp, poartă în inimă ironia faţă de cărţile prost scrise. El nu are în atenţie scriitorul în persoană, ci cartea scrisă prost, pentru că aceasta ocupă locul în bibliotecile naţionale. Consider gestul lui ca fiind şi unul naţionalist. De ce ar dori un om de litere să aibă cărţi care-i stâlcesc limba şi rostul neamului?
Cărţile în care autorii folosesc limbajul de lemn sau expresii rebusistice, precum şi cărţile scrise cu umor de autori fără umor, dar şi cărţile în care autorii abordează subiecte folosindu-se de excavatoare sau cărţi scrise pentru a preaslăvi pe cineva, sunt ingredientele cele mai potrivite pentru a râde. Alex Ştefănescu râde nu de felul cum autorii poartă masca scriitorului, ci de felul în care aceştia aleg să îşi asume chipul. Chipul ales de autorii avuţi în atenţie, fie ei poeţi, prozatori, eseişti sau critici literari, apare în viziunea lui Alex Ştefănescu drept un drog, un drog al nebuniei şi al aroganţei, unul care te poate determina să confunzi literatura cu gimnastica aerobică.
Dacă, despre chipul volumului de poeme Sinuciderea se mai amână (Grinta, Cluj, 2006) ne spune că atunci când scrie simplu, îşi divulgă banalitatea modului de a gândi sau că sigur pe sine, voios, poetul înoată de cele mai multe ori în largul unei filozofări ieftine, despre chipul cărţii La Gioia (Apokalipsa indiană Internaţională „I.C.Petrescu”, Academia Internaţională Mihai Eminescu, Bucureşti, 2002) ne arată că se crede drept medic care foloseşte grafia încâlcită tocmai pentru a intimida pe cititor prin bogăţia de imagini construite în fraze interminabile. „Construieşte fraze lungi, de câte 3-4 pagini fiecare, care, dacă ar fi recitite pe o scenă, ar duce în mod sigur la asfixierea actorului şi la prăbuşirea lui, în faţa asistenţei.”
În demersul justiţiar, despre care am amintit, criticul literar nu iartă pe nimeni, indiferent de valoarea de care autorul s-a bucurat până la apariţia cărţii considerată drept gafată. În acest sens, îl are în vizor şi pe chipul cărţii Paradisul evident – o filozofie pentru mine şi pentru contemplativii care îmi seamănă (Timpul, Iaşi, 2000), despre care spune că are elanuri de poet, nesusţinute de o autentică aptitudine pentru poezie. Nici autorii care încearcă să iasă din anonimat la remorca faimei unor autori consacraţi nu sunt iertaţi de criticul avut aici în discuţie. Astfel, cavalerul măştii De vorbă cu Nichita (Amurg sentimental, Bucureşti, 2001) este demascat de ideea că vrea să aducă în atenţie un volum de convorbiri cu Nichita Stănescu.
Poeţii care au înţeles că orice poate fi poezie, precum şi scriitorii care fac din limbajul licenţios (fără minimum de talent) un act de cultură, sunt demascaţi drept sfidători ai convenţiei. „În principiu, folosirea de către un poet a unor cuvinte deocheate nu trebuie să sperie. Şi nici nu sperie (poate doar pe unii cititori necultivaţi). Ca dovadă, Emil Brumaru, care merge în privinţa aceasta mult mai departe, place chiar şi celor mai sfioase domnişoare.”
Citind cartea lui Alex Ştefănescu, suma unor articole publicate în diferite reviste de literatură din ţară sau prezentate cu diferite ocazii televizate, scrisă parcă în stilul unui roman gen thriller, observăm răbdarea şi devotamentul autorului faţă de limbă. Aflăm că, pentru criticul literar, textele literare sunt considerate, prin tradiţie, modele de folosire corectă a limbii române. Acolo unde observă că nu se respectă canonul şi se merge până la a-l desfiinţa, justiţiarul literelor loveşte în carte până când scoate la lumină nota autorului ei. Astfel, chiar dacă a suportat cu stoicism lectura chipului Emancipare (Reîntregirea, Alba Iulia, 2006), nu poate să nu-i înroşească obrazul (masca), dându-i, ca la şcoală, nota patru. „Pe paginile cărţii am încercuit, cu creionul roşu, numeroase formulări greşite, iar după ce am închis cartea am scris pe coperta ei nota: „4 (patru)”.”În încheiere mai spunem doar că sfatul lui Alex Ştefănescu pentru cum te poţi rata ca scriitor – câteva metode sigure şi 250 de cărţi proaste nu este îndreptat numai autorilor de carte publicată, cât şi celor care pretind că trimit o scrisoare sau celor care doresc să invite la vals, precum şi celor care deschid (chiar şi în mod gratuit) coperţile lumii virtuale, unde comunicarea scrisă este principalul mijloc de a transmite sau de a primi un mesaj.