Cecilia Ştefănescu: „Sînt un scriitor cerebral, mai degrabă diurn, mai mult apolinic.”

Paul Gorban în dialog cu prozatoarea Cecilia Ştefănescu

Paul Gorban: Spuneai intr-unul din interviurile tale, atunci cand vorbeai despre medii culturale, ca “nu mai poti fi reprezentata prin Cioran”. Intrebarea mea este: prin cine te reprezinti atunci cand esti in afara Romaniei? Stiu ca cele mai multe legaturi le ai cu francezii.

Cecilia Stefanescu: Primul răspuns, şi cel mai înţelept care-mi vine în minte e că mă reprezint prin mine. Cînd spuneam asta, mă refeream în primul rînd la lipsa unei politici culturale care, între timp, pare să se fi remediat. Pe vremea aceea, mă pregăteam, alături de alţi 11 autori români, să mergem în Franţa unde România era invitată specială în cadrul programului Les Belles Etrangeres. Mă refeream atunci la faptul că, în continuare, pentru publicul din afară România înseamnă în cel mai bun caz Brâncuşi, Cioran sau Ionesco. Numai că de atunci s-au mai întîmplat şi alte lucruri. Ar fi fost frumos ca lumea să-i cunoască pe Mircea Ivănescu, Mircea Horia Simionescu, Leonid Dimov, Radu Petrescu.

P.G.: Observ ca, in actualul spatiu cultural romanesc, foarte multi, fie ca vorbim despre personalitati deja cunoscute, fie ca vorbim despre debutanti, aleg, atunci cand se gandesc la Europa, spatiul Francez. Are acesta si pentru tine o semnificatie speciala? Se simte de acolo altfel „sangele” literatilor, filosofilor sau politicienilor romani care au trecut si scris prin Franta?

C.S.: Nicidecum. Şi nu e o alegere, ci mai degrabă rodul unei întîmplări. Am studiat limba şi literatura franceză în facultate şi mă simt legată ombilical de această cultură, însă în realitate faptul că prima traducere a romanului meu de debut a fost în Franţa s-a datorat exclusiv deciziei editorului. Pe de altă parte, azi, din fericire nu mai există acel spaţiu privilegiat care să centralizeze vîrfurile culturale, cum a fost spaţiul francez la începutul secolului XX şi în alte perioade. Azi scriitori buni sau foarte buni se găsesc pretutindeni şi sînt traduşi în aproape toate limbile lumii.

P.G.: Daca ar fi sa vorbim despre un idealism literar, ca model, care crezi ca ar fi profilul acestuia? In fond, fiecare scriitor incearca sa propuna un model, sa iasa din „gasca” sau din generatia din care face parte, asa cum obisnuiesc universitarii sa spuna. Tu in ce generatie scrii? Te consideri, mai exact exponentul unei anume generatii literare? Daca am lua in calcul debutul, care este destul de recent, faci parte din ceea ce criticii numesc generatia douamiista.

C.S.: Am debutat în urmă cu şapte ani şi am mai publicat în volume colective încă din 1998. Deci, n-aş spune că e chiar un debut recent. În plus, habar nu am ce înseamnă generaţia douămiistă, cu atît mai puţin să fac parte din ea. În facultate am frecventat un grup literar format la cenaclul condus de Mircea Cărtărescu. Eram acolo scriitori atît de diferiţi încît chiar termenul de grup pare acum forţat. Am fost un grup în măsura în care am fost şi am rămas şi azi buni prieteni. Mai cred că, de la generaţia '80 încoace, e foarte greu, dacă nu imposibil, să mai vorbim de aşa ceva în literatură.

P.G.: Cecilia Stefanescu este scritoare, in afara de aceasta, ea are si obsesii. Ce obsesii mai are?

C.S.: Nenumărate şi probabil deloc spectaculoase. Una dintre ele e bătrîneţea, pe care probabil o voi şi folosi în următoarea carte.

P.G.: Spuneai in timpul lansarii ultimei tale carti, Intrarea Soarelui, ce avut loc pe aleea Lapusneanu din Iasi, ca desi nu bei, nu te droghezi ca sa scrii, totusi muzica te inspira...

C.S.: Am spus mai exact că evit orice fel de euforizant. Inclusiv muzica. De fiecare dată cînd am scris ascultînd muzică, mi-au ieşit pagini exaltate, numai bune de aruncat la gunoi. Sînt un scriitor cerebral, mai degrabă diurn, mai mult apolinic.

P.G.: Cei mai multi dintre prozatorii contemporani apeleaza, asa cum o faceau scriitorii americani la inceputul secolului XX, la biografismul intim, confesional. Am observat in proza ta multa imagine, mult vizualism, multa, chiar multa poezie, daca imi dai voie sa spun asa, si multa „confesiune”. Unii care nu sunt familiarizati cu acest tip de literatura ar putea confunda usor autoarea cu personajele.

C.S.: Ceea ce spui e ciudat, tocmai pentru că în proza mea nu e mai deloc confesiune. Nu fac şi nu am făcut autoficţiune, nu pentru că aş dispreţui acest tip de literatură, ci pentru că m-am simţit mai confortabil încercînd să creez o lume nouă şi o viaţă diferită de tot ce am trăit şi aş fi putut trăi eu. În asta constă şi frumuseţea scrisului pentru mine, că mă ajută să evadez din propria mea existenţă, din ce în ce mai determinată, şi să cotrobăi în capul unor oameni pe care altfel nu i-aş fi cunoscut.

P.G.: Romanul “Legaturi bolnavicioase”, aparut daca nu ma insel prima data la Paralela 45, pe urma la Polirom a avut succes, mai mult, a fost ecranizat. Ai fost la filmari, pe platou?

C.S.: Am participat şi la filmări şi, în plus, Tudor Giurgiu, regizorul filmului, a fost atît de drăguţ încît m-a chemat şi înainte, la casting, şi după, pe parcursul montajului.

P.G.: Cum se impaca arta cinematografica cu cea a prozei? Nu e un pariu pentru un prozator sa isi vada pe viu fantasmele, fanteziile, credintele prozaice?

C.S.: Sînt două arte complet autonome, deşi, aparent, le-ai putea vedea înrudindu-se prin scenariu, care pentru mulţi pare un fel de proză. Ei, bine, nu e proză şi nu are nimic din caracteristicile literaturii. E altceva şi îmi plac amîndouă în parte tocmai prin ceea ce le diferenţiază. Pentru un prozator, în schimb, a-şi vedea ficţiunea transpusă explicit pe ecran poate fi o experienţă bună cu condiţia să-şi facă el propriul film. Altfel, va rămîne cu mici frustrări.

P.G.: Fiecare scriitor, incearca la un moment dat sa abordeze fenomene culturale sau sociale. Au fost voci care vorbeau desprea „Legaturi bolnavicioase” ca despre un roman gay. Ai scris povestea de dragoste a unor prietene, practic ai dat, mai exact in vileag, ascunzişurile „legaturilor bolnavicoase”. Este in spatele acestui subiect, o persoana excentrica, autoarea, s-ar intreba unii cititori?

C.S.: În spatele poveştii mele putea fi şi un om cu două capete, e mai puţin importantă persoana. Voi răspunde totuşi că în spatele numelui meu se ascunde probabil una dintre cele mai banale existenţe, adică a unui om care are o relaţie veche de 10 ani şi un copil de 9 luni. Repet, însă, eu nu am scris despre o relaţie homoerotică, ci despre un personaj foarte tînăr care încearcă să-şi găsească o identitate la începutul anilor '90 în Bucureşti.

P.G.: Intrarea Soarelui este al doilea roman al tau. Cum este primit? Care sunt reactile criticilor? Si in acest roman, de altfel, ca si in primul, abordezi o tema TABU…. Romanul este o poveste despre cele dintâi experienţe erotice a doi copii.

C.S.: Te contrazic. Romanul este în fapt rescrierea unei poveşti vechi de mai bine de nouă secole, şi anume povestea lui Tristan şi a Isoldei. Tema tabu la care te referi nu poate fi, în această carte, decît adulterul, însă cum cred că de multă vreme adulterul nu mai e un tabu, eu aş spune că romanul meu este o frumoasă şi tristă poveste de dragoste.

P.G.: Ce autori, ce carti, ce oameni te inspira? La Iasi ai vazut, Nicolae Cretu a gasit asemanari cu Eliade, chiar si cu Hortensia P. Bengescu. Eu nu cred asta. Am dreptate?

C.S.: Cu Eliade cred că e o falsă impresie, probabil venind de la o descriere specifică a Bucureştiului şi de la suprapunerea a două planuri temporale, procedeu care pare să trimită la proza lui fantastică. Cu Hortensia în schimb lucrurile stau diferit. De cînd am citit prozele ei, mai precis din facultate, am devenit o mare admiratoare. E o autoare care nu s-a bucurat de o primire foarte călduroasă şi care cred că are încă o receptare care nu se ridică al nivelul literaturii pe care a scris-o.

P.G.: Cum comentezi faptul ca tot mai des autorii apeleaza la proza si poezia pornografica? Sa facem totodata, pentru cititori, distinctia intre literatura erotica si cea pornografica. Ce le diferentiaza?

C.S.: Talentul. Nimic altceva. Pe de altă parte, e greu să spui despre proza lui Miller că este erotică, fiindcă pare un cuvînt prea moale pentru ce face el, la fel şi în cazul lui Bukowski. Cred că sînt autori care merg cu limbajul licenţios pînă la capăt, pînă acolo unde cuvintele acelea sînt complet denudate de sens.

P.G.: Spuneai intr-un alt interviu, ca dragostea, in literatura romana, este o tema frivola… ce ai vrut sa spui? Dan Sociu, scriitor din generatia ta, in primul lui roman, Urbancolia (un roman, de altfel, biografic), are un fragment in care spune ca despre iubire, copiilor nostri, parintii le vorbesc foarte putin...

C.S.: Mai exact spuneam că dragostea poate părea o temă frivolă într-o literatură care încă încearcă să-şi găsească un loc mai vizibil în contextul celorlalte culturi. Pentru mine, dragostea a fost o temă ca oricare alta. Ce m-a interesat era să spun povestea celor două personaje, care conţine nu numai dragostea unuia faţă de celălalt, dar probabil conţine şi dragostea mea faţă de Bucureşti, oraşul în care m-am născut şi care este scena întîmplărilor din carte.

P.G.: Si o ultima intrebare: Unde o vedem pe Cecilia Stefanescu la urmatoarea carte, in ce poveste?

C.S.: Înr-o poveste morbidă, neagră. În Intrarea Soarelui apare cadavrul unei femei pe care l-am folosit în răspăr cu teoria lui Hitchcock: arată o puşcă în primele minute dintr-un film şi ştii că ea va fi folosită spre final. Eu m-am gîndit să folosesc cadavrul abia în cea de-a treia carte, care va fi despre moarte şi bătrîneţe.

Iasi 21 mai 2009, pentru Revista Feed Back

Primul Salon de Benzi Desenate, la Iasi

Tonomatul de cadavre

Aşteptam să vină tramvaiul 1. În faţa universităţii o gaşcă de meduze îmbrăcate sumar îmi făceau cu ochiul. Era cald şi transpiram ca un cal de munte. Niciun taxi în parcare, doar maşinile universitarilor parcate anapoda. Parcă stăteau la bronzat aşa cum stau fetele aruncate nud pe nisipul de la Purcica. Luceau, iar pe capotele lor clădirea universităţii părea o fantomă sau un cadavru în descompunere. Aş fi vrut să merg la primul chioşc să îmi cumpăr o sticlă de cola, ca să mă răcoresc, dar mă temeam că pierd tramvaiul care se vedea acum câtuşi în orizont. Îmi făceam evantai cu ziarul şi aruncam literele peste frunte ca şi cum m-aş fi stropit cu picături de apă. Eram cel puţin douăzeci de persoane în staţie. Un bărbat îmbrăcat în alb, cu barbişon şi un baston de argint a spart liniştea virgină înjurând în stânga şi în dreapta primarul. Îl făcea vinovat pentru că nu pusese măcar un loc de adăpost de ploaie şi de soare pentru călători. Asfaltul arăta ca un pardesiu deschis şi plin de muşte. Dacă te apropiai de el îi simţeai mirosul. În ziua aceea mi se părea că el respiră. Tocurile ascuţite de la pantofii damelor îl străpungeau adânc şi îi lăsau cicatrice pe care doar ploaia dacă venea avea să le acopere cu nisipul adus din deal. Şinele de tramvai scârţâiau şi pocneau ca un bici, sau ca o tigaie pe aragaz. Când treceai strada trebuia să fii atent să nu le calci, altfel tălpile de la pantofi rămâneau sudate ca gumele de mestecat.
Trebuia să ajung la Spitalul Sfântul Spiridon. Prietenul meu Lazăr prezenta un program de combatere şi prevenirea tuberculozei. Nu eram încântat de idee. Nu-mi plăceau întâlnirile sofisticate de termenii medicali şi mirosuri de morfine, dar el vroia totuşi să fiu de faţă, să culeg informaţii de la invitaţi privind starea lor de sănătate. Programul lui se baza pe produse naturiste iar în acel moment aş fi vrut să ştiu dacă există produse care să mă determine să nu mai fumez.
Tramvaiul sosie cu o întârziere de câteva zeci de minute. Am cumpărat bilet şi l-am compostat. M-am aşezat lângă o doamnă în vârstă, în partea de la geam. Îi simţeam mirosul transpiraţiei combinat cu un parfum de săpun ieftin. Avea unghii lungi şi vopsite cu ojă portocalie. Mi-am dat astfel seama că era partizana partidului democrat. Reuşise astfel să îmi amintească faptul că suntem în campanie electorală.
Un copil de stradă, boschetar şi hoţ de meserie s-a urcat la prima staţie. S-a apropiat de compostor, i-a dat clapa jos şi i-a schimbat cifrul. M-am speriat. „Dacă cifrul de pe biletul meu nu corespundea? Dacă mă descoperă controlorii civili că am bilet cu date care nu corespund?”, mă întrebam. Am scos biletul din agendă şi l-am verificat. Data corespundea cu ziua naşterii mele, 03071978, iar cifrul de cod corespundea cu numărul străzii mele, 268. Eram bucuros când am văzut biletul. „A trecut ziua mea, deci vremurile sunt mai bune” i-am spus bătrânei de lângă mine. „Ziua mea nu mai vine, cum nici dragostea şi nici umbra ei” mi-a răspuns ea.
Din spatele meu o voce puternică de bărbat îmi atrase atenţia. „Biletul la control”. Când s-a apropiat de mine i-am întins biletul, cu un zâmbet uşor ironic. El după ce l-a analizat bine, l-a semnat cu in pix albastru. „Nu înţeleg ce scrie pe el. Nu îi vad bine seria. L-aţi cumpărat din acest tramvai?” mă întreabă el. Mă luase cu tremurici. Nu aveam asupra mea decât bani cât pentru încă un pachet de ţigări şi un alt bilet. „De aici l-am cumpărat, şi l-am compostat chiar la acest aparat. Doamna de lângă mine vă poate confirma. Dar ce se întâmplă, ce are biletul” am întrebat uşor agitat. „Cred că aveţi mâna transpirată şi i-aţi şters din cerneală. Nu se observă clar seria. Dar nu va faceţi griji, nu va amendăm de data aceasta. Fiţi mai atent data următoare”. Am coborât la următoarea staţie, Piaţa Unirii. Vatmanul s-a uitat râzând mişeleşte spre mine în timpul staţionării. Am cumpărat un pachet nou de ţigări Kent şi m-am aşezat pe o bancă. Am deschis pachetul şi am aprins o ţigară. „Aveţi una în plus?” mă întreabă un tânăr.
- În plus nu am. Am exact cât pentru orele mele de muncă, îi răspund.
- Şi orele dumneavoastră de muncă le faceţi scrum? continuă el.
Dispăruse. Canicula se simţea din ce în ce mai puternic. Porumbeii din piaţă stăteau adunaţi lângă fântânile arteziene, iar blocurile din jur îşi aplecau ramolite umbrele cenuşii. O limuzină trona ca un elefant în piaţă. Tineri curioşi se apropiau şi se fotografiau lângă ea ca lângă nu ştiu ce mireasă. În genţile ei te puteai uita ca într-o oglindă, iar din anvelope puteai să auzi cum vâjâie marea. Tălpile trecătorilor rămâneau pe caldarâm ca nişte grăunţe de porumb, iar porumbeii le culegeau cu ciocurile lor şi le duceai sus spre cer.
Soarele lovea puternic în tâmpla mea. M-am ridicat şi mi-am continuat drumul. Am traversat strada Independenţei şi am ajuns în faţa spitalului. Gardianul m-a îndrumat spre sala de conferinţe. Am parcurs un hol ce semăna foarte bine cu un tunel. Câte un bec atârna din cincizeci în cincizeci de metri. Aerul era umed. Îmi plăcea. Era răcoros faţă de cel de afară. Paşii mei se pierdeau cu fiecare mişcare. Acelaşi sentiment în aveam şi în lumină, între culorile dintre picturile din Sala Paşilor Pierduţi a universităţii.
În capătul holului o uşă verde era întredeschisă. Am împins-o şi am intrat pe un alt culoar. De data aceasta foarte luminos. Aerul era ceva mai călduţ. Dacă te uitai bine la pereţi vedeai urme de graffiti ascunse sub varul proaspăt. În unele locuri cărămizile ieşeau la suprafaţă ca nişte ochi îndreptaţi spre mine. Trăiam cu impresia că pereţii aceia dacă ar fi putut să îmi vorbească mi-ar fi spus câte cadavre au plimbat medicii în timpul celui de-al doilea război mondial. Ştiam că în această clădire a funcţionat pentru o vreme Spitalul Militar. Aici erau aduşi de pe front cei răniţi. Draperiile maro scârţâiau ca nişte candelabre ruginite, iar perdelele se strecurau printre crăpăturile de la ferestre ca nişte păsări, fluturându-şi colţurile albe. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare. „Tuberculoza este o boală care ucide. Este boala atât a săracilor, cât şi a bogaţilor. De tuberculoză scapi doar dacă ai timpul necesar să ţii un tratament.” se auzea de după prima uşă din faţă. Eram bucuros. Ajunsesem în sfârşit în dreptul sălii în care prietenul meu, Lazăr îşi prezenta programul de prevenţie a tuberculozei. În sală erau foarte multe sicrie. În ele erau aşezaţi ultimii bolnavi veniţi în spital. Sub fereastră era o catedră imensă. Lazăr era aşezat în mijlocul ei. În partea dreaptă a sălii era adus un tonomat cu pachete de ţigări. „Nu mai am bani, că aş mai cumpăra un pachet ca să am şi pentru acasă” mi-am spus. Lazăr mă observase şi mi-a făcut din mână. M-am apropiat de catedră şi m-am întors cu faţa la sală. Din sicrie urca albastru, fumul de ţigară. Se oprea în lustră şi atârna pe urmă ca un cadavru. Din mijlocul sălii o femeie s-a ridicat şi m-a întrebat dacă nu am să îi dau o ţigară.
- Nu, am exact cât pentru orele mele de muncă, i-am răspuns.

A aparut ultimuol nr. al revistei Feed BackIn cateva zile va putea fi cititi si de pe http://www.acfeedback.ro/
Pentru comenzi, vedeti detaliile de pe site-ul revistei.

Mulţimea de paşi şi mulţimea de trupuri ale lui Virgil Costiuc

Virgil COSTIUC
Tăcerea semnelor
Princeps Edit, Iaşi, 2009

Poetul, în anumite ipostaze, poate fi chirurg, poate fi reporter, poate fi fotbalist, poate fi o secvenţă matinală, însă de cele mai multe ori el este un semn. Aşa ni se arată şi poetul Virgil Costiuc, în volumul de versuri Tăcerea semnelor, apărut anul acesta la editura ieşeană Princeps Edit. În chipul lui, cu bucuriile lui, în spitalul lui, gălăţeanul operează în tăcere cu versuri, semnele lumii în care trăieşte. Deşi, cei mai mulţi dintre cititori vor putea descoperi, mai curând, un bun povestitor, totuşi, în această carte Virgil Costiuc, matinal îşi desface sufletul şi invită să-i fii martorul schimbărilor de nuanţă a interiorului. El este, aşa cum am precizat, un bun povestitor, dar în acelaşi timp, el este poetul prin care trec oasele / celor din pământ / ca nişte hornuri / prin care respiră / vorbesc / pun de-o răscoală / vor să-i răstoarne / pe cei din afară.
Profund în exprimare, folosind cuvinte şi expresii penetrabile, poetul asemenea unui copil lansează bărcuţe din frunze, stă ca un rege pe un capac de canalizare, probabil punctul din care lumea se vede cel mai bine, şi aruncă monede. Întrebările despre lume sunt parte a trăirii şi totodată făina din care este compus aluatul poetic al lui Costiuc. El trăieşte într-un barter, respiră aerul de dincolo, culege fructe şi le dăruieşte altora. Acest întreg sistem gnoseologic are la bază ideile fundamentale ale creştinismului privind problema adevărului şi a cunoaşterii. Chiar dacă întrebările îi vin în minte ca un vulcan în fază de erupţie, chiar dacă acestea apar ca nişte bunuri pe tarabă, poetul gălăţean nu scapă o clipă controlul asupra lor. Ele sunt, aşa cum are să mărturisească poetul, bine ancorate, sunt acea verigă pe care o bagi în buzunar-ul de la piept. Numai când se cere, ele pot pune în derivă lumea întreagă.
Poetul, crede gălăţeanul, trebuie, să scrie cu inima, el trebuie să-şi accepte această sentinţă şi să asculte în tăcere semnele care par să-l ucidă: Într-un sfârşit / voi primi sentinţa / să mă spânzur de acest stilou / cu agrafă de aur / îi las plăcerea de-a auzi / ultima bătaie / a inimii.
Chiar dacă în unele locuri pare un pariu imens, ca şi colegii din generaţia virtuală, Virgil Costiuc se apropie de poezia vizuală, apelând nu la imagini imortalizate în fotografii, ci la acele imagini stocate cu ajutorul cuvintelor şi a jocurilor de metafore. Reuşeşte să surprindă, în acest fel, cotidianul şi efectele lumii în care îşi întoarce capul văzând cuvinte legate încă de la naştere. În acest sens, relevant este poemul RO în care poetul gălăţean aduce la vedere masca interioară a lucrurilor: lumea nu aude câini cum latră / ferestrele cum se închid / frunzele rotite în jurul axului de pom / până când jucăriile sunt urcate în pătuţul copilului / bat un cui la mijloc şi o învârt până dimineaţă / somnul / ziua cu noaptea / culcuşul secret aproape de lună / atingerea îmi lasă o gură dureroasă / dimineaţa se văd firmiturile de rouă / fulgi / o umbră purtată în spate / în spatele capului un chip de piatră imobil / mască interioară la vedere /(…).
Putem conchide, spunând că, aceste firmituri higroscopice pe care poetul gălăţean le lasă în lume, viclean totodată, în tăcere, sunt motivele pentru care merită să descoperi paşii înapoi ai dimineţilor şi ale buzunarelor omului care trăieşte doar pentru a îşi cânta, asemenea păsărilor în cuib traforând, mulţimea de paşi, şi mulţimea de trupuri, toate cu o lumânare topită.

Florin Caragiu şi catacombele postmodenităţii

Florin Caragiu, « Catacombe. Aici totul e viu » Ed Vinea, Bucureşti, 2008


Poeţii vremurilor ce le trăim aleg de cele mai multe ori să aducă, în faţa auditorului sau a lectorului de poezie, frământările omului trecut prin toate cartierele urbanului, obsesiile acestuia, lăsate ca nişte umbre, parcă special pentru recuperatorii de memorii, de cuvânt şi de ce nu de mituri, pentru că, în fond, asta se urmăreşte, crearea unor mituri. Dacă întrebi acum, care este mitul lui Florin Caragiu, este acela că el, este poetul catacombelor postmodernităţii.
Parcă, în ciuda vremurilor pe care le trăieşte, în care majoritatea semenilor lui preferă eliberarea de tot ce este mistic, ce este religios, debutantul aduce în lumină semnele, mărturiile unui călugăr, harul unui iconograf, dar şi o lecţie de metafizică. În urma lecturării volumului „Catacombe. Aici totul e viu", carte apărută anul trecut la Editura Vinea din Bucureşti, nu ai cum să rămâi rece şi distant faţă de poemele lui Florin Caragiu. Ele se cicatrizează pe inimă, asemenea cuvintelor lăsate, de creştinii prigoniţi de romani, pe zidurile cetăţii. Invitaţia de a coborî în cele 42 de tuneluri ale catacombelor caragiene este făcută, aşa cum poetul însuşi mărturiseşte în poemul tunelului XII, „între noi s-a crăpat de ziuă", odată cu ieşirea noastră în lume în cătarea identităţii, a iubirii, a Dumnezeului nostru şi de ce nu a semnelor noastre: oamenii ies în stradă să afle cum îi cheamă / hainele lor vociferează atât de tare / încât nu se mai aud unul pe alatul / iar sufletele li se întorc în buzunarul de la piept // tu ştii că te iubesc şi îţi este de ajuns vasul din care bem împreună: chiar dacă se sparge în bucăţi mici // apa nu se împrăştie ci rămâne să înfăşoare memoria.
Nu e nevoie de prea multă atenţie, ca să îţi dai seama la o primă lectură că debutantul în versuri nu apelează la fardurile literaturii contemporane. El refuză, asemenea călugărilor pustnici să îşi construiască universul poetic apelând la măştile de gaşcă sau cele de grup cultural. Preferă să fie singur, să fie lăsat să îşi facă rugăciunea în taină, în chilia lui să descifreze mesajele creatorului lui, mesaje lăsate pe zidurile catacombelor pe care odată cu el Dumnezeu le-a construit. În fond, catacombele caragiene sunt trăirile personale ale poetului, sunt acele direcţii pe care poetul le are de parcurs pe întreaga lui vizită în lume. Sunt direcţiile iubirii, ale memoriei, ale luminii şi ale viului în general, pentru că în afara viului semnele catacombelor nu mai există.
Smerit, luminos, recuperator al creştinătăţii, melodios şi sobru în acelaşi timp, Florin Caragiu face o incursiune în istoria iubirii de oameni, de Dumnezeu şi de cuvânt. Matematician la origini, poetul de faţă face suma timpului cu omul, a cărui rezultat este însemnarea, resemnarea, trăirea şi cotidianul, motiv pentru care propune spre meditaţie câteva teme fundamentale ale filosofiei: timpul, naşterea (geneza, facerea), moartea, credinţa, etc. Poetul este conştient că în oricare lume posibilă, în oricare tunel din catacombe ne-am afla, nu putem înainta fără lumină şi fără cruce. Părăsiţi de lumină, are să ne spună poetul, în ghidul catacombelor, lumea ne atârnă de gât / ca o spânzurătoare … Fără cruce, cuvintele orbesc şi alergarea / e o continuă adăstare în prag, când nimeni / nu vine să-şi lase sufletul în palmele tale.
Dacă atunci când nu are sfinţi la-ndemână Dumnezeu lucrează prin cioburi, dacă timpul ne intră în carne mai adânc, cu fiecare zbatere, dacă moartea ni se varsă în palme / ca o apă limpede / în care ne privim chipul, dacă traversând grădina te arunci la pământ / printre merele rostogolite fără umbră de tristeţe, dacă vom împărţi acelaşi strai, scăpărând amarul / până ce lumina din umbră ne va reda tremurul buzelor, dacă ne despletim în joacă urmele, ne-ascundem în scorburi, până ce crengile se ridică spre cer, iar ecoul se-ntoarce, lovind ca o ciută rănita apa, dacă şi cuvintele nu au învăţat să vorbească, / ne trag de mânecă să venim mai aproape de locul / în care timpul se sfârşeşte, abia atunci vedem cum în capătul catacombelor, la capătul privirii se naşte un pământ nou…// cuvintele se prind de bulgărul de lumină / care se rostogoleşte din ce în ce mai iute spre noi.

Ziua internationala a romilor a fost sarbatorita si la Iasi

Rromii din România au sarbatorit miercuri, 8 aprilie, alaturi de cei din restul lumii, Ziua Internationala a Romilor, moment marcat si la Iasi, printr-o serie de evenimente. Astfel in jurul orei 14 acestia au imbracat bulevardele iesene cu traditionalele costume invitindu-i pe trecatori sa fie martorii "Paradei costumelor traditionale". Ajunsi pe bulevardul Copou, artistii rromi au poposit timp de aproape doua ore in Sala Pasilor Pierduti a Universitatii iesene Al. I. Cuza unde si-au argumentat portul cu ajutorul imaginilor vernisajului de fotografie "Scene din viata rromilor". Mai mult, pentru a arata ca portul si traditia lor sunt motive in plus pentru a simti ritmurile Satrei, liderii spirituali ai comunitatii rrome din Iasi au oferit pe scena Casei de cultura a Studentilor un spectacol de muzica, dans si poezie rroma, asa cum numai pasul tigancii il poate oferi. Pe scena, care devenise la un moment dat neincapatoare, si-au dat concursul zeci de formatii si ansambluri scolare, renumita trupa de dans si port rroma "Gipsy Eye", dar si vestitul ansamblu folcloric, "Taraful de la 10 prajini". Evenimentul a fost organizat de Asociatia "Gipsy Eye" in parteneriat cu Asociatia Romanitin, Consiliul Judetean Iasi si Primaria Municipiului Iasi.

Presedintele Asociatiei „Gipsy Eye”, Ionut Stan
Asculta mai multe audio Evenimente »

Studentii basarabeni protezteaza impotriva fraudarii alegerilor parlamentare

In aceatsa dimineata, in jurul orei 10 si 30 de minute un grup de aproape 150 de studenti si elevi basarabeni veniti din toate orasele Romaniei au pornit spre vama Sculeni, din fata Palatului Culturii din Iasi. Acestia au incercat si in cursul zilei de ieri sa treaca frontira si sa ajunga spre Chisinau pentru a se solidariza cu fratii de peste Prut la protestul din Piata Marii Adunari, insa granigeri nu le-au dat acceptul de trecere. Cei mai multi dintre protestatri sunt nemultumiri de rezultatele obtinute in urma alegerilor parlamentare, ce au avut loc duminica trecuta, unde majoritar a iesit Partidul Comunist. Protestatarii cred ca alegerile au fost fraudate, motiv pentru care cer alegeri anticipate. Mai mult, in semn de pace, tinerii basarabeni care au plecat innaceasta dimineata spre vama Sculeni au luat cu ei buchete de flori pentru a le oferi granicerilor.

Dan Caranfil
Asculta mai multe audio Evenimente »

Adrese ale revistelor de cultura din Romania

Contemporanul (Bucureşti) contemporanul@yahoo.com
Cuvântul (Bucuresti) redacti@cuvantul.ro
Contrafort (Chisinau) contrafort@moldnet.md
Observator Cultural (Bucuresti) agendaculturala@yahoo.com
Porto-Franco (Galati) revistaportofranco@yahoo.com Sterian Vicol
Acolada (Satu Mare) acolada@editurapleiade.eu
Poesis (Satu Mare) vulturescu@poesis.ro G Vulturescu
HYPERION (Botoşani) doriangellu@yahoo.com
Convorbiri Literare (Iasi) convlit@mail.dntis.ro C M Spiridon
Poezia (Iasi) Telefon/Fax. 0232/260 390. C M Spiridon
DACIA LITERARĂ (Iasi) dacialiterara@yahoo.com L Vasiliu
PARADIGMA (Constanţa) editura@pontica.ro M. Mincu
ARCA (Arad) revista_arca_arad@yahoo.com Vasile Dan
CRONICA (Iaşi) valerist@mail.dntis.ro V. Stancu
ANTITEZE (Piatra Neamţ) adrianvlad@ambra.ro Adian Alui Gheorghe
TOMIS (Constanţa) tomis_revista@yahoo.com Ion Tiţoiu
OGLINDA LITERARĂ (Focsani) gheorgheneagu@yahoo.com
NORD LITERAR (Baia Mare) ghglodeanu@yahoo.fr
Nouă (Prahova) fdochia@gmail.com
DUNĂREA DE JOS (Galati) florinazaharia@yahoo.com
Axioma revista.axioma@yahoo.com Marian Ruscu
ARGEŞ revista_arges@yahoo.com
CAFENEAUA LITERARĂ (Arges) virgildiaconu2004@yahoo.com
LUMINĂ LINĂ-NEW YORK marlbu_10@yahoo.com Mihaela Albu
CULTURA (Bucuresti) culturafcr@yahoo.com Cornelia-Maria Savu
Noua Literatura (Bucuresti) noua_literatura@yahoo.com
Dilema Veche (Bucuresti) dilema@satiricon.ro
Orizont (Timisoara)
Vatra (Targu Mures) vatra@rdslink.ro Virgil Podoaba
Viata romaneasca (Bucuresti) viata_romaneasca@yahoo.com NICOLAE PRELIPCEANU
Absolut Cultural (Botosani) augustineden_vt@yahoo.com
Lykeion (Dorohoi) exorcistul_cip@yahoo.com Ciprian Voloc
Feed Back (Iasi) vongorby24@yahoo.com sau danielcorbu@yahoo.com
Hermeneia (Iasi) petrubejan63@yahoo.com
Symposion (Iasi) institut@ices.ro Teodor Dima sau vali_plesca@yahoo.com

