Despre apocalipsa artei

Arta a fost şi este dintotdeauna o temă frivolă, o temă care incită la dialog, la războaie, la controverse, la descătuşarea propriilor pasiuni şi chiar, la moarte. Un studiu despre moartea artei nu ştiu dacă va ajuta cuiva, însă sunt sigur că odată pusă problema morţii acesteia vom intra pe tărâmul iluziilor şi al deziluziilor. Este adevărat, mulţi artişti au încercat în diferite moduri să definească arta, iar o serie dintre ei, după ce au atins pragul succesului şi-au îndreptat preocupările spre a o ucide.Este arta un obiect care poate fi ucis? Este ea un modul în apocalipsă? Cine sunt cei care fac arta şi cine sunt cei care o ucid? Iată doar câteva întrebări pe care mi le pun cu privire la această problemă. Esteticieni precum Marcel Breazu, Anton Webern, Paul Klee, Herbert Marcuse, A. Toffler, J. McHale, Ion Pascadi, Roger Pouivet şi mulţi alţii au avut în preocupările lor şi intenţia de a defini, într-o măsură sau alta, arta, raportul acesteia cu socialul şi civilizaţia modernă, cu semiotica, scoţând astfel în evidenţă, obiectul şi subiectul estetic.Deşi există nenumătare studii care au ca model de plecare o anumită perioadă istorică, totuşi, cred că aici, mergând pe linia cercetătorilor creştini, primul document despre sacrificiile artei şi pariurile acesteia în raport cu lumea, este Biblia. Fără îndoială, că această teză poate fi contestată dar, dacă aruncăm o simplă privire în primele pagini ale Cărţii, îl găsim pe Creator în faţa artei sale, iar mai târziu, pe acelaşi Creator îl găsim martor la prima crimă din istorie, crima lui Cain, fiul lui Adam, care îl omoară pe fratele Abel. Aici am putea spune că, dacă s-ar avea în vedere un dialog despre moartea artei, aceasta îşi are punctul de plecare din intenţia autorului. Însă în cazul biblic Autorul nu avea în intenţie moartea dintre cei doi fraţi, ci odată cu descătuşarea cunoaşterii, odată cu ruperea fructului oprit, El a lăsat arta să se desfăşoare sau să aibă cursul ei, adică istoria ei. Existenţialiştii şi fenomenologii sunt de părere că, dacă un lucru este prins în istorie, acesta va avea cu siguranţă un sfârşit, o finalitate. Însă, care ar fi finalitatea artei, unde se termină ea? Într-o conferinţă susţinută recent la universitatea ieşeană „Al. I. Cuza", Roger Pouivet s-a prezentat în faţa studenţilor cu o carte în care el deschidea dialogul despre felul cum este sau poate fi definită arta. El pleacă de la câteva definiţii oferite de alţi esteticieni care au avut în discuţie opera de artă. Iată cele câteva exemple, pe care filosoful le dă atunci când defineşte arta: „Opera de artă este realizarea sensibilă a ideii; Arta este o stare de spirit; Opera de artă este expresia sinelui de către artist; Opera de artă este donaţia invizibilulu în vizibil; Opera de artă face vizibilul vizibil; Opera produce sens; Opera este dincolo de sens; Opera de artă este o întâlnire; Opera de artă este ceea ce deschide o dimensiune inaccesibilă oricărei alte experienţe; Arta este ceea ce se expune: opere, instalaţii, performance-uri, cărnuri, excremente, cadavre, prostituate. etc.". Toate aceste definiţii, filosoful le „împrumută" din lecturile pe care le-a făcut din autori şi critici de artă.Ceea ce este aici de remarcat este faptul că, deşi cele de mai sus se pretind a fi câteva definiţii, găsim printre ele încercări de a defini finalitatea operei de artă, adică moartea acesteia. Dacă avem în vedere definiţii date de-a lungul vremii, vom găsi cu surprindere că gândirea contemporană este cea care are ca subiect moartea artei iar, dacă am arunca o simplă privire prin galeriile lumii vom vedea că, pe bună dreptate, autorii au ca subiect moartea, nu una de natură calmă, aşa cum era ea prezentă la plasticii clasici, ci una în desfăşurare apocaliptică. Prezenţa tot mai flagrantă a cadavrelor în opera de artă, de dragul de a face artă, mă trimite spre ultima definiţie a operei de artă, pe care autorul menţionat aici a oferit-o studenţilor ieşeni. Din punctul meu de vedere, opera de artă trebuie să consume poetic „carnea" şi nu să facă din aceasta punct de desfăşurare, punct prin care „vizibilul se face vizibil".Sunt sigur că poziţia mea poate fi contestată însă, există şi autori care sunt de părere că cel care foloseşte moartea Celuilalt, aici fie că vorbim de cadavre umane, fie că vorbim de cadavre ale animalelor, poartă în opera sa un angajament estetic şi, de cele mai multe ori, şi unul social. Părerea mea este că, dacă angajamentul rămâne doar la nivel de teorie estetică, nu atacă deloc intenţia consumatorului de artă însă, în momentul în care această angajare a devenit socială, atunci, autorul are ca intenţie distrugerea conceptului operei de artă, folosindu-se astfel de moarte, actul lui fiind unul apocaliptic. Condiţionarea psihologică a receptării operei de artă este impusă de grupul din care vin autorii şi atunci, când aceasta nu este compatibilă cu trăirile mele, suport mutaţii conceptuale. Arta intră în declin atunci când poartă cadavrul ca pe o doctrină, atunci când ni se bagă pe gât ca o pastilă, atunci când devine drog din rău. Arta trebuie să aibă în vedere frumosul şi binele, ea trebuie să ne completeze accesibilitatea la lumină şi nu să reprezinte un proiect de distugere. Întrebările care s-ar ivi aici ar fi următoarele: în ce măsură intenţia autorului este totuna cu moartea operei de artă sau în ce măsură o operă de artă, care îmi exprimă moartea, mă dezechilibrează, de unde porneşte acest dezechilibru şi până unde se îndreaptă el? Este o astfel de operă cu adevărat intenţia autorului, altfel spus, îşi doreşte autorul să distrugă arta distrugând, astfel, şi publicul căreia i se adresează? Este artistul un sinucigaş? Dacă da, atunci obiectul şi subiectul lui estetic este în raport cu mintea, temerile, sentimentele lui, nu neapărat şi cu ale mele, el reuşind astfel să se distrugă pe el şi, totodată, să distrugă generaţia din care vine. Dar ce facem cu cei care refuză generaţia artistică? S-a spus de foarte multe ori că există, în raport cu intentia autorului şi o intenţie a generaţiei. Dacă am lua în calcul ca intenţie a generaţiei, dorinţa de a distruge arta, prin prezenţa flagrantă a cadavrelor, cu siguranţă arta gândirii contemporane se află pe masa de la morgă? Însă, o autopsie riguroasă, ne-ar arăta că arta a suportat lovituri putenice la nivel de concept şi nu la inimă, spiritul râmânând astfel, să se nască din nou. Cu toate acestea, mie îmi rămâne credinţa că arta cu A mare, prin oricâte intenţii de desfigurare ar trece, nu va reuşi să fie omorâtă de aşa zişii artişti ai groazei, ai apocalipsei, deoarece ea îşi poartă lucrarea Celui care dintâi a suflat-o.Dacă în urmă cu aproape trei decenii esteticianul Marcel Breazu anunţa în una din cărţile colective ale vremii că „nu poate să creadă în moartea artei", nici în „reducerea operei de artă numai la elementul ei estetic", eu sunt de părere că toate aceste încercări de a ucide arta vin din dorinţa egoistă a unor artişti de a ieşi în afară trăgând după ei în istorie comportamentul sinucigaş. Toate aceste încercări de mega-artă pe care o serie dintre artiştii contemporani le asumă nu fac decât să slăbească orizontul publicului, implicându-l, pe acesta din urmă, într-o situaţie confuză. Dorinţa de a distruge miturile şi de a le înlocui ascunde o frustrare personală atât a artiştilor, a politicienilor care de cele mai multe ori, contribuie la definirea operei sociale, a esteticienilor, care găsesc în artă doar o formă epistemologică. Pe de altă parte, arta are cursul ei, desfăşurarea ei, evoluţia ei şi de aceea artistul trebuie să aibă în vedere buna defăşurare a artei asumându-şi cursul, fie că acesta este unul democratic, de consum public, cu extindere, sau unul organizaţional, de consum intim, cu închidere. Nietzsche, când prin vocea profetului Zarathustra anunţa moartea lui Dumnezeu, el nu se referea de fapt la scoaterea din lume a Cadavrului, ci mai curând, el voia scoaterea din biserică a cadavrelor care înşelau prin condiţia de apostoli, o condiţie de altfel confiscată, pe căutătorul de lumină. Putem conchide cu ideea că „noua artă" despre care esteticienii vorbesc în ultima vreme este, de fapt, depăşirea unei generaţii, trecerea în următoarea. Trecerea făcându-se fie cu tehnicile şi utilajele deja existente, fie cu utilaje noi. Ceea ce rămâne este arhitectura unitarului artei, din care până şi „arta nouă" va face parte.