frunzele au început să roadă tulpini de lut
sub tălpi nucile aduse de ciori
mă primesc în coaja lor
arătăm puţin mai graşi
de când în locul strâmt al hainelor noastre
toamna îşi umple carnea
o fetiţă duce de căpăstru un cal de lemn pe role
ca şi cum ar duce de mână un bărbat în altar
pletele-i sunt o pânză de castan
prin care buzele trag lumină din aburi
de peste noapte. în fiecare dimineaţă oraşul
îşi dezveleşte trupul de cerceaf şi-şi pune trena
pe această bancă porumbeii au aruncat cu stele
peste numele aşezate în inimioare
le culeg şi le aşez în vărful copacilor
dezveliţi de viaţă
frunzele ghirlande roşcate îmi acoperă picioarele
ca şi cum de iad m-ar înveli
cu grebla împing toamna în mormântul ei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu