Jurnalul poeziei al lui Călin Vlasie

Într-o lume a vitezei, o lume în care, ea însăşi, tehnologia capătă identităţi poetice, o lume în care omul se mecanizează din ce în ce mai mult, o lume în plină criză de identitate, nu mulţi sunt aceia care, atunci când scriu versuri, se gândesc de zece ori, dacă nu mai mult, la construcţia finală a poemului. Iar cei care o fac, îşi asumă cu adevărat responsabilitatea zidirii întru Adevăr a Poeziei, aşa cum numai călugării ştiu să o facă în timpul rugăciunii. Printre acei puţini sceptici ai verbelor în liră se numără şi Călin Vlasie, unul dintre poeţii optzecişti care şi-a construit identitatea şi viziunea poetică în propriul cabinet terapeutic, un cabinet al obsesiilor politico-sociale, al cărţilor interzise de comunişti, al aşteptărilor debutului literar, al iubirii în taină, în ascunsul minţii, în psihic. Suma căutărilor adolescentine, a obsesiilor, a exerciţiilor şi aspiraţiilor literare este, fără îndoială, ingredientul cel mai potrivit pentru a începe un jurnal literar. Aşa pare să se prezinte poetul şi eseistul piteştean în cartea „Poezie şi psihic”, apărută la Editura Paralela 45 în 2003, o carte pe care, personal, o numesc cartea unui deceniu de literatură, asta pentru că, în cele aproape 200 de pagini, autorul se dezveleşte de intimitatea literară, anume, scoate din sertar pagini de jurnal, scrisori şi articole, toate redactate în perioada 1984-1994.
Preocupat de poezie până în măduva visului, eseistul piteştean crede că, pentru a fi poet, trebuie, înainte de toate, Poetul să fie viu, atât de viu încât să aibă puterea de a face din el însuşi subiect de laborator, de cabinet literar, de examinat. Acesta, consideră că Autorul, indiferent de ipostaza artistică în care se află, poate fi mijloc de cunoaştere în sine. Conştient de evoluţia poeziei, Călin Vlasie, în cabinetul literar, se arată interesat de două aspecte şi anume: evoluţia psihicului uman şi evoluţia tehnicilor poetice, motiv pentru care, fără a se menaja, îşi analizează întreaga gândire creatoare. „O înţelegere a poeziei nu este posibilă fără o înţelegere superioară a psihismului care o generează în parte.(…) Vreau să mă cunosc din mine însumi, căci eu sunt identic cu mine însumi.(…) Poezia mea este a unui om viu, stabil prin intensitate, organic prin fragmentarism, sensibil prin judecată, particular prin general.”
Anii comunismului, aşa cum reiese din fragmentele de jurnal ale cărţii, dar şi din epistolele trimise către prieteni, iubite, scriitori sau critici literari, par să fi fost pentru poet anii groazei, asta pentru că, cenzura şi regimul politic instaurase sentimentul de sinucidere culturală. „De 5 ani şi jumătate nu am mai scris un vers. Nu doar mie mi se întâmplă. Mulţi (în special) optzecişti se plâng de acelaşi lucru. Nu am mai putut scrie pentru că nu mai credeam în nici o putere individuală, credeam că răul era veşnic şi alesesem, distruşi, sinuciderea, o formă de sinucidere.” Însă, în tot acest timp, Călin Vlasie se delecta, în cabinetul intim, din autori la care cu greu se ajungea: M. Heidegger, G. Berger, G. Papini, J. Grenier, P. Francastell, O. Wilde, etc. De la aceştia extrase ideile despre omul modern, orizonturile psihologiei, cele ale poeziei şi esteticii, precum şi cele ale criticii literare contemporane, idei pe care le-a fructificat întru construirea viziunii poetice.
În vremuri tulburi, poezia era considerată un mijloc de comunicare. Tinerii se întâlneau în ateliere literare (aici Cenaclul de Luni, Bucureşti) unde „dezbăteau” probleme legate de literatura contemporană, comunicare şi tehnologie. Omul contemporan, în viziunea autorului piteştean, avea nevoie de poezie, deoarece aceasta oferea, nu doar un alt proces de comunicare, cât şi „o posibilitate de psihism terapeutic”, ba chiar, o formă de rezistenţă în faţa regimului politic. Realitatea socială, odată cu descoperirea computerului, impunea o nouă abordare psihologică. Această abordare venea din cabinetele de lucru ale artiştilor. „Antichitatea a descoperit omul genetic, epoca modernă – un om concret atacat de propriile creaţii; epoca în care tocmai păşim, tehnologică, psihologică sau homologică, descoperă un om concret nevoit să se adapteze la noile creaţii.”
Poet sensibil şi cerebral, Călin Vlasie vede în sine modul de elaborare şi organizare a poeziei. Poezia se arată totodată a fi una cibernetică, odată ce aceasta ajunge să folosească, prin aşa zisele tehnici vizuale (electronice), computerul sau alte programe. Acest tip de poezie, autorul avut aici în discuţie, nu o condamnă, dar spune despre ea că nu primeşte întregul suport emoţional venit din partea poetului.
Generaţiile mai tinere, apar în imaginea eseistului, drept fabrici de imagini poetice. Asta pentru că „sunt mai aproape ca oricând, cu un minimum de inteligenţă, de a realiza imagini poetice sclipitoare.” Dar, dacă tânărul poet nu posedă cunoştinţe tehnice privind realizarea unui poem, sau dacă acesta nu are un bagaj de literatură, el apare ca un „jucător”, un perdant în faţa Poeziei. Adevărata poezie este cea care izvorăşte din Fiinţă, nu din inginerii textualiste, chiar dacă „viitorul ne învaţă să ne despovărăm de trup”. Cu toate acestea, Călin Vlasie apreciază faptul că poezia are nevoie de imagini, însă acestea trebuie construite în armonie cu Poezia, cu Lumea, şi chiar cu tehnologia. „Imagineria (apropiată şi ca structură fonetică de inginerie) este produsul propriu şi unic al poetului care nu trăieşte în mod absolut nici în lume, nici între cuvinte, nici în plan ideal, nici în plan real, nici în plan impersonal dar nici în plan personal, ci într-un laborator poetic populat cu fapte reale şi cuvinte supuse şi unele şi altele observaţiilor, problemelor, experienţelor şi experimentelor cele mai imprevizibile.” Chiar dacă în formă textualistă un poem rezultat în urma unui anume program-experiment, prin imagistică va surprinde, va şoca, el nu va reuşi să transmită cu adevărat mesajul intim al psihicului uman, fie acesta şi unul al finitudinii, al angoasei. „Un lucru, o fiinţă sunt produse finite, dar ce infinit complicate le precede! Poezia ca finitudine artistică este dintr-un punct de vedere mai puţin interesantă ca pregătirea finitudinii. Este ceea ce un calculator-poet nu va fi în stare niciodată.”
Mergând pe liniile poetice ale lui I. Barbu sau ale lui Rimbaud, autori care au avut mai multe cicluri de scriere întru Opera Poetică, Călin Vlasie găseşte că un autor poate avea „amnezie”, fenomen considerat necesar în actul creativ. Între ciclurile de creaţie, când se petrece „pauza” poetul se poate redescoperi sau, mai mult, se poate găsi într-o cu totul altă formulă. Această regăsire este posibilă doar dacă din criza de identitate izvorăşte Poezia, Fiinţa. „Mi-am dat seama că amnezia e un fenomen necesar în cadrul creativ, fireşte amnezia temporară: a trăi, a te uita, a te regăsi, a te regăsi mai ales atunci când te afli într-o stare critică extremă.” Într-o altă ordine de idei, poetul are, ca orice alt artist, „ciclul poetic al istoriei personale”, adică Simţul Poetic suportă mutaţii în raport cu evoluţia spirituală. Există, din acest motiv, autori care scriu doar până la o anumită vârstă. Este şi cazul celor doi poeţi amintiţi mai sus, pe care autorul nostru îi are în vedere. „Cazul lui Rimbaud şi cazul lui Ion Barbu nu sunt deloc accidentale, ci consecinţă firească şi posibilă a unei poetici potrivit căreia ciclul poetic al istoriei personale înseamnă noutate formală personală şi limitată: încercând noutatea formală, încetează şi poezia.” Practic apelul la limbajul matematic, formal, experimental, de laborator duce la dispariţia ciclurilor de creaţie şi în final la încetarea poeziei.