vineri, 31 octombrie 2008

Cezar Ivănescu - poetul tălpilor albe



Mi-l amintesc pe Don Cezar, cum obişnuiau prietenii să îi spună, trist şi iubind. Eram student în anul trei de facultate. Coboram de la Universitate spre crîşma Boema de pe Copou, clădire în care înainte de 1989 funcţionase corpul securităţii ieşene. Poetul Cezar Ivanescu urca la etajul clădirii, unde avea, din 2000, biroul redacţiei Editurii Junimea, a căreia director era. Îmbrăcat în costum ducea în spate ca o povară un ruxac, probabil încărcat de cărţi primite de la debutanţi. Purta în picioare o pereche de adidaşi albi. Nu-l mai văzusem pînă atunci. Mi-a plăcut privirea aceea a lui, privire întoarsă spre suflet, în urma tălpilor albe lăsate anapoda pe treptele de la intrare. L-am simţit altfel decît pe ceilalţi pe care îi tot vedeam pe la Boema. Luat de val l-am urmat. Era sfîrşit de toamnă. Treptele din lemn, scorojite bine îmi apăreau ca un grup de măicuţe bătrîne pregătite oricînd de bîrfă şi rugăciune. Auzeam fiecare pas pe care îl făceam. Urcam, şi cu cît înaintam aveam senzaţia că nu se mai termină. În capătul scărilor m-a întîmpinat o doamnă. Era secreatara editurii Juimea. Ca să mă aflu în treabă am întrebat-o care sunt condiţiile pentru a publica o carte. Don Cezar s-a uitat peste ochelari la mine şi m-a întrebat pentru ce tip de carte pun întrebările. Nu ştiam ce să îi răspund. Vocea lui trecuse prin mine ca printr-o fătucă virgină. Am făcut stînga-împrejur şi am ieşit din sediul editurii Junimea. La acelaşi etaj funcţiona şi sediul editurii Alfa. Nicolae Panaite, patronul editurii Alfa, despre care aveam să aflu mai tîrziu că este şi poet, tocmai urca scările. Mirosea a parfum de barbat care „se respectă”. M-a oprit şi m-a întrebat dacă sunt mulţumit de ofertele editoriale ale lui Cezar Ivănescu. Atunci, aflasem cine este omul cu tălpile albe. Eram oarecum dezamăgit, pentru că îl ştiam pe poet din liceu şi că nu l-am recunoscut. Mi-a vorbit diriginta - care era şi profesoară de limba şi literatura română – despre el atunci cînd mi i-au recomandat pentru lectură şi pe Nichita Stănescu, pe Blaga, pe Noica şi pe alţii.
L-am întîlnit din nou pe Don Cezar, la Festivalul Internaţional de Literatură Româno-Canadiană „Ronald Gasparic“, desfăşurat în Pod Pogor Fiul de la Casa Pogor. Eram împreună cu Ciprian Şoptică. Veniseră şi scriitorul botoşănean Gelu Dorian, scriitorul Vasile Andru – coorganizator al festivalului –, Ciprian Voloc şi mulţi alţii. De data aceasta era primăvară, de sărbătoarea Bunei Vestiri. Ciprian Voloc i-a dat poetului Cezar Ivanescu prima mea carte de poeme, Primul val, apărută la editra lui Nicolae Panaite în iarna lui 2004. Poetul nu dădea vreun semn că mă ştie, lucru care m-a făcut să mă simt bine. Aveam senzaţia că ne vedeam pentru prima oară.
E trist să vorbesc despre el la trecut. Nici nu ştiu dacă putem vorbi despre Don Cezar la trecut. Petru Ursache, cred că unul dintre cei mai buni exegeţi ai operei poetice ivănesciene, scria în urmă cu patru ani în cartea „Înamoraţi întru moarte – ErosPoesis la Cezar Ivănescu”, apărută la Editura Timpul, că poetul „n-a existat cu adevarat. El s-a născut într-o ţară nemaiauzită şi cosmicizată, între iad şi paradis”. Acum, când privesc spre omul şi poetul care a fost Cezar Ivănescu, nu pot să spun decît că el, cu adevărat, a creat „între iad şi paradis”, a creat un paradis din iad, şi în acelaşi timp a trăit iadul în ciuda paradisului creat.
Forţa poetică, limbajul de cele mai multe ori rapsodic al rostirii româneşti, dar şi structura morală i-au determinat pe cei mai mulţi dintre adversari să îşi arate încă de timpuriu intenţiile diabolice. Dacă, de exemplu, cu un curaj aproape divin, în timpul regimului comunist, poetul reuşea să treacă de cenzură, de multe ori practicînd şi greva foameiatunci cînd libertatea expresie poetice era ameninţată, iată că efectele postdecembriste, datorită adevărurilor ce le purta în vene, lăsate pe casete audio sau în cărţi, i-au determinat pe rivali, iar aici ma refer la Mircea Dinescu şi hoarta lui de CNSAS-işti, să îşi ducă programul dibolic pînă la capăt, pînă la eliminarea din cenaclul poetic al pământului, pe poetul Cezar Ivănescu. Or, poetul bîrlădean, în ciuda tuturor piedicilor puse de cenzorii de astăzi, participă, aş putea spune, în continuare la cenaclul de poezie, însă, de data aceasta, în lumea creată de el, de Eminescu, de Stănescu, de Blaga, alături de alţi îngeri, în acel „paradis” despre care am amintit mai sus.
În poemele sale, Cezar Ivănescu a lăsat în urmă nu doar poemele pe care de cele mai multe ori, singur şi le cânta, ci şi un jurnal intim, în versuri, al suferinţei şi deopotrivă al biruinţei, un sistem ontologic ce are ca scop îmbogăţirea luminei fiinţei. Relevante sunt, în acest sens versurile „!cei ce-L ucid azi pe Domnul, tot ei şi ieri l-au ucisu-L / L-or duce în dimineaţă, L-or duce să-l răstignea -, / cei care azi ne-nchid, tot ei şi ieri ne-au închisu-L / Sufletul Nemuritor, tot în temniţă grea, ... // !ei ne-au scuipat toată viaţa, ne-au scuipat faţa şi scrisul, / casă a vieţii doar visul, visul în el ne primea, / ne întorcem doar în vis şi preamărim numai visul, / visul în inimă scria doar cu inima mea, ... // !cei ce ucid mă aşteaptă, eu pentru ei sunt ucisul, / vine acea dimineaţă care mă va libera, ...” [Jeu d`Amour (Clară lumină), în La Baaad, Editura Eminescu, 1996, Bucureşti].
Aflat într-o continua bătălie cu conştiinţa publică, o conştiinţă uşor manipulată de cei fără de lumină, Cezar Ivănescu îşi purta inima ca pe-o adevarată candelă. Credinţa că singura, doar ea, lumina poate aduce curăţenia în sufletul celor de mult roşu pătat, dar şi în propria-i existenţă, îi dădea poetului puterea să propună o nouă umanitate. Cu toate acestea, cuprins de groaza haitei ce-l vîna, el se retrăgea încet, odată cu înanintarea în vîrstă, cînd trupul nu-i mai permitea lupta fizică, în propriai inimă, loc în care rugăciunea era sungura formă de apărare. „!mă rog ţie, Sfîntă Fecioară, / îmi sînt mie prea povară, luminat de tine, străluceo, / poate un an-doi oi mai duce-o, / luminat de tine, lumină, / ca să pot muri fără vină, / luminat de tine, lumină, / inima de toţi mi-i străină! // !mă rog ţie sfîntă şi sfîntă / trupuşorul mi-l înmormîntă. / cu mînurile-ţi de tămîie / osicioarele-mi le mîngîie, ...” [Rosarium (Stela Maris), La Baaad, Editura Eminescu, 1996, Bucureşti].
Deşi a fost ţinta unor abjecte jigniri, atît la persoană cât şi asupra operei poetice, cel care, ca şi Hristos, a fost bătut de angajaţii cetaţii, SPP-işti în cazul nostru, pentru că deţinea adevărul în Timpul asasinilor (carte apărută la Editura Libra, Bucureşti, 1997), Cezar Ivănescu îi iartă: „!cum trece-n lume toată slava / şi fiul Omului, bătut, / sfărmat cu graba şi zăbava, / îndură iar Calvarul, mut, // cum trece suliţa preabine / prin trupul celui mai căzut, / fie să treacă de la mine / tot Răul ce mi s-a făcut!” [Jeu d`Amour (Exorcism), La Baaad, Editura Eminescu, 1996, Bucureşti].
Preocuparea faţă de problema morţii, poetul pe care îl avem în discuţie în aceste pagini, o avea încă din tinereţe. Chiar în volumul de debut, Rod, ce a apărut în 1968, reeditat în 1985 la Editura Albatros, primul poem, în mod, am putea spune paradoxal, face referiri la greutatea metafizică pe care o are sentimentul asupra morţii. Trebuie să ţimen cont, în acest context, că poemul apare autorului ca un act profetic, acesta simţind incărcarea vârstei lui cu anii celor mai învîrstă: „!acum, fiindcă frigul face bulboane / şi fiindcă eu sînt bolnav şi mă tem, / ca sălbaticul am să-mi fac leul meu pe peşteră, / iar voi să spuneţi: îl vîna în fiecare zi! /.../ !acum, finndcă am chiar şaptezeci de ani / cu cei lăsaţi de mama, / îngăduiţi-mi deruta suportabilă / şi bucuraţi-vă de înţelepţii tineri!”. [De profundis, din vol. Rod, Editura Albatros, Bucureşti, 1985).
Poetul tălpilor albe, cum îmi place să îl numesc pe Don Cezar, este şi va rămîne în istoria conştiinţei poporului român un martir al adevărului, al libertăţii şi al generaţiei sacrificate. El este tînărul preocupat de cromatica existenţei omului în univers, un pacifist şi un simbol al creaţiei, un personaj care îi va deranja, din orice lume posibilă sau imposibilă, pe impostorii de umanitate, pe aceia care nu o văd pe Moartea decît „citind ziare”, asemenea unor călători alfaţi în metrourile îmbîcsite de transportul fiinţei. Don Cezar nu plimbă fiinţa de la o staţie la alta, ci dimpotrivă, îi caută acesteia lumina necesară participării la un cenaclu cu îngeri, el păşeşte alb şi anapoda pe treptele realului, aşa cum doar un poet poate păşi.


3 comentarii:

Anonim spunea...

eu mi-l amintesc pe cezar ivanescu la lansarea de carte a lui simirad...cand ii zicea lui adi cristi: " du-te'n p***a ma-ti de securist" , "poate iti f*t un bat in capul ala idiot" TVR-ul poate sa confirme...

clara spunea...

CEZAR IVANESCU, MORT. LIBERTATEA PRESEI?
29 ianuarie 2008. O stire falsa incendiaza presa. Cezar Ivanescu este supus unui asalt mediatic masiv.
29 aprilie 2008. Cezar Ivanescu este inmormantat.

Fisierele audio atasate contin doua fragmente din inregistrarile pe care Cezar Ivanescu le-a facut in decursul lunii februarie a.c. constient fiind de faptul ca viata ii era pusa in primejdie si intelegand pe deplin ca aceasta era singura forma de a-si apara onoarea si opera in cazul unei morti subite intervenite pe parcursul acestei dispute publice. (sunt cca 30 de minute dintr-o caseta care are in total o ora).

Raul cel mai mare cu putinta in ceea ce il priveste pe Cezar Ivanescu s-a produs. Poetul a murit in conditii inca neelucidate, in mod straniu si subit, la scurt timp dupa declansarea acestui scandal mediatic, pornit cu mare grabire, tocmai de la Paris.

Pe 29 ianuarie 2008, ora 16:00, intreaga presa a preluat stirea infama, neprobata prin nimic, pe 'sursa', stire care lansa ideea ca Poetul Cezar Ivanescu ar fi facut 'politie politica'. Acum, la sase luni de la moartea lui Cezar Ivanescu, fac un apel pentru memoria lui Cezar Ivanescu si cer dreptate in numele unui mare scriitor roman, mort in conditii tragice, umilit in pragul mortii si dupa moarte (amintesc doar replica: „Muzeul nu este capela!“).

Pentru Cezar Ivanescu, mort, nu a existat in Bucuresti un loc unde admiratorii, colegii, scriitorii, prietenii si dusmanii, sa ii aduca un ultim omagiu. Intr-o tara crestina, in preajma Invierii, conducerea Uniunii Scriitorilor din Romania - din care facea parte si Cezar Ivanescu - nu a considerat, probabil, a fi oportun acest minim omagiu adus unui om mort si unui confrate, si, desigur, in mod cinic a dezvaluit ca „Muzeul nu este Capela!“ [Semnalez cu tristete si faptul ca acum sediul USR este purtatorul nu al unui insemn care ar avea vreo legatura cu literatura sau cu scriitorii romani, cum poate ca v-ati fi asteptat, ci al unui banner al Loteriei Romane!].

Acum, la sase luni de la moarte, Cezar Ivanescu isi denunta „executorii“: „Pentru aceasta crima, accentuez crima, intentie de crima, de linsaj mediatic, jur ca nu voi inceta lupta cu acest personaj sinistru pana cand nu-i voi dovedi toata vinovatia, nu doar in ceea ce ma priveste, ci vinovatia lui in raport cu nenumarati oameni nevinovati, nenumarati oameni vinovati pe care i-a inocentat cu buna stiinta, santajul, traficul si manipularea de documente la care s-a dedat de cand este in CNSAS si celelalte implicari ale lui in ceea ce eu as numi tradarea de tara. O voi dovedi in instanta cu documente.“

http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/

clara spunea...

„!acum, fiindcă frigul face bulboane / şi fiindcă eu sînt bolnav şi mă tem, / ca sălbaticul am să-mi fac leul meu pe peşteră, / iar voi să spuneţi: îl vîna în fiecare zi! /.../ !acum, finndcă am chiar şaptezeci de ani / cu cei lăsaţi de mama, / îngăduiţi-mi deruta suportabilă / şi bucuraţi-vă de înţelepţii tineri!”. [De profundis, din vol. Rod, Editura Albatros, Bucureşti, 1985).

O nota: acest poem a fost scris la varsta de 22 de ani, sub teroarea mortii iminente a mamei sale, grav bolnava. Volumul de debut, Rod, al lui Cezar Ivanescu este coplesitor... Aratati-mi un alt poet care sa fi debutat cu un volum de o asemenea forta... si as completa titlul dvs. 'poetul talpilor albe' si al mainilor sangerande...