Romantismul s-a născut pe fondul unui conflict cultural de CHIALDA RADU – VASILE

S-a sfârşit o lume şi odată cu aceasta a renăscut o alta. Naţiunea germană a reînviat pe fondul unei explozii culturale. Germanul a simţit şi şi-a dat seama că lupta difuză şi surdă cu francezii nu mai poate continua pe făgaşul descris de principiile clasice. O nouă generaţie de excepţie reuşeşte să se impună într-o societate care ea însăşi suferea de complexul inferiorităţii şi de lipsa de încredere în propriile forţe. Iată contextul în care o salbă de genii au reuşit să depăşească complexul stigmatic şi să reînsufleţească cultura şi spiritul vulcanic german.

Un curent al geniilor

Romantismul este o mişcare europeană care se manifestă încă de la începutul secolului al XIX-lea. Promovând lirismul, fantezia, libertatea de expresie, cultul naturii; acest curent apare ca reacţie împotriva clasicismului. Sensibilitatea romantică refuză orice constrângere raţională şi moralizatoare (aşa cum este cazul neoclasicismului) şi lasă un loc important iraţionalului, intuiţiei, instinctului, trăirii. La început, este o mişcare literară pentru ca apoi să-şi pună amprenta şi asupra picturii. El reliefează izolarea artistului în lumea sa interioară, singurătatea sa în faţa viziunilor şi sentimentelor sale.
„Expresia emblematică“ a romantismului în contextul filosofico-literar, este extraordinarul poem tragic al lui Goethe „Faust”, o operă a cărei specificitate nu poate fi epuizată prin definiţia unui simplu „poem”. Este adevărat faptul că, sub titlul de poem simbolico-fantastic, capodopera lui Goethe este analizată în dimensiunea sa romantică, reprezentând un model nu doar al pre-, ci şi al proto-romantismului[1]. Sub semnul lui Faust, o serie de poeme şi drame „faustice“ în frunte cu „Prometeul descatusat” al lui Shelley, au conturat ceea ce mai târziu criticii au denumit romantism. În aceiaşi calitate de opere fundamentale pentru definirea acestui curent sunt mai vechile capodopere: „Divina comedie” a lui Dante şi „Paradisul pierdut” al lui Milton. Un loc de cinste îşi găsesc şi sistemele şi conceptele filosofico-estetice ale romantismului, elaborate de Schelling, fraţii Schlegel sau Hegel.
În perimetrul literar german, apariţia romantismului a fost favorizată de viziunea artistică promovata de Goethe, Schiller, Holderin ori von Kleist, iar impunerea şi răspândirea acestuia a avut ca suport cele trei mari şcoli de la Jena, Heidelberg şi Berlin. Dacă şcoala de la Jena îi aduna pe marii vizionari precum Ludwig Tieck (cel care va extrage din formula basmului o realitate miraculoasa, generatoare de substrat liric) sau Novalis (visatorul cautator al absolutului imaginat în ipostaza florii albastre din romanul „Heinrich von Ofterdingen”), şcoala de la Heidelberg are meritul de a valorifica literatura populară, prin prelucrările autorilor Clemens Brentano şi Achim von Arnim. Alaturi de aceste centre literar-romantice, şcoala de la Berlin îl promovează pe E.T.A. Hoffman, iniţiatorul umorului grotesc proiectat în fantastic. Declinul romantismului german aduce însă în orizontul literar opera lirica a lui Heinrich Heine, în al cărui volum „Cartea cântecelor”, fondul popular se transfigurează în materia lirică a poeziei erotice.
André Lalande în Vocabulaire technique et critique de la philosophie[2], definind termenul romantique şi referindu-se doar la ceea ce este un curent filosofic, susţine că acesta s-a afirmat la începutul secolului al XIX-lea ca o „contra-mişcare” (Aufklärung), care avea la bază neîncrederea şi deprecierea regulilor estetice şi logice ale filosofiei clasice, iar reprezentanţii de seamă ai acestei mişcări acţionau în virtutea pasiunii, libertăţii, spontaneităţii, şi de ce nu, în virtutea unei genialităţi ieşite din comun şi asigurate de o vitalitate culturală în căutare de afirmare şi glorie.

„Kultur" und ,,Zivilisation" – o dispută între orgoliu şi mândrie naţională

Lui Leibniz îi era ruşine cu limba germană şi a scris în franceză[3], fiind primul filosof de curte german. Cum este cu putinţă acest fapt? Cu este cu putinţă să ne imaginăm că era o ruşine în mediul cultural german de atunci să afirmi în limba propriului tău neam? Pare o absurditate, dar datorită mai multor evenimente petrecute în Germania, printre care şi extinderea şi popularitatea protestantismului luteran care promova o cultură şi o informare la nivelul tuturor maselor, limba germană să fi fost o limbă displăcută în mediile ştiinţifice europene din acea perioadă. Toate acestea dezvoltând timp de câteva secole un război cultural între civilizaţia franceză şi cultura germană, sau mai bine formulat, o bătălie fără învinşi sau învingători între două dintre cele mai vechi naţiuni ale continentului european, naţiunea germană şi naţiunea franceză.
Norbert Elias în Procesul civilizării[4] utilizează mereu, pentru a deosebi cultura de civilizaţie, expresia ,,Kultur und Zivilisation”, care îşi are originea în disputa dintre termenul german „Kultur”, pe de o parte şi termenul francez „civilisation”, pe de altă parte, disputa care apare în spaţiul german şi la Fichte[5], ca război cultural declarat Franţei, faţă de care germanii aveau un mare dispreţ[6]. Disputa este una cât se poate de evidentă între ceea ce a părut să fie în istorie o civilizaţie franceză, sau cel puţin (susţin francezii – în frunte cu François Guizot, de altfel foarte patrioţi, dar bine intenţionaţi şi nu fără argumente viabile) una de tip franceză, după principii, legi, norme şi cutume cotidiene tipic franceze ale clasei nobiliare (de curte), şi ceea ce a părut sa fie în istorie o cultură germană, sau cel puţin (susţin germanii – de altfel şi ei foarte bine intenţionaţi şi cu argumente întemeiate) una de tip german, fără principii, legi şi norme specifice, tipicul fiind în acest caz inspiraţia de geniu al clasei (sociale) de mijloc – din care au răsărit spirite precum cel al lui Gothe, Hegel, sau Kant. Această dispută nu a existat din-totdeauna, ci a apărut în secolul al XVII-lea şi s-a accentual în secolul al XVIII-lea, iar în cel de-al XIX-lea conceptele au început să fuzioneze, una de pe post de mamă, iar cealaltă de pe post de tată, constituind, prin unificarea lor într-o uniformizare la nivel de principii, norme şi legi, specificul civilizaţiei europene, specific ai cărui germeni sunt atât cultura germană, cât şi civilizaţia franceză (ambele constituindu-se pe un fond mai vechi, greco-roman).
Interesant că pentru fiecare dintre termeni, atât francezii cât şi germanii resimt mereu sentimentul de mândrie naţională[7]. Francezii îşi definesc conceptul de naţiune pe baza mândriei de a fi inventat civilizaţia rafinată a claselor de rang înalt, iar prin Revoluţia Franceză (1789) şi codul de legi al lui Napoleon – bazat pe principiul Liberté, Egalité, Fraternité – civilizaţia a fost tradusă la nivelul tuturor claselor sociale ale Franţei şi nu numai, ci, prin imperiul lui Napoleon, întregii Europe occidentale, apoi conceptul a fost adoptat la nivel de întreaga zona occidentală (astăzi definită prin zona nord-atlantică). Germanii, datorită fărâmiţării lor naţionale, iar astfel datorită unei lipse a sentimentului naţional, până foarte târziu în istorie, au fost nevoiţi să adopte nu numai limba franceză ca limbă superioară, ci şi conceptul de „Zivilisation” (de la franţuzescul „civilisation”). Mândria lor naţională este însa conceptul de „Kultur”, care ţine locul lui „Zivilisation” pentru a definii civilizaţia. Pentru germani însă „civilizaţia” se identifică în semnificaţii cu „Kultur” – cultura primând în relaţie cu civilizaţia.
De altfel ,,Kultur” pare să fie termenul ortodox în disputa cu „Zivilisation”, păstrând sensurile clasice ale conceptului de ,,cultură”[8], iar civilizaţia ţine la fel ca şi până acum de un progres tehnic şi de o conduită cotidiană de un grad ridicat (superior). Dacă ar fi să analizăm astăzi dacă civilizaţia mai este un specific francez, vom constata că nu mai aste, aceasta fiind extinsă prin ,,principiul universalizării” întregii suprafeţe a hărţii politice a Pământului, iar dacă este să ne oprim la „Kultur”, constatăm că acest concept încă mai este un specific al culturii germane[9]; o dovadă a cestui fapt ar putea fi şi caracterul său ortodox (efortul de educare, trudă), exemplul cel mai potrivit este chiar comportamentul Germaniei de popor muncitor capabil de a se reface foarte repede.

Sentimentul de inferioritate – un impuls către genialitate

În Germania secolului al XIX-lea se putea asista la o hegemonie culturală a clasei de mijloc şi mai cu seamă a noii societăţi burgheze, tinere, în plină afirmare şi dornică de a-şi depăşii statutul. Este uimitor fenomenul de „sete de afirmare” şi de auto-depăşire. De fapt toate acestea nu sunt altceva decât nişte izbucniri ale orgoliului naţional, care a devenit firul de aţă, de care se agăţa fiecare ripostă în războiul „rece” între Germania şi Franţa. Mediocritatea germană şi popularitatea franceză descriu traseul şi firul conducător al formării în rândurile tineretului german al unui sentiment de inferioritate culturală.
Dacă este să continuăm pe aceiaşi idee, germanii se pare că suferind de acest complex faţă de francezi, au ajuns să exploateze în sfera spiritului lor tendinţa de compensare (Kompensation) sau de supracompensare (Überkompensation)[10].
Ceea ce rezultă este faptul că tinerii germani au început să traducă prin caracterul genial refularea seculară. De asemenea, dacă analizăm pasajul din Prelegeri de Filozofie a Istoriei, în care Hegel ne spunea că odată cu statul prusac se sfârşeşte istoria, constatăm că această afirmaţie nu este deloc o aberaţie. Având în vedere principiile şi legile romantismului filosofic german, Hegel nu a greşit în nici un fel, ci a exprimat faptul că poporul german a ajuns la maturitatea culturală, la care „războiul rece” franco-german este anihilat şi trecut într-o altă epocă a istoriei. Cu alte cuvinte, lumea acestui conflict cultural, pe fondul căruia s-a născut romantismul, s-a sfârşit odată ce Prusia (Germania) a reuşit să depăşească complexul său de inferioritate culturală. Iată de ce Hegel a dorit să sugereze faptul că lumea în care principiul libertăţii, cel mai bine formulat şi exprimat prin codul de legi napoleonian, a fost primit în cele din urmă şi de către poporul german, astfel încât un conflict cultural franco-german nu mai are fundament.
Odată cu un astfel de „sfârşit al lumii” pare să fi deschis drumul romantismului în istoria culturii şi literaturii. Iată momentul în care „Kultur” îşi asumă egalitatea cu rivalul său „civilization”.
Dorinţa de a pleca de pe acelaşi picior de egalitate cu francezii şi potenţialul enorm coroborat cu forţa şi puterea refulată, era atât de mare încât într-un timp foarte scurt de circa 15 ani, Germania a înregistrat o creştere valorică uriaşă, dând naştere unei adevărate clase de elită intelectuală din rândul căreia s-a diferenţiat cea mai mare densitate de genii al secolului al XIX-lea.
. . .

Această lucrare şi-a propus să parcurgă fondul pe care s-a putut construi ceea ce numim romantism filosofic german. Mai precis un aspect mai puţin evocat, care prin caracterul său conflictual poate sugera principiul motor al acestui curent. Disputa culturală cu Franţa a accentuat complexul de inferioritate al poporului german şi a contribuit astfel la impunerea acestuia în planul culturii universale.
Romantismul cuprinde, aşadar, echipa de sacrificiu[11] care a cucerit vastul teren presărat cu mine explozive, unde se va instala lumea modernă ca sa-l fructifice şi să-l sporească în deplină siguranţă.
[1] Cornelia Cîrstea, Romantismul recuperat, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2003, p. 19.
[2] Apud Ernest Stere, Din istoria Doctrinelor morale, Editura Polirom (Colegium Filosofie), Iaşi, 1998, p. 313.
[3] Norbert Elias, Procesul civilizaţiilor (vol. I), traducere de Monica – Maria Aldea, Editura Polirom (Plural M), Iaşi, 2002, pp. 56-58 – a se vedea că însuşi marelui filosof al Germaniei secolului al XVII-lea, G. W. Leibniz, singurul scriitor de curte din Germania, scrie şi vorbeşte în limba franceză, limba germană fiind foarte dispreţuită la curţile nobiliare, o limbă care se vorbea doar de către plebea societăţii, unora chiar le era ruşine de propria lor limbă. De altfel, Leibniz nu se putea adresa unei femei în limba sa maternă, naturală, ceea ce pentru femeia respectivă ar fi fost un act de nesăbuinţă, de lipsă de educaţie şi eleganţă a politeţii, ci în limba franceză, mult mai rafinată şi mai pasională, cu farmec şi care plăcea inimilor feminine.
[4] Norbert Elias, Procesul civilizaţiilor (vol. I), p. 49.
[5] De asemenea un mare reprezentant al romantismului filosofic german.
[6] Alexandru Tănase, Introducere în filosofia culturii – valoare, cultură, civilizaţie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 149.
[7] Norbert Elias, op. cit., pp. 49-50.
[8] Alexandru Tănase, Introducere în filosofia culturii – valoare, cultură, civilizaţie, p. 50 – adică sensul de cultură a spiritului, cultura animi.
[9] Norbert Elias, Procesul civilizaţiilor (vol. I), p. 51.
[10] Nicolae Râmbu, Tirania Valorilor – studii de filosofia culturii şi axiologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006, p. 321.
[11] majoritatea romanticilor au trăit intens fiecare clipă a vieţii, dedicându-se în totalitate exploatării romantismului, consumându-se în munca lor de recuperare, iar în cele din urmă, epuizaţi şi lipsiţi de vlagă, să moară, nu înainte da a şti că au contribuit într-un fel la noua revoluţie.