Gheorghe SIMONArdere de tot
Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2009
Gheorghe Simon aduce poezia din lumina ce o poartă în inimă, atent să nu se spargă, în milioanele de gânduri, asemenea unui călugăr îşi rosteşte poezia în taină până când aceasta devine izvor limpede şi răcoros. Cu sufletul mereu în aşteptarea momentului, poetul ne prezintă cadrul apocaliptic ce-l cuprinde pe cel ce „cade în extaze gratuite", dar, în acelaşi timp, ne tăinuieşte despre „gândurile ce pot ucide" atunci când, din lăcomie citim sau dezvelim sufletul: „toate lucrurile din preajmă / îşi odihnesc făptura-n cuvinte / doar privirea din copilăria zglobie / se răsfrânge-n frânturi de sens / aleatoriu / precum singurătatea smerită / se răsfrânge-n lumina de ceară / a rugăciunii / neîntrerupte / cum fără prihană-i izvorul zvonit / şi tot ce ne biciuie auzul / e doar părerea nimicului sporit" (Singurătate smerită).
Teme precum: smerenia, sufletul, lumina, iubirea, cuvântul, toate vin parcă din inima edenului construit cu atenţie de poet. Metaforele apar doar acolo unde este cazul icoanelor. Aşa cum porţile raiului sunt un punct de frontieră pentru suflete, aşa şi prezenţa icoanelor simoniene pot fi văzute drept filtre pentru sufletele aflate în căutarea luminii, a trinităţii, a mântuirii, prin cuvântul rostit în rugăciune: „S-au deschis porţile raiului / precum biserica rămâne deschisă / oricărui intră să se roage / pentru împăcarea sufletului" (Porţile raiului).
Singurătatea, de altfel, laitmotivul cărţii „Ardere de tot", ocupă, în poezia lui Gheorghe Simon, un loc aparte, deoarece aceasta poate seca de gândurile albe omul întunecându-i lumea. Călugărul pustnic nu este niciodată singur deoarece el îl poartă în lumina lui pe Hristos, îşi poartă Eul încărcat de cuvinte, asemenea cerului care-şi arată cearşaful cu păsări albe. Nici pârâul, în viziunea poetului, oricât de ascuns ar fi el, nu este singur, pentru că din el se va găsi cineva să-şi potolească setea. Doar cel ce nu-şi caută calea va fi singur: „Şi nu te opreşti / calea e fără de capăt / deşi se îngustează cu fiecare pas / fără nici un popas / timpu-şi sporeşte puterea anonimă / fiind doar în repaos. // Singur / mai singur decât pârâul / care potoleşte albiile-nsetate / cum se risipesc gândurile deşarte / în timp ce la poarta mănăstirii / după atâta hăituire / cade înfrântă / fiara-nchipuirii" (Calea aspră a singurătăţii).
În viziunea poetică a lui Gheorghe Simon, sufletul rămâne uimit în faţa lucrurilor neînţelese, iar asta se întâmplă doar omului căruia, sufletul în căutarea căii, îşi vede spaima, îşi vede moartea, îşi prefigurează arderea de tot. „Om sînt şi eu şi toate ale lumii îmi sunt deopotrivă / sînt om întrucât pot privi în mine însumi / şi mi-e dat să văd cortegiul de umbre / cum răsar nestingherite / precum secundele în secundar / în pelerinaj spre un prezent / din care doar eu sînt absent. // Sînt om şi-mi arde sufletul / precum flăcările în vâlvătaie / prefigurau spaima de moarte a lui Van Gogh. // Mai mult uimire şi încântare / mi-e sufletul / de ceea ce mi-e dat să văd şi să nu înţeleg / lumea fiind pecetluită ca un cod secret" (Ardere de tot).
În final, mai putem spune că, întreaga poezie a lui Gheorghe Simon se arată ca o catapeteasmă care se ridică spre cer cu sufletele adunate în cuvinte, cu tot cu icoanele necesare mijlocirii relaţiei dintre om şi Dumnezeu.
Teme precum: smerenia, sufletul, lumina, iubirea, cuvântul, toate vin parcă din inima edenului construit cu atenţie de poet. Metaforele apar doar acolo unde este cazul icoanelor. Aşa cum porţile raiului sunt un punct de frontieră pentru suflete, aşa şi prezenţa icoanelor simoniene pot fi văzute drept filtre pentru sufletele aflate în căutarea luminii, a trinităţii, a mântuirii, prin cuvântul rostit în rugăciune: „S-au deschis porţile raiului / precum biserica rămâne deschisă / oricărui intră să se roage / pentru împăcarea sufletului" (Porţile raiului).
Singurătatea, de altfel, laitmotivul cărţii „Ardere de tot", ocupă, în poezia lui Gheorghe Simon, un loc aparte, deoarece aceasta poate seca de gândurile albe omul întunecându-i lumea. Călugărul pustnic nu este niciodată singur deoarece el îl poartă în lumina lui pe Hristos, îşi poartă Eul încărcat de cuvinte, asemenea cerului care-şi arată cearşaful cu păsări albe. Nici pârâul, în viziunea poetului, oricât de ascuns ar fi el, nu este singur, pentru că din el se va găsi cineva să-şi potolească setea. Doar cel ce nu-şi caută calea va fi singur: „Şi nu te opreşti / calea e fără de capăt / deşi se îngustează cu fiecare pas / fără nici un popas / timpu-şi sporeşte puterea anonimă / fiind doar în repaos. // Singur / mai singur decât pârâul / care potoleşte albiile-nsetate / cum se risipesc gândurile deşarte / în timp ce la poarta mănăstirii / după atâta hăituire / cade înfrântă / fiara-nchipuirii" (Calea aspră a singurătăţii).
În viziunea poetică a lui Gheorghe Simon, sufletul rămâne uimit în faţa lucrurilor neînţelese, iar asta se întâmplă doar omului căruia, sufletul în căutarea căii, îşi vede spaima, îşi vede moartea, îşi prefigurează arderea de tot. „Om sînt şi eu şi toate ale lumii îmi sunt deopotrivă / sînt om întrucât pot privi în mine însumi / şi mi-e dat să văd cortegiul de umbre / cum răsar nestingherite / precum secundele în secundar / în pelerinaj spre un prezent / din care doar eu sînt absent. // Sînt om şi-mi arde sufletul / precum flăcările în vâlvătaie / prefigurau spaima de moarte a lui Van Gogh. // Mai mult uimire şi încântare / mi-e sufletul / de ceea ce mi-e dat să văd şi să nu înţeleg / lumea fiind pecetluită ca un cod secret" (Ardere de tot).
În final, mai putem spune că, întreaga poezie a lui Gheorghe Simon se arată ca o catapeteasmă care se ridică spre cer cu sufletele adunate în cuvinte, cu tot cu icoanele necesare mijlocirii relaţiei dintre om şi Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu