Poezia de dincolo de Prut începe să intre din nou în atenţia criticilor literari din România. Şi asta – pe bună dreptate - pentru că dinspre acel mal curge poezie, o poezie cu suflu nou, care pune în atenţie problema referinţei, văzută diferit faţă de aşa numiţii „clasici în viaţă ai Basarabiei”, o poezie în care elementele care construiesc un întreg au, acum, în compoziţia lor sinceritatea, emoţia, nu chipuri de inginerii neoromantice. Printre poeţi ca Emilian-Galaicu Păun, Irina Nechit, Eugen Cioclea, aş putea, fără nici un fel de rezervă, să o aşez şi pe poeta Liliana Armaşu, care după debutul fulminant din 2001 cu volumul Eu scriu… Tu scrii… El este, iar în 2007 O lume fermecată, revine în atenţia noastră cu volumul Singurătatea de miercuri, apărut anul acesta la Editura ARC, din Chişinău, un volum despre care putem spune încă de la început că se desfăşoară sub auspiciile unui manual al prezentului, în care îşi duce existenţa Omul alături de Singurătatea lui, alături de această mască a metafizicii de toate zilele. Autoarea nu se integrează în rândul acelora care fac din virtual un monument al realităţii, ci dimpotrivă în rândul acelora care, din realitatea de zi cu zi, deconstruiesc fragmente şi le poetizează aşa cum au văzut la bunicii lor, ultimii poeţi ai sacrului, adică scot la vedere poezia noastră de toate zile, o poezie trăită de autoare la marginea marginii, o poezie ce apare ca o invitaţie la împărtăşirea dimpreună cu disperarea, singurătatea, dragostea, credinţa şi moartea. Volumul împărţit în patru fotograme (Înainte de toate, Şapte singurătăţi, M-aş preface şi Vedere de noiembrie) scoate la suprafaţă revolta, neliniştea şi poezia Lilianei Armaşu, ca sumă a trăirii vieţilor de lux ale altora. Alături de personajele precum Cips, Lulu, Williams, Mărgureanu, Lina şi altele, poeta se vede învingătoare în lupta dintre nivelurile de realitate, chiar dacă uneori lumea îi apare un tablou de mult uitat / într-un colţ de cer răsturnat sau ca un produs second-hand. Iată ce spune poeta: „Cât suntem de ciudaţi / în această lume intermediară / dintre vis şi realitate,/ dintre sus şi jos,/ dintre noi şi noi,/ dintre cuvinte şi necuvinte./ Avem un trup de lemn, un trup-lumină,/ un trup de gânduri şi unul – de grai./…/O, trupuri!/ Care din voi trăieşte cu adevărat,/ iubeşte cu adevărat / vorbeşte,/ acela va fi învingătorul.”(Lupta). Volumul Singurătatea de miercuri poate părea, pentru un cititor neavizat, un vocabular al gesturilor suicidale, al disperării, al exorcizării singurătăţii, al agoniei, când, de fapt, avem în faţă o carte despre şansa de a vedea înălţimea tinereţii, dintr-o zi de miercuri, singura zi în care te poţi bucura de măştile realităţii. Poeta, însăşi, îşi găseşte ludicul în ziua aceasta. „Miercuri e un fel de / prima tinereţe a săptămânii,/ când crezi că nu e totul pierdut / şi mai speri să reuşeşti ceva important / (ce anume nu ştii încă)./…/Te bucuri de singurătatea asta de miercuri / e populată cu personaje încă în viaţă,/ pe care le mai poţi prinde într-o realitate / cât de cât palpabilă.”(Singurătatea de miercuri). Autoarea nu crede în mărunţişurile risipite ale lumii pe care o trăieşte şi invocă, parcă în poziţia rugăciunii confesionale. Ea îi cere lui Dumnezeu să-şi întoarcă fiinţa către om, să-l scoată pe acesta din urmă din moartea Lui, din singurătatea lui, din dragostea ce l-a gonit în beznă, din Singurătatea de duminică. Iată ce scrie poeta: „De-ar avea iubirea mea un contur - / măcar degete sau măcar cuvinte, / le-aş împleti cu drag în forma de 8, / le-aş coace în cuptorul Oraşului vechi, / apoi copiilor săraci le-aş împărţi / şi mame, şi taţi, şi clipe duioase./…/ De ce (Te) râvnesc mereu, Doamne?” (Ce mărime la încălţăminte poartă?). Unitatea volumului, precum şi tematicile atinse de poetă ne aduce de seamă că avem în faţă o autoare ce se impune, prin originalitate, o autoare a cărei conştiinţă creatoare este trează şi în lucru pentru Poezie, în sacrificiu pentru opera deschisă a acesteia. Temele abordate, nu o apropie pe autoare de categoria poeţilor nihilişti, chiar dacă la primă impresie, volumul de poeme creează o astfel de viziune, ci mai curând de acei poeţii care reactualizează, prin evidenţierea negativului, frumuseţea interioară a omului, a locului comun cu sacrul. Poezia Lilianei Armaşu este deschizătoare de tipuri de discurs, de relaţii interdisciplinare, apropiată de poetica transdisciplinară, este o poezie, aşa cum arată în prefaţa cărţii Eugen Lungu, ce „continuă o tângă veche într-un suflet nou”, o poetică în regimul lupascian al lui şi / şi. Iată, în acest sens, cum vede autoarea poetica liniştii: „…e ca şi cum ai muri în ziua aceea / pe care o dedici poeziei./ Te aduni toată în locul dinainte pregătit, / laşi să fugă de la tine orice fărâmă de ispită, / îţi pregăteşti şi trupul pentru cele veşnice / căci nebun e acela care nu se pregăteşte înaintea / ceasului – citeşti atunci din Cartea creştină a morţii; / simţi apoi cum prin vârfurile degetelor tale subţiri / şi din canalul de scurgere al pixului tău învechit / sufletul iese încet-încet din tine şi se preface în / toiag de cuvinte: O, suflete al meu, ia seama aici / şi ai milă de tine şi nu fi, te rog, precum acela / despre care proverbul cunoscut spune: Nebunul nu / crede până nu pune mâna - e locul până unde / ai ajuns să citeşti când ţi-ai dat duhul acestei pagini./ I l-ai încredinţat ei şi atunci pentru prima / şi ultima oară în viaţa ta ai răsuflat liniştit.”(Agonie). În final, mai spunem că poezia disperării fiinţei la Liliana Armaşu se transformă treptat într-o poetica a împăcării fiinţei cu ea însăşi, într-o poetică a dragostei ce te pune în dialog, în ceartă cu Dumnezeu sau cu un apropiat aşezat la distanţa de mii de ani lumină, o poetică a libertăţii şi a carnalităţii.
Liliana ARMAŞU
singurătatea de miercuri
Ed. ARC, Chişinău, 2010
singurătatea de miercuri
Ed. ARC, Chişinău, 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu