Cine îl cunoaşte pe scriitorul Nichita Danilov ştie că fiecare carte semnata de aceasta, fie ea de versuri, fie de proză nu are să însemne, decât o nouă provocare. Autorul personajului Bikinski din romanul Tălpi - Şotronul, dar şi a multor alte spectaculoase imagini lumeşti sau extraterestre, ne-a împărtăşit anul acesta cu două din ultimele lui creaţii lirice, iar aici mă refer la Locomotiva Noimann, roman apărut recent la editura ieşeană Polirom, şi Mama Sonya, carte ce adună sub coperţile sale nici mai mult, nici mai puţin de 25 de povestiri, editată la Curtea veche.
În paginile de faţă am în vedere ultima carte menţionată, asta deoarece, încă din primele rânduri ale ei, autorul m-a prins în mrejele fantasticului. Deşi este clar, chiar dacă avem o culegere de povestiri, scriitorul ce-şi „tuşeşte” de câţiva ani cuvintele la tulpina Copacului din Copou ne invită să construim un puzzle absurd, un regiment de soldaţi în care ne descoperim luptând fie pentru bani, fie pentru putere, asemenea regelui care a domnit peste nu ştiu ce popor, într-un nu ştiu care timp. Ne descoperim, ne dezvelim cu fiecare pagină când violenţi, când tandri, când iubind, când urând. Autorul ne pune să alegem între viaţă si moarte, între extaz şi agonie, ne invită printre artişti, printre tablouri cu nuduri şi melci pe care doar orbii le pot picta.
Cititorul este pus într-o situaţie complicată. Asemenea unui copil ce îşi desenează singur pe alee şotronul. El va trebui să treacă prin toate mrejele jocului, va trebui să îşi asume încă de la început responsabilitatea celor ascunse în paie, sub chipul celei mai iubite fiinţe, mama. Asemenea copilului Hans, pe care îl descoperim în primele pagini ale cărţii, cititorul cade în cadrul hipnotic construit de arhitectul tuselor, ca un pacient cu adevărat nebun. Parcurgând întreaga carte descoperi cu fiecare pagină câtă fantezie este prezentă în viaţa unui om şi, în acelaşi timp te întrebi câte dintre acestea le-ai trăit sau câte mai sunt de trăit.
Cu toate acestea, chiar din prima povestire autorul se divulgă cititorului, anunţându-l că totul nu este decât o glumă, decât o lecţie de maturitate, o lecţie de viaţă pe care cititorul, trebuie, să o primească. „Nu-i decât o păpuşă, spuse Tatăl, căutând să-şi ascundă râsul în barbă. Un simplu manechin.” explică Nichita Danilov. Însă, ca un adevărat maestru al cuvintelor, autorul ne determină să ne găsim pe noi înşine, aşa cum suntem, neînţelegând jocul. „Hans însă nu înţelegea nimic. Cu ochii îngroziţi privea spre Tatăl care ţinea manechinul într-o rână, scuturându-l în faţa sa şi dorind cu tot dinadinsul să-l convingă pe Hans că ceea ce ţine el în mână e o momâie.”
Peisajele pe care Nichita Danilov le construieşte şi le pune la dispoziţia cititorului nu fac decât sa ne amintească faptul că autorul se semnează, se gravează, se imprimă în memorie asemenea unui bun orator care are un singur ţel, acela că toţi cei care îl ascultă, îl văd, nu fac decât să fie doar prezenţi în regiment, ci şi sunt pregătiţi să intre în urechea imensă a elefantului venit dintr-un anume oraş.
Autorul este când ironic, când dur, când înconjurat de comisari. Cu trompa neobişnuit de lungă ne vorbeşte despre sistematizarea satelor şi oraşelor, despre Blok-ul cu multe ferestre şi multe uşi al sovieticilor. Turnul de fildeş al comuniştilor pare să fie babilonul de carton în care domnii îşi duc viaţa ca la ţară. „…de fapt. Aceşti domni agricultori, nici n-ar fi trebuit acum să mai iasă, da, domnilor, din Blok, căci aveau aici, domnilor, tot ce le trebuia; totul, totul la îndemână, domnilor, dar ca să-şi mai amintească vremurile de altădată, domnilor, domnii agricultori o luau dimineaţa cu mâinile la spate, domnilor, peste câmpuri şi se întorceau acasă abia spre prânz, domnilor, pe uşile din dos, lăsate special deschise, şi parcă fără ţâţâni şi urcau cu liftul până la etajul lor, domnilor, pentru a mânca şi apoi a se întinde în pat, domnilor, şi a privi melancolic în tavan sau, domnilor, pentru a se plimba dintr-un colţ în altul al sufrageriei şi a privi din când în când, domnilor, pe fereastră, căci în tavan nu era de văzut mare lucru, domnilor, şi nici la televizor, vacile şi boii, domnilor, porcii şi ovinele şi ici-colo câte un cal priponit de calorifer fusese plasaţi mai întâi la subsol şi îngrijiţi cum se cuvine, domnilor, apoi, domnilor, toate aceste capete, domnilor, mici, mijlocii şi mari, au fost încet-încet deplasate la etajele superioare, unde puteai admira, domnilor, nu exagerez, domnilor, o privelişte cu adevărat dumnezeiască, domnilor comisari.”
Cu o măiestrie subtil manipulatoare, autorul se foloseşte de iconografia ironiei. Relevant în acest sens este povestirea Parabola poporului bulit, povestire care parcă în continuarea aceluiaşi demers arhitectural folosit şi în povestirea Turnul, Nichita Danilov nu se desparte de poporul consumat de ruşi înainte de o mie nouă sute optzeci şi ceva, popor în perimetrul trasat de Dunăre, Nistru, Tisa şi Marea Neagră, adică poporul bulit. El explică întreaga evoluţie a acestui popor, folosindu-se de seriozitatea şi rigurozitatea pe care doar un profesor de şcoală de liceu o poate avea. „Că buliţii au apărut în locul unei vechi populaţii tracice, care a dispărut nu se ştie unde, şi când în locul unui popor mândru, şi care cu o mână înfunda în pământ plugul de lemn şi cu alta agita deasupra steagul făcut dintr-un cap de bour ce mugea sinistru în bătaia vântului de stepă, (…) un popor ciudat cu spinarea frântă în două şi ochii flămânzi de umilinţă. În scurta şi bizara lor existenţă, buliţii carpato-dunăreni au avut ca vecini de răsărit pe marele popor bulit rus (întemeietorul civilizaţiei bulite) – numit şi sovietic sau eliberator; (…). Ca zeu al acestui popor a fost Bulă”.
În unele locuri Nichita Danilov îşi dezveleşte trupul de prozator şi ia înfăţişarea de poet unde încântă cântând despre iubire numai cum un îndrăgostit poate să cânte. Te invită să îl cunoşti pe Saul, un bărbat gelos, trecut de o vârstă, dispus să meargă oricât de departe pentru a îşi împărtăşi iubitei sentimentele cel nechează. „Îl chema Saul, dar sufletul său nu era pe măsura trupului. Noaptea, în timp ce era cufundat într-un somn adânc, un cal frumos îşi scotea botul umed din pieptul lui Saul, privind trist la luna ce atârna ca un pepene galben din tavan, ba ivindu-se, ba ascunzându-se după cei câţiva norişori confecţionaţi din hârtie ce se pierdeau de ici-acolo prin încăpere, uneori coborând până-n dreptul ferestrei, alteori până-n podea, şi învăluind încăperea şi tot ce se afla în ea într-un abur dens, roşiatic.”
Nici nu observi când treci de la un nivel al lecturii la altul. Din simplu cititor devii martor al suferinţelor şi deopotrivă a bucuriilor personajelor. Te îndrăgosteşti şi eşti dezamăgit, rămâi uimit când dintr-o dată nu mai simţi paginile cărţii, ci parfumul frumoasei Zabell, iubita lui Saul. Când textul devine un ring de vals, şi te descoperi asemenea unui armăsar alb alături de cea mai frumoasă femeie într-o cadă plină de şampanie şi flori, te trezeşti spre finalul cărţii că eşti martorul unor orgii care te aduc din nou în ipostaza de simplu cititor în criză, aflat în căutarea propriului personaj. În acest sens au fost construite imaginile uşuraticei Gizela, iubita tuturor liceenilor virgini şi strigătul disperat al propriului fiu. „Când Leonard gemea între genunchii mamei sale, ceilalţi veniră cu lumânări aprinse şi lanterne şi atunci se auzi un ţipăt disperat de trup cuprins de agonie, care făcu ca pereţii negri ai cavoului să se umple de ţurţuri de ruşine şi păcat: ţipau în acelaşi timp, şi aproape cu aceeaşi voce ascuţită, şi mama, şi fiul prăvălit la pieptul ei.”
Aşa cum am sugerat încă din primele rânduri, cartea ni se arată circulară, ca un puzzle, chiar dacă avem de fapt nişte povestiri. Nichita Danilov, ca şi alţi scriitori contemporani, preferă să nu lase cititorul în labirintul liricului. Dimpotrivă, îi oferă cheiţa şi calea spre tălmăcirea tuturor măştilor arătate pe parcursul paginilor. Dacă în primele povestiri îl găseam pe Hans la vârsta copilăriei, speriat ca şi cititorul de necunoscutele trepte ale realului şi fantasticului acestei cărţi, iată că în ultima povestire îl găsim pe Hans matur, bărbat însurat, având o căsnicie regretată, eşuată, o căsnicie a morţii. Autorul ni-l arată pe Hans abandonat de soţie şi amantul acesteia pe un trotuar. „Hans dormea ghemuit pe trotuar, cu chipul tras pe ochi şi genunchii strânşi la piept. Mâinile îi erau înţepenite de frig. Nu-şi mai putea mişca degetele. Simţea că nu mai are mult şi îngheaţă. Măcar dacă şi-ar fi putut întinde mâna până la sticlă, s-ar fi încălzit un pic. Era însă peste puterile lui. Mâinile îi erau parcă de lemn. Stăteau ca nişte cioate în zăpadă. Şi nu se vedea niciun fel de maşină venind pe şosea. N-o să mai apuce dimineaţa. O să se cureţe Hans.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu