Tucu Moroşanu, păstor al iluziilor în transhumanţa bucovineană

De acolo, din inima Bucovinei, mai exact de la poalele muntelui Rarău, se aude goarna unui hangiu care modelează „din luturi de ivoriu" mitul poetului care cu „argintul" se luptă „c-un dur adevăr", adevărul despre Om şi Lume. Tucu Moroşanu, poet care a semnat până acum patru capitole din evanghelia lui, (Drumuri de rouă – 2000, Exilat în toamnă – 2003, Iarna în bucătăria de vară – 2008 şi Fiare vechi şi-nmiresmate – 2009), înţelege că într-o lume în care valorile sunt concepute de cele mai multe ori „în stări bahice" ca nişte „copii handicapaţi" şi sunt alimentate din „sânii cu miros de otravă", într-o lume în care poeţii au devenit „braconieri cu inima ubicuă", într-o lume în care liniştea este devorată de egoism şi răutate este nevoie de „un anotimp plăsmuit" „pe sub ninsori de cuvinte", care să readucă pacea şi să restaureze povestea, acea „zodie fecundă" în care lupii şi cerbii privesc „cum îşi înţarcă ursoaica puii / şi liniştea într-un fel / cu totul altfel reînviată / spre a fi devorată mai cu folos."
Chiar dacă nu este un poet care şochează prin limbaj şi expresii poetice, chiar dacă de pe malul „lacului de argint" suprarealismul poetic folosit de postmodernişti este servit drept momeală pentru păstrăvi, poetul din Câmpulung Moldovenesc nu poate fi ocolit de cei care cu adevărat trăiesc poezia, asta pentru că prin versurile lui, Tucu Moroşanu reuşeşte să te reconecteze la lumea veche, arhaică, a pământului şi cerului locuite de turmele păstorilor care ca nişte corsari cărunţi de loc temuţi / vor acosta în golful memoriei.
Capitolele trei şi patru ale evangheliei lirice a lui Tucu Moroşanu, respectiv Iarna în bucătăria de vară şi Fiare vechi şi-nmiresmate, apărute amândouă la editurile ieşene Princeps Edit şi Feed Back, nu fac decât să ni-l arate pe poet dezvelindu-şi ca într-un gest de confesiune „sufletul ca un ogor arat / în aşteptarea seminţelor calde.", drept un inventator de triburi pentru înţelesul tuturor. El este conştient că un limbaj poetic trebuie să ajungă la fiecare mioară, la fiecare frunză, la fiecare suflet care se strecoară spre zei, la fiecare floare crescută pe coasta munţilor şi mai ales la îngerii flămânzi. Tucu Moroşanu profeţeşte şi pentru aceia care „tot mai puţin îşi poartă / turmele prin iarba stelelor". El, asemenea călugărilor pustnici, este conştient că păcatul poate fi îmbrăţişat chiar şi în singurătate, motiv pentru care sporeşte rugăciunea cu aceia care îşi „reazemă baltagul de cer" şi cu cei „de sub brazdă".
Lirica lui Tucu Moroşanu se construieşte în jurul a câtorva teme care îl definesc ca poet, teme care apar obsesiv în aceste două volume de poeme. Filosofia poetului din Câmpulung Moldovenesc nu este preparată în oala enormă al iadului comunal, cum nici paşaportul pentru lumea în sine nu este unul al privirii ad-hoc. Teme precum moartea, singurătatea, visul, natura, lutul, râul, vulcanul, iubirea, civilizaţia şi credinţa în zei constituie fundaţia lumii pe care poetul o propune ca alternativă la cea pe care o trăim. În acest sens redăm aici integral poemul Nu-mi pasă din volumul Fiare vechi şi-nmiresmate: „N-aveţi decât să existaţi / Aşa cum poftiţi dar eu / Am hotărât să purced / La săpatul fundaţiei / Unei lumi paralele / Fără / aprobarea / consiliului / comunal." În acelaşi ton este scris şi poemul Iarna în bucătăria de vară, din volumul cu acelaşi titlu: „E mai cald iarna în bucătăria de vară, / În sufragerie nu stai decât dacă / Eşti posesor al unui paşaport ad-hoc / Numit certificat de deces / Valabil câteva zile, / Timp în care mai poţi privi / Ce se petrece sub tine, fără a comenta / Inventariind disperarea, ipocrizia / Sau pur şi simplu nepăsarea. / Atunci de atâta firesc / Ai toate motivele / Să te muţi mulţumit."
Poetul recunoaşte şi împărtăşeşte în acelaşi timp sentimentul trăirii întregului univers, îşi exprimă când emotiv, când cu entuziasm, când furios, când ironic întregul crez iconic despre lumea în care trăieşte, din care se inspiră şi pe care o pictează cu har. El descoperă că prin poezie, prin frumos, prin asumarea în taină şi solitudine Dumnezeu se arată în toate. „Tot mai departe călătoresc / Încet şi sigur, mai ales singur / Simt într-o picătură universul / Pulsând mai abitir ca inima poetului / Din tagma celor ce-l văd / Pe Dumnezeu în ceea ce / Nu zgârcit se mai întâmplă." (Mai ales singur din volumul Fiare vechi şi-nmiresmate). Poetul atunci când are în vedere problema morţii o abordează când iconic, când ironic. Uşor poate fi observată trecerea de la discursul dur, canonic, la cel ironic. În acest sens redăm aici poemul Gânduri la odihnă din volumul Iarna în bucătăria de vară: „ Cum ar fi să-ţi aduni gândurile / La odihnă într-un turn de argilă / Ne mai încercând să descifrezi viaţa / Alcătuită în ruine al căror sens îţi scapă / Pe când cuvintele se cer cosite / Ca grâul de oamenii mai vechi / Gândul înrourat călăreşte / Aburul vinului ogoit în ulcele / Până la urmă dacă ar avea / Cât de cât spirit practic / Moartea nu şi-ar pune mintea / C-un aiurit ca mine."
Cei care vor avea răbdarea să cunoască de aproape universul poetic al lui Tucu Moroşanu vor observa că acesta este unul al naturii, al cerului şi pământului, elemente care constituie poemele cu turme, poemele unui păstor al iluziei, poemele hangiului care-şi percepe deopotrivă viaţa şi moartea ca o întâmplare livrescă / poate chiar binecuvântată.
Asemenea olarilor care poartă cu ei aroma lutului, Tucu Moroşanu poartă mucegăita zeiţă a pădurii în inimă şi construieşte în schimbul unor fulgi din aripi de înger un timp intim ce se cicatrizează pe sub ninsori de cuvinte, un timp cu vise aduse greu de peste mare, / ascunse sub mormane de poeme, un timp în care goarne siderale / vor vesti că am dobândit / din nou inimi de fluturi.
Hangiul care-şi caută sirena în balta cu arginţi greu acceptă decorul citadin din care face parte, un decor încărcat de „gunoieri, căţei, / femei, poliţie / Legişti, / Sub tei / În tomberon / Un avorton / Într-o sacoşă de naylon / s-oferă singur / plean / oraşului european…" (Decor Citadin din volumul Fiare vechi şi-nmiresmate). Astfel de pastişe pot fi descoperite în multe locuri în poezia lui Tucu Moroşanu, în special în volumul de versuri Fiare vechi şi-nmiresmate, unde poetul îşi arată făţiş dispreţul faţă de cei care distrug mitul frumos de a trăi împreună / cu natura.
De observat în lirica lui Tucu Moroşanu este şi faptul că autorul zugrăveşte în poeme folosind varul de la poalele muntelui Rarău, varul Bucovinei. În multe poeme autorul apelează la arhaisme şi neologisme, cuvinte care ar putea constitui tema principală a unei lucrări ştiinţifice. Putem spune că, lumea adevărată a lui Tucu Moroşanu, este limba şi locul Bucovinei, care se regăsesc în cosmologia poetului ca semne întru mântuire.
Chiar dacă ne este dificil a-l încadra într-o anume generaţie poetică pe Tucu Moroşanu, cert este ca acest poet care şi-a trimis, aşa cum are el să mărturisească, „în lumină / cu încăpăţânare vorbele / chiar şi atunci când / se simte ca un cârciumar / căruia i s-a isprăvit vinul / în zi de duminică…"(Poetul din volumul Iarna în bucătăria de vară), este un poet care fără nici un fel de rezerve poate fi comparat cu autori de sorginte romantică, datorită temelor şi tehnicilor poetice folosite, dar şi cu biografiştii optzecişti, de care realmente se simte apropiat.