Manuela Teodora MIHOCI
Problema Adevărului în ştiinţele culturii
Ed. Performantica Iaşi, 2007
Problema Adevărului în ştiinţele culturii
Ed. Performantica Iaşi, 2007
De când e lumea au existat autori care au încercat, fie pe cale analitică, fie folosindu-se de cea poetică, să definească adevărul. Unii au apelat chiar la tehnici oculte sau religioase, alţii au adus problema în laboratoarele sistemelor logice unde au căutat şi desluşit, pe toate, părţile umbrele şi compoziţia marelui secret, iar, cei mai mulţi, l-au moştenit sau dobândit, cum ar fi de exemplu adevărul despre Dumnezeu.
Manuela Teodora Mihoci, abordând un comportament sceptic încă din primele pagini, se întreabă care este relaţia adevărului cu ştiinţele culturii şi care, în fond este marea definiţie, marea problemă a adevărului. Pentru a găsi o soluţie la problema pusă autoarea porneşte pe acelaşi drum făurit de marii gânditori ai timpurilor. Astfel, reuşeşte nu doar să aducă în atenţie o viziune nouă asupra adevărului, viziune despre care ne atenţionează că este controversată, ci, mai mult, să construiască arhitectura lineară pe care conceptul a avut-o pe parcursul istoriei. Fiecare cultură, fiecare tip de mentalitate se foloseşte în existenţa sa de un anumit adevăr, motiv ce o îndeamnă pe autoare să caute fundamentul, logica şi problema adevărului, aşa cum apare ea în diferitele culturi. „Dacă acceptăm înglobarea în denumirea de ştiinţe ale culturii a tuturor disciplinelor ce au drept scop cercetarea proceselor vieţii umane prin prisma semnificaţiei lor culturale, atunci trebuie să urmărim două probleme: fundamentul lor şi problema adevărului."
Riguros, studiul Manuelei Teodora Mihoci construieşte geografia logică a conceptului de adevăr plecând de la Plotin, care scria că „…deşi sufletul a cercetat, rând pe rând, toate adevărurile, totuşi, dacă vrem ca ele să le exprime şi să le articuleze discursiv, el fuge de aceste adevăruri la care suntem părtaşi, pentru că gândirea discursivă, dacă vrea să exprime ceva, trebuie să perceapă lucrurile pe rând, unul câte unul. Or, asta înseamnă drumul. Dar ce drum poate exista într-un lucru absolut simplu?"
Totodată, autoarea ia în discuţie, când are în vedere geografia logică a conceptului de adevăr, şi pe cei care au negat valoarea adevărului, binelui şi frumosului, printre care pe Emil Cioran, care scria că „filosofia nu dispune de nici un adevăr, dar nimeni nu va intra în lumea adevărurilor dacă n-a trecut prin filosofie".
Ceea ce o interesează în mod clar pe Manuela Teodora Mihoci este metoda pe care adevărul o foloseşte pentru a se argumenta. „Indiferent dacă tratăm despre adevărul coerenţă, corespondenţă, adevărul pragmatic, ceea ce le diferenţiază la nivel de abordare este metoda, dar tot ea, în altă accepţiune, este cea care le poate reuni". Totodată, intenţia autoarei este îndreptată şi spre „a realiza un parcurs care să reunească această multitudine de moduri de adevăr de cunoaştere, limite de nivel de realitate, şi de probleme". De la Plotin, la sceptici, la gânditorii contemporani precum Gadamer, Pierce, Dewey, F. Schiller, Jaspers, etc. autoarea ia şi verifică validitatea conceptului, dar, în acelaşi timp, interpretează diferitele poziţii pe care spaţiile culturale le-au abordat pentru împlinirea adevărului ca rezultat al sumei dintre tipurile de adevăr.
Cele mai alunecoase încercări de a argumenta problema adevărului au fost date atunci când s-a avut în atenţie perspectiva axiologică, ne avertizează autoarea. „Privit din perspectiva axiologică, conceptul de adevăr ridică multe probleme, fiind asumat de multe domenii, însă teoretic trebuie explicat prin însăşi valoarea sa de existenţă. Adevărul există, fie că îl considerăm absolut, subiectiv, general sau individual, simplu atribut sau proprietate a unei relaţii. Dacă e să ne gândim la etică, morală, estetică, orice altă ştiinţă autonomă, toate îşi revendică dreptul de a deţine adevărul în aria lor de lucru." Totuşi „adevărul ştiinţelor culturii, dincolo de travaliul dialectic şi de toate teoriile , explicaţiile, limbajele, abstracţiile, prejudecăţile oferite de gândirea umană şi de raţionalul expus, vor rămâne veşnic adevărate în virtutea faptului că împărtăşesc dintr-un izvor comun: umanitatea" conchide autoarea.
