În vara anului 2004, în sala Aula Magna a Universităţii „Al. I. Cuza”, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu aduceau în faţa studenţilor o carte cu un autor mai puţin cunoscut până în acel moment. Aşezat confortabil în unul din scaunele Aulei Universităţii ieşene aşteptam nerăbdător deschiderea conferinţei. S-a vorbit despre grupul de la Păltiniş, unde se ţineau întâlniri şi dialoguri filosofice între Constantin Noica, Gabriel Liiceanu, etc. Amintirea, în subiectul zilei, al momentului Păltiniş a însemnat un pretext pentru a ne introduce în universul de discurs. De fapt, Liiceanu şi Pleşu veniseră la Iaşi pentru a ni-l aduce pe Alexandru Dragomir. Astfel, am luat la cunoştinţă în acea zi de gândirea dragomireană, o gândire a banalităţilor cu valoare metafizică. În volumul postum, Crase banalităţi metafizice, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu aduc laolaltă o parte din prelegerile pe care Alexandru Dragomir le-a ţinut între anii 1985 şi 2000. La aceste prelegeri, ţinute în casa lui Liiceanu, participau Sorin Vieru, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici, Cătălin Partenie şi alţii.
Despre acest filosof român, Gabriel Liiceanu scria, în nota de editor a cărţii Crase banalităţi metafizice, că nu a publicat în timpul vieţii mai nimic şi că volumul apărut la editura Humanitas este rezultatul unor meditatii lăsate de filosof în cele câteva caiete păstrate într-un dulap de soţia lui.
În volumul acelui an (2004) găsim preocupările lui Dragomir faţă de gândirea lui Socrate, a lui Aristotel, Descartes, dar şi o preocupare a filosofului - format la şcoala lui Heidegger – faţă de teme filosofice cum ar fi timpul – cu toate ipostazele lui - problema întrebare – răspuns, a dialogului, despre bărbat şi femeie, raportul cu: natura – semenii – divinitatea, cât şi despre libertate şi supuşenie.
Însă, atenţia acestui semnal nu se îndreaptă asupra primei cărţi a lui Alexandru Dragomir, ci mai cu seama asupra volumului, publicat cu un an mai târziu la aceeaşi editură, Cinci plecări din prezent – Exerciţii fenomenologice. Paginile acestui volum, pentru mulţi necunoscători de filozofie, ar putea să nu spună mare lucru dacă ei nu cunosc ceea ce este fenomenologia. Or, această carte poate fi citită şi de un necunoscător a teoriei lui Edmund Husserl referitoare la fenomenologie, deoarece găsim în ea cea mai potrivită introducere în fenomenologie.
Cartea are două părţi. Prima parte este mai mare decât cea de-a doua. Aici găsim o gândire alarmantă, Dragomir fiind preocupat de problema lumii (neştiută) ca oglindă pentru toţi, de nevoia de identificare sau descoperire în cel din oglindă, despre o dialectică a privirii - eşti ochi în ochi cu tine însuşi. În această parte a cărţii Dragomir ne propune o trecere dincolo de lucruri, de banalitatea lor, o trecere spre metafizicul acestora. În paginile acestei prime părţi a cărţii o idee ce apare obsesivă în gândirea dragomireană este cea a cufundării noastre în istorie de unde şi acel câh – strat al lucrurilor degradante. Componentele acestui strat – scrie Dragomir – le întâlnim la tot pasul. Dincolo de sensul metafizic al acestui câh, găsesc şi un sens poetic, metaforic, un manifest la adresa politicului acelor timpuri (comuniste). Aici putem vorbi de originalitatea lui Dragomir, deoarece el pleacă de la o idee legată de lucruri şi o transformă, cu riscul de a se plictisi, în exerciţiu fenomenologic.
Golul metafizic al lumii (ca posesie) contemporane constă în pierderea centricităţii omului de creştinism ca urmare directă a progresului ştiinţific. Aflat în această lume, în care omul excentrizat a devenit mic de tot, Dragomir încearcă să-şi înţeleagă propria-i existenţă, propria-i esenţă în această existenţă şi cum altfel ar putea face acest exerciţiu fenomenologic dacă nu s-ar raporta la gândirea antică, la Socrate. Dragomir conştientizează plecarea din prezent ca pe-o evadare, evadare ce tinde spre ştiinţe.
Întregul text e un tărâm al întrebărilor, cărora Dragomir nu încearcă să le aducă un răspuns prompt, le vede cu ochiul fenomenologic, văzându-le lucruri, lucruri ce pot fi examinate. În fond, conştientizarea lor şi punerea lucrurilor în idee ne salvează spre evadarea din prezenţă, o prezenţă a omului lipsit de centru. Dragomir pune problema falsităţii, a înşelăciunii în mod deosebit în faţa cunoaşterii despre noi, cât şi despre lucruri. El se îndoieşte de tot, pune totul în acel socratic ştiu că nu ştiu, de unde şi construieşte un întreg demers hermeneutic.
Confruntarea cu sine însuşi, problema moralei, care ne face adesea să ne vedem mai răi decât suntem, tematizând răul şi lăsând în vag binele, problema nemuririi, a vieţii (ca dat personal, individual – aici Dragomir denotă caracterul existenţialismului sau heideggerian asupra problemei ontologice), şi multe alte probleme filosofice (sau nu) fenomenologic vorbind – cum o face însuşi Alexandru Dragomir – implică o evadare din prezent, în theorein, în sensul platonic – aristotelic.
În cea de-a doua parte a cărţii, Alexandru Dragomir se prezintă cu eseuri mai scurte, de o întindere de maxim cinci pagini. Unele texte sunt doar începute, nu şi sfârşite, fiind puse doar la nivel problematic. Găsim în această parte a cărţii idei întâlnite şi în prima parte. Acolo unde Dragomir a considerat că nu a terminat exerciţiul, revine în această parte pentru a-l continua. Dacă în primele pagini a cărţii am descoperit un tărâm pur filosofic, în partea a doua descoperim o combinaţie a lumilor, o dialectică a ei am putea spune, a lucrurilor filosofice şi a celor pragmatice, un laborator fenomenologic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu