Costin Tănăsescu, un faraon printre postmoderni

Când pe şoselele oraşului, la orele de vârf ale zilei, trec fumegând în coloană ca furnicile maşinile care scot un zgomot ce te face să urli la chipurile de nailon de pe blocurile înfăşurate în scârţ, un singur gând te poate domoli, acela al frumuseţii tale, al liniştii pe care o porţi în măduva viselor tale, al romanului în care îţi propui să mori. La fel se întâmplă şi în cazul lui Costin Tănăsescu, autor care îşi duce prin cafenelele literare poezia şi o presară în şoapte Dumnezeului tău, între jucăriile copiilor tăi, în patul iubitei tale, în gura celor care muşcă plecări şi oi de zăpadă. Cel puţin aşa pare să ni se arate autorul în volumul de poeme Romanul în care mor, apărut anul trecut la editura timişoreană, Brumar. Scrisă parcă în spiritul confesiunii, în taină, ca un jurnal, întreaga carte ni-l arată pe poet altfel decât congenerii lui, care de cele mai multe ori înţeleg că poezia şi-a mutat locul din Om într-o coadă aflată între nişte picioare care, ţâââş, oricum sunt în ceaţă.
Costin Tănăsescu îşi deschide sufletul şi se arată aşa cum trebuie să se arate un poem care îşi întinde oasele tocmai pentru a te face să te îndrăgosteşti în libertate de rănile ce se închid fără semne. Din gura acestui roman poemele ies nişte umbre desenate cu degetul / pe un geam îngeţat, se aude râsul lui Puşkin în camera de judecată, iar cele mai frumoase poeme se scriu singure, ca idolii care s-au îmnulţit. Poetul are grijă să te scoată din amorţeala cotidianului propunându-ţi să înveţi alături de el cum se poartă armura poeziei în lupta cu tristeţea. „Tu nu oboseai / şi nu ţi se păreau nesfârşite drumurile. / Acum, când storci legume / şi te gândeşti la Dumnezeu, / eu trebuie să îmbrac armura / şi să învăţ / cum se luptă cu tristeţea ta. (Armura), ne spune poetul. Autorul pulsează teme care îl definesc drept un adept al limbajului alb, el este preocupat de memorie, de timp, de Dumnezei, de excursiile în oraşul fără orizonturi, de tot ceea ce în această dialectică amăruie-dulce te îndeamnă să mergi până la capăt.
În ciuda universului pe care nostalgic îl desenează, ca un copil pe asfaltul gândirii postmoderne, Costin Tănăsescu este conştient că din arta lui, din carnea şi strigătele lui metafizice se vor hrăni în haită lupii cu chip de om. Iată ce ne spune poetul: „Cât de curând voi ajunge la glină, / unde păsări înfometate ciugulesc / din amintirile celor ca mine. / Cineva se va bucura se puloverul copilăriei mele, / cineve de colile albe, / cineva de femeia pe care-am iubit-o... // Cât de curând voi ajunge! Acolo voi plusa / ce am şi ce nu am. / De la tine, totul..." (Cacialma). Pe de altă parte, îl vedem pe poet preocupat de timpul ce-l poartă ca pe o haină. El ştie că acesta va fi purtat de un alt copil, de un alt bărbat, care, ca şi el, va avea de împărţit viaţa ce se cunoaşte pe dinafară.
Poemele care construiesc piramida romanului, locul de veci al acestui faraon piteştean, sunt minipovestiri care deschid o umbrelă sub care poetul îşi găseşte liniştea, iubirea, cerul mat, buze care joacă asemenea curtezanelor, ca nişte rufe negre într-o ceaţă gălbuie şi dimineţile care tac, dar din tăcerea cărora aidoma se vor naşte pui hămesiţi de cuvinte. „Pentru drumurile tale bătute singură, / pentru nopţile în care-ţi numeri / programele maşinii de spălat, / pentru teama că zâmbetul tău / va deveni curând ocrotit de lege / şi pentru alte chestii pe care numai noi doi / (şi Dumnezeu) le cunoaştem, o să mă chem pe mine. // Am o umbrelă superbă / şi sub ea e linişte." ne spăune Costin Tănăsescu atunci când invocă dragostea ce i se arată un bici care lasă urme.
Poetul cafenelelor literare, aşa cum îmi place mie să îl numesc pe CostinTănăsescu, devine ironic atunci când în jurul lui observă că tehnologia este folosită pentru a spăla identităţi, este folosită să nască prin intermediul luminilor albastre ale TV-ului tipi care joacă foarte foarte bine, tipi care fără să clipească ucid pentru iubitele lor. „Am crezut că sunt pregătit, / la vârsta de 37 de ani, / să fac un studiu / ce va revoluţiona ştiinţa. / Încă mai scriu, / muşcând din ciocolată... / şi faţa mea doi copii joacă tenis / ca nebunii. / De câte ori lovesc fileul / din tastatura fără litere / se scutură mici rămăşiţe ale inimii. // ... nişte frunze roşii / ce curând vor acoperi podeaua." ne spune poetul atunci când are ca temă Iluzia.
În final mai spunem că aceste batiste lirice care vor acoperi trupul faraonului pornit în cautare de Dumnezei nu fac decât să ni-l arate pe Costin Tănăsescu ca pe un gând care ni se răsuceşte în nebunia boarfelor adunate în debaraua existenţei noastre, un gând care porneşte prin venele noastre în căutarea fericirii. „Prin fereastra murdară / luna se îngroaşă în frunze de salcie. / Aş fi putut trece mai uşor peste fericire. / Închid ochii şi ascult vântul care înalţă pungi. // Este ce-a mai rămas / din mine." Cu această poezie în care limbajul autorului curge fără a apela la tehnici inginereşti, în care se zăresc crezurile poetului, în care străzile ne inundă cu peşti aurii şi iubirea apare în ciuda atâtor pericole mondiale Costin Tănăsescu îşi va găsi locul în dimineaţa literaturii române ca un comandant care ştie să vâslească printre liniile acestei lumi.

Costin TĂNĂSESCU
romanul în care mor
Ed. Brumar, Timişoara, 2009