Manuela Teodora Mihoci, abordând un comportament sceptic încă din primele pagini, se întreabă care este relaţia adevărului cu ştiinţele culturii şi care, în fond este marea definiţie, marea problemă a adevărului. Pentru a găsi o soluţie la problema pusă autoarea porneşte pe acelaşi drum făurit de marii gânditori ai timpurilor. Astfel, reuşeşte nu doar să aducă în atenţie o viziune nouă asupra adevărului, viziune despre care ne atenţionează că este controversată, ci, mai mult, să construiască arhitectura lineară pe care conceptul a avut-o pe parcursul istoriei. Fiecare cultură, fiecare tip de mentalitate se foloseşte în existenţa sa de un anumit adevăr, motiv ce o îndeamnă pe autoare să caute fundamentul, logica şi problema adevărului, aşa cum apare ea în diferitele culturi. „Dacă acceptăm înglobarea în denumirea de ştiinţe ale culturii a tuturor disciplinelor ce au drept scop cercetarea proceselor vieţii umane prin prisma semnificaţiei lor culturale, atunci trebuie să urmărim două probleme: fundamentul lor şi problema adevărului."
Riguros, studiul Manuelei Teodora Mihoci construieşte geografia logică a conceptului de adevăr plecând de la Plotin, care scria că „…deşi sufletul a cercetat, rând pe rând, toate adevărurile, totuşi, dacă vrem ca ele să le exprime şi să le articuleze discursiv, el fuge de aceste adevăruri la care suntem părtaşi, pentru că gândirea discursivă, dacă vrea să exprime ceva, trebuie să perceapă lucrurile pe rând, unul câte unul. Or, asta înseamnă drumul. Dar ce drum poate exista într-un lucru absolut simplu?"
Totodată, autoarea ia în discuţie, când are în vedere geografia logică a conceptului de adevăr, şi pe cei care au negat valoarea adevărului, binelui şi frumosului, printre care pe Emil Cioran, care scria că „filosofia nu dispune de nici un adevăr, dar nimeni nu va intra în lumea adevărurilor dacă n-a trecut prin filosofie".
Ceea ce o interesează în mod clar pe Manuela Teodora Mihoci este metoda pe care adevărul o foloseşte pentru a se argumenta. „Indiferent dacă tratăm despre adevărul coerenţă, corespondenţă, adevărul pragmatic, ceea ce le diferenţiază la nivel de abordare este metoda, dar tot ea, în altă accepţiune, este cea care le poate reuni". Totodată, intenţia autoarei este îndreptată şi spre „a realiza un parcurs care să reunească această multitudine de moduri de adevăr de cunoaştere, limite de nivel de realitate, şi de probleme". De la Plotin, la sceptici, la gânditorii contemporani precum Gadamer, Pierce, Dewey, F. Schiller, Jaspers, etc. autoarea ia şi verifică validitatea conceptului, dar, în acelaşi timp, interpretează diferitele poziţii pe care spaţiile culturale le-au abordat pentru împlinirea adevărului ca rezultat al sumei dintre tipurile de adevăr.
Cele mai alunecoase încercări de a argumenta problema adevărului au fost date atunci când s-a avut în atenţie perspectiva axiologică, ne avertizează autoarea. „Privit din perspectiva axiologică, conceptul de adevăr ridică multe probleme, fiind asumat de multe domenii, însă teoretic trebuie explicat prin însăşi valoarea sa de existenţă. Adevărul există, fie că îl considerăm absolut, subiectiv, general sau individual, simplu atribut sau proprietate a unei relaţii. Dacă e să ne gândim la etică, morală, estetică, orice altă ştiinţă autonomă, toate îşi revendică dreptul de a deţine adevărul în aria lor de lucru." Totuşi „adevărul ştiinţelor culturii, dincolo de travaliul dialectic şi de toate teoriile , explicaţiile, limbajele, abstracţiile, prejudecăţile oferite de gândirea umană şi de raţionalul expus, vor rămâne veşnic adevărate în virtutea faptului că împărtăşesc dintr-un izvor comun: umanitatea" conchide autoarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu