Despărţirea nu a fost a mea

Afară tuna. Ploua cu nemiluita, blitzurile cerului intrau vulcanic pe fereastră şi se opreau în sticlele de pe bar. Eu trebuia să ajung la Medgidia. Acolo mă aştepta Luiza la o mătuşă de-a ei. Trebuia să mergem la o nuntă. Eram împreună cu Tiberiu. Luasem un tren până la Buzău, iar de acolo aveam legătură. Ca să îmi umplu timpul până la sosirea următorului tren, am intrat cu Tiberiu în crâşma din gară. Generalul trona la bar ca un principe de gară nouă. La uşă un beţiv îşi număra paharele de vodka. Mai erau acolo trei fete care nu scoteau o vorbă şi un boschetar. Tiberiu a comandat un gin tonic, eu am cerut un pahar de vin şi un trabuc. Ne-am aşezat la o masă de lângă geam. Trebuia să urmărim trenurile care intră în gară. Generalul ne-a observat şi a zâmbit uşor ironic.
- Toate trenurile au o gară, aşa cum toţi oamenii au un Dumnezeu, spuse Generalul.
- Unele trenuri trec prin gară ca stelele căzătoare, le vezi dar nu le prinzi, sunt ca păsările care îţi aduc gradele de alcool în gură, completă bărbatul aproape mort de beat.
- Trenurile care trec prin gara asta nu au nici un Dumnezeu. Au câte un mecanic turmentat şi afemeiat, spuse prietenul meu Tiberiu.
- Trenurile ne plimbă moartea, am spus eu.
- Cum să ne plimbe moartea?, tinere, întrebă generalul de la bar.
- Foarte simplu. O plimbă şi atât. Cu câteva luni în urmă eram în tren, când o bătrână a fost înghiţită de roţile morţii. Bătrâna trebuia să coboare din tren, însă moartea a fluierat şi roţile au înghiţit-o. Moartea se plimbă în tren şi îşi căută locul. Atunci, locul ei a fost bătrâna. Ce alte femei să aibă mecanicul? Poate singura lui femeie este Moartea, doamna aceasta sexi şi multicoloră.
- Eu cunosc mecanici care, după ce au ieşit la pensie s-au aruncat în faţa trenurilor. Probabil, nu suportau despărţirea, spuse Tiberiu.
- Despărţirea de ce?, am completat eu. Despărţirea de moarte? Cine nu ar vrea o despărţire de moarte.
- Tu eşti tânăr, iar despărţirea de moarte ţi se pare un fel de dezertare, însă îţi spun că Moartea, aceea pe care eu am cunoscut-o şi în Irak, nu este decât singura cale de apropiere între oameni. După ce moartea te ia în grijă, oamenii te plâng, te iubesc pentru că le-ai luat locul lor în moarte, spuse Generalul.
Locul lor în moarte... îmi plăcea cum sună. Parcă era un poem. Nu aş fi vrut să ducem discuţiile noastre pe teme atât de reci. Poate gara, ploaia, băutura şi mai ales graba noastră, a tuturor ne determina să vorbim despre moarte. Singurul care tăcea, era barmanul. El nu spunea nimic. Îl înţelegeam. Locul lui era acolo. El nu era un trecător. Nu urmărea decât să vândă sticlele de pe raft. Dacă am pierde trenul el nu ar plânge, ba dimpotrivă s-ar bucura, ar avea clienţi. Ar avea companie. Nu ar fi singur.
- De ce gările toate, poartă sentimentul singurătăţii, am întrebat cu voce tare.
- Pentru că gările sunt locul multor despărţiri. Gările au de cele mai multe ori culorile destinului. Te urci într-un tren şi pleci. Pleci unde îţi este sortit să pleci. Tineri ca tine şi-au lăsat în gările astea iubitele, mamele, prunci şi prietenii. Mulţi şi-au lăsat patria, averile şi dragostea. Toţi, toţi lăsăm în gară câte ceva. Acum tu laşi un ban în cârciuma asta. Eu las mâine poimâine toate sticlele goale. Aici am lăsat femeia pe care o iubeam. Vezi? gările poartă odată cu noi singurătatea. Ele sunt pline de trecători, însă trecători sunt lipsiţi de emoţii. În barul acesta, de exemplu, noi ne-am întâlnit întâmplător şi tot întâmplător ne vom despărţi. Asta pentru că suntem preocupaţi de grijile noastre, spuse Generalul.
- Când ai griji şi nu poţi să le duci cu tine, le duci cu trenul, în bagaje, în portofele, în agende, în cărţi şi în alţi oameni. Eu, de exemplu, îmi duc grija în sticle, sticle de vodkă. Masa aceasta la care stau, observi e lângă uşă. Sunt mereu pregătit să plec. Moartea ne aşteaptă de partea cealaltă a uşii. Ea se plimbă pe linii. Uneori obosită se aşează lângă mine. Cere un pahar de vin şi pleacă. Mă vede beat muci, dar nu mă insultă, cum o fac mulţi care trec prin această gară. Da, eu sunt singur printre oameni, însă mulţi dintre ei sunt singuri cu ei înşişi. De aceea, eu nu vreau griji să am. Ar trebui să nu-i dau morţii un pahar de vin, completă bărbatul aproape mort de beat de lângă uşă.
În gară oprise un tren. Un grup de şapte soldaţi au intrat şi ei în popota gării. Generalul i-a observat şi s-a arătat neinteresat. Unul dintre ei a observat masa celor trei fete.
- Băieţi, am găsit o masă, spuse el.
S-au apropiat de masa fetelor şi au cerut permisiunea să se aşeze lângă ele.
- Unde mergeţi fetelor, a întrebat unul dintre soldaţi.
- Nu este treaba ta unde mergem noi. Ar fi bine să vă aşezaţi la o altă masă. Aici nu este loc decât pentru patru persoane, iar împreună cu voi am fi unsprezece.
- Ai dreptate, dar putem să mai aducem două mese şi să le împreunăm, asta dacă vreţi să vă ţinem companie.
- Nu ne trebuie companie. Plecăm peste treizeci de minute. Avem legătură spre...
- Spre? Întrebă soldatul.
- Spre, treaba noastră, completă fata.
- Observ, că nu vrei să stăm cu voi la masă, iar asta nu este nici o problemă. O să ne aşezăm la o altă masă, continuă soldatul.
Era un soldat înalt şi roşcat. Avea pistrui pe mână şi pe frunte. Ochii lui păreau tulburi, iar la mâna stângă purta un ceas galben. Am întors capul spre bar şi am observat că era ora unu noaptea. Fetele nu dădeau nici un semn că ar vrea totuşi să îi aibă la masă pe soldaţii aceia.
- Vezi, tinere, strigă Generalul către mine, singurătatea poate fi aleasă. Alegi să fii cu cineva sau nu. Fetele astea nu vor despărţiri în gară. Nu vor să lase urme de emoţii aici. Vor lăsa ca şi tine, ca şi prietenul tău, doar pahare goale. Abia soldaţii aceştia, îşi vor lăsa emoţiile. Ei se vor despărţi. Sunt o echipă. Sunt în permisie şi vor pleca fiecare acasă. Aici e locul despărţirii lor. Fetele vor pleca în continuare în echipă.
- Dar şi soldaţii se vor întâlni din nou, l-am completat pe General.
- Se vor întâlni, dar vor avea alte despărţiri şi mai dureroase. Despărţirea de familii, de iubite, de prieteni şi de libertate.
Soldaţii au unit două mese din centrul barului sub un candelabru maro plin de praf şi s-au aşezat acolo. Au comandat bere, vin şi rachiu. Împreună arătau ca un întreg. Erau toţi la fel. Îmbrăcaţi milităreşte îmi aminteau de copilărie, de soldaţii de pe strada mea. Toţi păreau fericiţi. Nu erau supăraţi că nu au fost primiţi de fete la masa lor. Pentru ei fetele nu reprezentau un câmp de schimb energetic, ci ,mai curând, un câmp de încărcare energetică. De cele mai multe ori soldaţii vorbesc cu femeile şi copii pentru a se încărca de bucurie şi putere, îmi spuneam în gând.
Un sunet de locomotivă ne-a atras la toţi atenţia. Ne-am ridicat privirile instinctiv şi ne-am uitat din nou la ceasul de la bar. Venise un tren în gară. Din cârciumă nu plecase nimeni. Uşa s-a deschis. Vântul o izbise de masa bărbatului aproape mort de beat. Dinspre calea ferată o siluetă albă se apropia de ea. Generalul aştepta cu nerăbdare să vadă cine este. Când s-a apropiat de uşă, umbra albă a tuşit puternic. Ne-am dat seama că este o femeie. Un băiat care locuia în sala de aşteptare o ajutase să îşi aducă bagajul în cârciumă. Doamna şi-a aşezat pardesiul alb de ploaie pe spătarul unui scaun de la bar. S-a aşezat la două scaune de general şi a comandat o cafea.
- O cafea la ora aceasta târzie, doamnă? întrebă generalul.
- Trebuie să mai călătoresc şi am nevoie de o cafea. Vin de la Focşani, de la o înmormântare, îi răspunse femeia.
În cârciumă se făcuse linişte. De parcă, toţi am căzut de acord să ţinem un moment de reculegere. Nu ştiam şi nu ne interesa pentru cine ţinem momentul de reculegere. Bărbatul de la uşă, tulburând liniştea, a întrebat-o pe femeie dacă are o ţigară în plus, de sufletului celui mort.
- Da, sigur că am să vă dau o ţigară, dar, înainte de asta, aş dori să îmi spuneţi dacă trenul care pleacă spre Cernavodă are vagoane cu compartimente sau vagoane tip tramvai.
- Simpatică doamnă, v-aş spune şi ce culoare au banchetele dacă aş şti, dar nu cunosc nimic. Îmi daţi o ţigară?
Femeia ia dat bărbatului ţigara şi s-a întors la bar. Generalul o analiza de jos până sus şi invers. Femeia se arătă încântată de gesturile generalului, semn că îi plăcea să fie curtată, să fie admirată.
- Dar, dacă v-aş ruga să bem împreună un pahar de vin, dragă doamnă, m-aţi refuza, o întrebă Generalul.
- Nu vă refuz.
Acum aveam sentimentul că Generalul avea să suporte o nouă despărţire. Despărţirea de această femeie.
- Spuneaţi, Generale, mai devreme, că despărţirile din gări sunt cele mai frecvente, m-am adresat eu.
- Aşa este tinere, despărţirile din gări sunt cele mai frecvente, dar sunt cele mai naturale, cele mai normale. Cum ţi-am mai spus, gările sunt intersecţii sau despărţiri între oameni. Iată, femeia aceasta, care stă la două scaune de mine, s-a intersectat cu mine, cum tot ea, mai acuş, va fi despărţirea de mine.
Mi se părea fascinant că generalul conştientiza acest lucru. Poate dorea acest lucru, mi-am spus în gând.
- Sunt intersectările şi despărţirile decizii pe care le luăm în funcţie de interesele noastre? l-am întrebat pe General.
- Pot fi şi asta, dar dacă te gândeşti în timpul intersectării la despărţire, vei trăi rece despărţirea, pentru că nu laşi energia intersectării să te pătrundă. Această femeie simpatică este despărţirea mea după ce o las să intre în mine, adăugă Generalul.
- Şi nu vă faceţi un rău că o lăsaţi să intre şi pe urmă să plece?
- Este firesc să plece. Despărţirile sunt fireşti. Poate chiar şi moartea bătrânei, femeia despre care spuneai că a fost călcată de tren, poate fi privită cu răceală, ca o despărţire. De ce te-a marcat, de exemplu moartea ei?
- Pentru că mi s-a părut nedrept un asemenea sfârşit.
- Nu ne alegem noi cum să ne fie sfârşitul, decât prin actul sinuciderii, cum de altfel nu ne alegem cum să ne fie o despărţire. Dacă sfârşitul vieţii stă în totalitate în mâna destinului, despărţirile pot totuşi, uneori, să fie influenţate de noi. Unul dintre noi, trebuie să plece, el poate controla despărţirea. Dar celălalt? Celălalt nu a ales-o, pur şi simplu se desparte.
Avea, în unele locuri, dreptate. Eu, la rândul meu, aveam drumul meu. Cu Generalul, cu fetele din bar, cu bărbatul de la uşă, cu boschetarul, cu soldaţii şi cu barmanul m-am intersectat întâmplător. Despărţirea de ei nu avea să însemne ceva pentru mine. Dar, femeia aceasta care abia intrase în cârciumă şi a atras atenţia generalului, ce fel de despărţire avea să suporte? Nu, femeia suportase o despărţire mai rece. Venea de la o înmormântare. Dar, Generalul? El de ce vroia să simtă despărţirea. Ce are de câştigat, l-am întrebat.
- Câştig o nouă experienţă a despărţirii. De tânăr am plecat din gara aceasta unde îmi lăsasem familia, iubita şi prietenii, pentru război. Când m-am întors în gară mi-am dat seama că mă despărţisem definitiv. Nu trăisem până atunci sentimentul despărţirii totale. Mă uit la soldaţii aceea şi îi înţeleg de ce vroiau să stea la masa celor trei fete. Când pierzi o femeie, celelalte poartă cu ele dorul celei pierdute.
În gară sosise un alt tren. Din el a coborât un grup de tineri care plecau la mare. Tinerii au intrat în cârciumă, au cerut apă minerală şi s-au aşezat pe bagajele lor, aproape de mesele celor şapte soldaţi.
Afară ploua puternic, vântul bătea prin geamul spart de la uşă. Simţeam curentul până sub tălpile mele. Mai aveam câteva minute până la plecare. Trenul nostru a fost tras la linia 5A, lângă depoul locomotivelor. Mi-am luat bagajul, am cerut de la barman încă o sticlă de vin şi am pornit cu Tiberiu spre tren. Aproape de tren am auzit câţiva paşi. În spatele meu era doamna de la bar, cele trei fete, tinerii care mergeau la mare şi bărbatul aproape mort de beat. Ne-am urcat în tren. Era un tren cu vagoane tip tramvai. Ne-am aşezat fiecare pe locurile rezervate pe bilet. La un moment dat am scos capul pe geam. Dinspre cârciumă Generalul strigă:
- Despărţirea nu a fost a mea, ea va fi a ta!
După aceste cuvinte Generalul s-a pierdut în ploaie. Alături de mine se aşeză femeia din bar. Cu mâna dreaptă peste piciorul meu stâng aştepta controlorul, în timp ce eu mă gândeam la ultimele cuvinte ale Generalului: "Despărţirea nu a fost a mea."