Dragoş Voicu în Coada securiştilor

Dragoş VOICU
„COADA"
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009

Chiar dacă, pentru cei mai mulţi dintre cititori, titlul cărţii, compus dintr-un singur cuvânt Coada, poate duce la închipuirea unei subiect banal despre coada unui animal, ei bine, o dată ce începi să parcurgi rândurile, care nu fură mai mult de trei ore de lectură, descoperi că ai de-a face cu o altfel de coadă, o coadă a unui animal creat de om, a unui aparat politic, şi anume, coada comunismului, acel şnur de oameni, negru şi gros care, de cele mai multe ori, era lung cât un bulevard. Citind cu atenţie cartea, de altfel, de debut a lui Dragoş Voicu, apărută anul acesta la Editura Cartea Românească, mi-am amintit de cartea Despre bucurie în est şi în vest a lui Andrei Pleşu în care, apelând la un comportament epic mai curând decât la unul analitic, eseistul grupului de la Păltiniş ne vorbeşte despre nevoile omului din societatea comunistă, despre bucuriile şi sacrificiile acestuia.
Pe un ton care te poate duce cu gândul la subiectele artei cinematografice româneşti contemporane, debutantul avut aici în discuţie reuşeşte să surprindă, cu tehnicile descriptivismului, culisele intimităţilor publice ale familiilor din societatea comunistă, motiv pentru care radiografiază coada unui orăşel din provincie, văzută şi trăită, în cele mai umane ipostaze, de tânărul Ionuţ Petrescu, angajat în iubirea de patrie în rândurile Organizaţiei Pionierilor.
Coada este cea mai esenţială lecţie de viaţă pe care Ionuţ o primeşte în timpurile comuniste, şi asta pentru că, cei care o construiesc aduc cu ei poveşti de felul cum să te descurci în viaţă, cum să ai lumină când Statul o opreşte, cum să iubeşti o femeie, cum să îţi faci ziua de naştere, cum să vânezi iepuri, cum să respecţi şi să omeneşti organele Statului, cum să organizezi o nuntă şi chiar cum să îngropi morţii. În viziunea autorului, care, de altfel, reprezintă fidel prin vârstă generaţia pionerului Ionuţ, Coada este de fapt suma copilăriei, un manual de istorie a comunismului. Fără a apela la catacombele şi aşa-zisele căi halucinogenice ale scriiturii, fără a se ascunde după adevăr, fără a regreta că este produsul unei cozi şi, mai ales, fără a uita cele mai mici detalii, Dragoş Voicu pune cititorul în faţa unei drame, în faţa unei comedii, în faţa unui spectacol încununat cu steguleţe, flori şi aur, toate pentru Tovarăşu`.
Romanul Coada are o construcţie bine strunguită, o construcţie geometrică şi totodată una a hazardului, a întâmplării. Acţiunea, visul unor familii de a pune pe masă o ciorbă şi o friptură, făcute din tacâmul cozii, se desfăşoară pe parcursul a 12 luni, timp în care pionierul, a cărui părinţi făceau parte din clasa muncitoare, trăieşte cu emoţie paradoxul vremurilor, acela de a sta ore şi zile în şir la un rând în speranţa că va ajunge la ferestruica magică prin care ieşeau tacâmurile. Pe fondul gândirii dialectice, Dragoş Voicu îl arată publicului consumator de literatură pe Ionuţ pus în situaţia de a descoperi ce înseamnă să vezi un frigider plin cu preparate rare în comparaţie cu unul gol, ce înseamnă să ai o valiză cu salam, un sac cu pâine, gume de mestecat, lumină în casă, materiale de făcut îmbrăcăminte, o Dacie, etc.
Personajele din roman sunt pitoreşti, ele provin din toate grupurile de muncitori: lăcătuş, croitor, profesor, miliţian, muncitor la Colectiv, gestionar şi chiar pensionar. Ionuţ, când va ajunge la maturitate, va descoperi prin personajele implicate în coada tacâmului faţa murdară a securităţii, frica şi, totodată, fericirea, bucuria de a citi intimităţile profesorului de matematică aruncate în revoltă pe strada cozii, lucruri pe care la şcoală nu le învăţa. Abia în vis, după ce pensionarul Nea Costel moare stând la coadă, Ionuţ va înţelege de ce existau cozile interminabile, de ce trebuia să aştepte şi un an ca să aibă pe masă tacâmurile. „Nea Costel a apărut din nou în vis: - Mă Ionuţ, să nu-ţi pară rău că stai la coadă. – Pai, îmi pare nea Costel, cum să nu-mi pară? Nu am şi eu lecţii de făcut? Nu m-aş duce şi eu să mă joc? Şi-apoi nici nu ştiu dacă apucăm să luam ceva. – Nu trebuie să te gândeşti aşa. Şi coada e o şcoală a vieţii. Aici cunoşti mulţi oameni şi afli multe lucruri. Eu am trăit mai mult la coadă decât acasă. Că acasă cu cine să vorbesc. Tu n-ai văzut? Mai afli cum să încălzeşte lumea, cum se face rost dă lumină când e curentu` tăiat, cum izgoneşte ţânţarii. N-ai văzut că înveţi şi matematică? Ca să nu mai vorbesc că ai citit şi poeziile lu` domnu` Georgescu. Păi, io cred că nici la şcoală n-ai învăţat câte învaţaşi aici la coada asta. (…) La coadă mai ai timp să respiri şi le-nveţi pă toate pă-ndelete, că vezi doar ce greu merge rându`. Asculţi un om, citeşti o carte, că fiecare are povestea lui. Pă dă altă parte, coada e ca o armată. Dacă n-o faci, nu eşti bărbat. Şi să vezi tu ce rău o să-ţi pară când se termină. (…) Mă Ionuţ, mă! Toţi prietenii mei i-am cunoscut la coadă. (…) Tu crezi că cozile-astea sunt făcute aşa degeaba? Păi, ia gândeşte-te, dacă n-ar fi ele, cum ne-am mai întâlni noi între noi? (…)".
În final autorul constată că timpurile au trecut şi că interminabilele cozi au murit o dată cu revoluţia. „A trecut mult de atunci. A venit revoluţia peste noi şi s-a desfiinţat coada. Mulţi nu au apucat tacâmuri dar au prins pui, mai târziu. Eu m-am făcut miliţian ca domnu Arnăutu. (…) Acum doi ani trebuia să mutăm o arhivă de dosare care aparţinea fostei securităţi. Printre miile de hârtii am găsit şi o serie imensă de dosare cu numele Coada. Acolo am citit poveşti scrise de nea Marin, Nea Costel, tanti Florica, tanti Nuţi şi domnul profesor Georgescu. Fiecare scrisese câte ceva despre ceilalţi."