Baloanele de aer ale lui DANIEL D. MARIN

DANIEL D. MARIN
L-am luat deoparte şi i-am spus
Ed. Brumar, 2009
La numai cei 28 de ani pe care i-a adunat în urmă cu mai puţin de o lună, Daniel D. Marin se poate lăuda, nu în şoaptă, nici în hazard, cu trei valoroase volume de poeme. Aici am în vedere ultima carte de poeme apărută anul acesta la Editura Brumar, „l-am luat deoparte şi i-am spus". Pe bună dreptate, autorul te ia încet deoparte şi începe să îţi spună, iar asta se întâmplă pentru că are ce să spună. Îţi prezintă cel puţin cinci personaje cărora le coase şi descoase, în versuri, trăirile, emoţiile, groaza, obsesiile, iubitele, timpul şi moartea. De la „domnişoara o." până la Ivan, de la „foşnetul animalelor mici" până la „pregătirea unei înmormântări speciale", de la dansul domnişoarei o. până la filmele lui Hitchcock, toate sunt imaginile care alcătuiesc poezia lui Daniel Marin, nu o poezie uşor penetrabilă, ci una care necesită lecturi repetate. Asemenea ploilor de vară, versurile tânărului poet te răcoresc şi te umezesc până la oase, până în locul în care sângele pătrunde în catacombele existenţei şi te ridică plin în moarte vie.
Lumea lui Daniel Marin nu este lumea generaţiei 2000, din care se spune că vine, ci este lumea unei noi generaţii. Odată cu el, se impune un nou tip de discurs poetic, un discurs tridimensional, în care limbajul vizual, al realului, al istoricităţii, cel cosmic, ontologic şi cel al melodiilor în şoaptă, alcătuiesc „universul luat deoparte". Poemele narative ale lui Daniel Marin cititorii neavizaţi le-ar putea confunda uşor cu prozopoemele. Însă aici avem de a face cu altceva, cu poezia concret narativă desfăşurată în etape succesive, în care autorul urmăreşte fiecare detaliu privind evoluţia intimă a personajului, lucru greu de urmărit într-un prozopoem.
Ceea ce este de remarcat în poezia lui Daniel Marin este, şi faptul că, în ciuda experimentului, pe care trebuie să recunoaştem, îl face, el păstrează identităţi ale poeziei biografice, atribuită anilor 80, chiar dacă în vers apar personaje diferite. Toate aceste personaje, care sunt eu-rile poetului Marin, construiesc suma marelui şi singurului eu poetic Marin.
Cadrul descriptiv este bine argumentat în franjurile de metafore care apar ca nişte baloane de aer. Poezia lui Daniel Marin pare să sufoce prin abundenţa de imagini şocante, însă acestea sunt colaje ale realităţii din care vine şi scrie tânărul poet. Cine îl cunoaşte pe poet de aproape poate observa un paradox. Te poţi întreba de unde vin poemele acestea puternic construite imagistic, uneori kafkaniene, sau rotiene, dacă, în realitate, Daniel Marin este un personaj paşnic, frivol, atent să nu calce prea puternic pământul. În fond, asta este construcţia lui, aceea de a fi atent unde calcă, atent la ce priveşte şi la ce rosteşte. Întreaga lui poezie este fondată pe crezul şoaptelor ca un protest, uneori în beţie, alteori în sânge, cu toporişca în craniul celor care confiscă poezia, casa din care poetul vine. Relevante în acest sens sunt versurile: „Sunt singur în grădina cu trandafiri japonezi / umbreluţele viu colorate se învârt / deasupra capului meu ca nişte tornade / în miniatură. dezastrele / sunt aproape inimaginabile păsările colibri / îmi tot ciripesc asta // şi petele furtunile solare craterele de pe lună / unde abia se văd urmele / cosmonauţilor îmi par mici prilejuri / de a schimba ceva în ordinea aparentă a lumii. (…)// aici doar dragonul fără Aripi poate aduce / haosul. Eu îl prind cu dexteritate între degetul / mare şi cel arătător şi îl privesc curios." (Dragonul fără Aripi).