Daniel Corbu şi chipul întors în oglindă

Dacă în 1979 scriitorul de pe malul Ozanei, Daniel Corbu, debuta în revista România Literară cu poeme şi eseuri, iată că după trei decenii de experimente lirice, în care şi-a construit manualul bunului singuratic şi propria Evanghelie, el vine cu o carte de povestiri, o carte în care poetul Cenaclului de Luni scoate din buzunarul imaginarului şi fantasticului caseta construcţiei postmoderne. Pe banda casetei, pe care autorul o numeşte Urmele lui Dumnezeu (Princeps Edit, Iasi. 2008), au fost imprimate nouăsprezece povestiri în ritm de blue-jazz.
În linia ideii de experiment literar, cunoscutul poet din Tîrgu Neamţ, stabilit de zece ani în Iaşi, deschide volumul de povestiri invitând cititorul la banchet, şi nu la orice fel de banchet, ci la unul la care a chemat scriitorii, filosofii, eseiştii, politicienii şi artiştii din toate timpurile. Cu o emoţie adolescentină autorul spionează, parcă dintr-un univers numai de el ştiut, fiecare gest pe care-l face cititorul. Curiozitatea îl determină pe acesta din urmă să îşi tragă casetofonul aproape de el şi să asculte sub semnul clepsidrei dialogul ciudat dintre Martha şi Augustin, doi tineri bănuiţi ca ar fi îndrăgostiţi unul de celălalt. Autorul Urmelor lui Dumnezeu reuşeşte să îl surprindă pe cititor atât prin jocul de limbaj pe care îl foloseşte, de cele mai multe ori filosofic şi poetic, cât şi prin mesajul uşor ironic, pe care îl divulgă atunci când îşi fixează, prin replicile personajelor, intenţia. În acest sens, relevant e următorul dialog:
„Augustin: Să fim liniştiţi, apocalipsa seamână în fiecare dimineaţă cu 24 de ore. (Thornton Wilder)
Martha: Să aprindem lumina! (Lenin)
Augustin: Mai multă lumină! (Goethe) E întuneric ca-n cur! (Céline)
Martha: Desigur. (Tupan)
Augustin: Ce cald e aicea la tine / Şi toate din casă…(Bacovia)
Martha: Merg s-aduc cafeaua. (Cărtărescu)
Augustin: Ea făcea cea mai bună cafea. / Să încep chiar aşa / Cu o tautologie, cu o tautologie? (Cezar Ivănescu)
Martha: O vrei mai dulce? (I. Teodoreanu)
Augustin: Nu. (Eugen Ionescu)
Martha: Despre ce vorbim astăzi? (Piru)
Augustin: Nu ştiu! (Muşina) E nevoie doar să începem. Restul îl va aduce contextul. (Sallustius)
Martha: Cine începe, are jumătatea înfăptuită. (Horaţiu)
Augustin: Trebuie să îndrăznesc, fie că reuşesc, fie că nu. (Euripide) Mai întâi despre iubirea cea făr`de hotar. (Blaga) Pe urmă, despre libertatea filozofării şi filozofarea libertăţii. (Yung) Cine ne ajută? (P. Groza)
Martha: Dar ne avem pe noi înşine, şi pe câţiva alţii, şi e frumos să regăseşti în tine şi în cei câţiva o lume. (Hölderlin)
Augustin: Să-ncepem. (Vianu)
Martha: Sub semnul clepsidrei?(Clezio)”.
Din fragmentul redat mai sus reiese că autorul oferă, pe de o parte, cititorului un dialog cursiv dintre două personaje, în timp ce pe de altă parte dă o lecţie de exerciţiu postmodern colegilor din generaţia sa. Prin această povestire Daniel Corbu ne arată cât de bine deţine controlul atât asupra firului epic, oferind simplului cititor un tablou viu colorat, în care personajele vin să îi răspundă căutărilor şi aşteptărilor, cât şi asupra intenţiei ironice pe care o dezvăluie cititorilor avizaţi, şi anume, mesajul că mulţi dintre scriitorii, filosofii şi eseiştii care ocupă locuri de cinste în biblioteci nu fac decât să prezinte naiv anumite stări ale omului.
Daniel Corbu se apropie, aş putea spune, de literatura unui univers şocant, al senzualităţii. În povestirea Ultimul călău, pe măsură ce citeşti devii prizonierul rândurilor, al metaforelor folosite, al simbolurilor şi deopotrivă al fanteziilor. Ai senzaţia că între tine şi autor se încearcă stabilirea unei relaţii de parteneriat. Te trezeşti în mijlocul unor crime pasionale, martor al unor execuţii radicale, puse în practică de oamenii legii. „Când călăul a ajuns pe eşafod, cei din sat au putut vedea un individ vlăguit şi cu privirile stinse. «Domnilor, spuse judecătorul, după ce făcu un ocol în jurul ghilotinei, dând din cap cu admiraţie, acest ticălos criminal cu premeditare a fost condamnat la moarte. Nu vom strica praful de puşcă pe acest abominabil cu sânge de călău, ci am acceptat să-şi facă singur de petrecanie, după legea veche şi după tipic.» Ceea ce a urmat, ceremonia morţii călăului, s-a petrecut în etape…”
Pentru a nu-l brutaliza pe cititor cu imagini de coşmar, Daniel Corbu se foloseşte de tehnica povestitorului comic. „Călăul avea într-adevăr un chip de maimuţă, cu fruntea aşa de îngustă încât aveai impresia că sprâncenele se unesc cu părul ţepos, mâinile scurte şi puternice aveau degetele butucănoase, terminate cu nişte unghii late…”. Şi în povestirea Hainele poetului, scriitorul se apropie de genul de povestire care prin conţinut şochează. Suntem martorii unei metamorfoze. Un tânăr debutant primeşte de pomană hainele unui cunoscut poet, care sfârşise, leucemic, la treizeci şi cinci de ani. După ce le îmbracă observa că poemele pe care le scrie sunt identice cu ale răposatului, lucru care generează un întreg proces de redescoperire a eului.
În povestirile: Piticul de la marele circ, Subiect pentru o naraţiune, Sticleţii domnului profesor, Opera, Peţitorul, ca şi Gogol, ca şi Nichita Danilov sau Philip Roth, Daniel Corbu, echilibrat, inventează personaje şi situaţii paradoxale. Uneori, deşi mergând pe aceeaşi linie umoristică pe care a adaptat-o încă din primele povestiri, el propune subiecte absolut complexe. Cu fiecare nou personaj, cu fiecare povestire el se creează şi se dezvoltă pe sine însuşi, mereu nou. Cititorul îl descoperă când un pitic cu picioare imense, când un bărbat retras în bucătărie speriat de calul găsit în pat, când ridicat deasupra globurilor negre.
Conştient de iluzia pe care ţi-o poate crea plutirea pe fluviul fantasmelor, evanghelistul nu pierde nici o secunda contactul cu realul. El este conştient că orice rătăcire, în afara realului poate avea şi consecinţe nedorite. „Mă ridicasem deasupra globurilor negre, întruchipări ale sufletelor păcătoase şi pluteam prin globuri de lumină albă şi galbenă, care la apropiere luau chip de om şi se-alungeau într-o mantie luminoasă. Pluteam, dar nu trebuia să mă vând plutirii, nici să mă ofer reveriei”, scrie Daniel Corbu.
Pe tot parcursul cărţii autorul nu foloseşte un limbaj de lemn, un limbaj care să îngreuneze lectura, ci dimpotrivă, face adesea apel la descrieri spre obiect, fără prea multe detalii, fie ele şi protocolare, oferindu-i astfel, cititorului posibilitatea de a deveni el însuşi creator de cadre necesare încheierii unei povestiri. Autorul înţelege că el este cel-de-foarte-de-desubt, motiv pentru care povesteşte numai în şoaptă, arătând astfel, ierarhia guşterilor. Ca o pastişă este plasat prozopoemul Ierarhie. „Într-o zi vroia să se odihnească. Deasupra lui stătea un guşter. Speriat încercă să-l arunce. – Nu încerca să mă arunci, spuse cu totul şi cu totul speriat guşterul, să nu încerci! Deasupra mea stă un alt guşter şi amândoi am plăti scump necugetata faptă. (Cel-de-desubt se holbă deasupra, neîncrezător.) – La mine nu mă gândesc, continuă guşterul, dar teamă mi-e de guşterul meu, care ţine în spate alt guşter, dar mai ales de guşterul guşterului meu, care ţine în spate pe însuşi guşterul princiar.”
Cunoscut ca om plin de hâtrenie şi poveste printre scriitorii ieşeni, Daniel Corbu are acelaşi dar al povestirii ca şi bunicul profesorului Arnold Paleologu, Toader Stoican, personaj al povestirii Vin papuaşii. „Doar de şapte-opt ori a izbit moş Toader cu toporul la baza cireşului, că cireşul înalt s-a şi prăbuşit la vale, iar babele, în strigăte disperate, pe deasupra cireşului au aterizat în nămeţi de nu se mai vedeau. Dar unde sunteţi păcatele mele? Frăsină, Didină!, le striga moş Toader, văzând cum se ridică din zăpadă şi-şi pipăie coastele: Vedeţi, dacă n-aţi ţinut bine, cireşul v-a făcut babe zburătoare!”
Personajele din carte, recunoaşte însuşi autorul, se întâlnesc toate şi se iscodesc, flirtează cu cititorul, se suspectează între ele şi se construiesc în aşa fel încât împreună să formeze acel rânjet ironic, acea poveste care de fiecare dată privită din oglindă pare să fie alta. Ca şi inima poetului, şi inima povestitorului începe să bată mai tare în prezenţa urmelor lui Dumnezeu. „Aşteptăm. Suntem, Fiecare, aşteptarea celuilalt. Povesteşte, hai povesteşte ceva! Nu ştiu ce să fac cu mine. Povesteşte, povesteşte ceva! Tăcem. Orice oglindă e o uşă închisă. Există cuvinte cristaline, ţipătoare, există cuvinte bolnăvicioase, există, o, există grohotişurile! Sau cuvintele încinse de furtună. (…) Ştim că nu suntem făcuţi din înălţări fără oprire, iar în fericire e mult loc de dispreţ, facă-se voia abstracţiunilor!...”
Ultima povestire, cea care dă şi titlul cărţii, Urmele lui Dumnezeu, se înscrie în aceeaşi manieră ironică şi poetică în care s-a înscris şi fragmentul ce a deschis culegerea de povestiri, Banchetul. Dacă în prima povestire autorul făcea trimitere la autorii de duzină, în ultima mesajul e îndreptat spre istorie, spre politic. Fragmentul mă trimite cu gândul la întemeierea URSS-ului, uniune care nega complet existenţa lui Dumnezeu. Mesajul poetic, profetic aş putea spune, pe care îl are în vedere Daniel Corbu este foarte limpede, orice uniune, oricât ar încerca să demonstreze neexistenta lui Dumnezeu, a frumosului, a binelui, a adevărului şi libertăţii nu poate rezista multă vreme în istorie, ea este înlocuită cu o altă generaţie, pentru că e sortită îmbolnăvirii. Acest lucru este arătat de autor prin situaţia în care va fi pus personajul Porfiri Semionovici (personaj inspirat poate de romanul Crima şi Pedeapsă a lui Dostoievski). Acesta deşi prosperă în activitatea de cercetare, se va îmbolnăvi, aşa cum s-a îmbolnăvit şi regimul în anii 80-90, motiv pentru care a fost înlocuit. „Într-una din nopţile în care transpira răsucindu-şi inteligenţa şi experienţa de câteva decenii să aducă argumente împotriva lui Dumnezeu, adică mai exact între orele 3.25 – 3.27 când ştim bine, de la Jung încoace, că în lume se întâmplă atâtea nenorociri, uşa se deschise larg producând un curent cu totul nefiresc, care-l făcu pe Porfiri Semionovici să-şi mângâie nervos mustaţa stufoasă. În prag îşi făcu apariţia o figură cu o mantie stacojie şi sandale romane murdare de glodurile negre, provocate de ploile din ultima săptămână. – Cine eşti?!, întrebă Porfiri Semionovici vădit deranjat de prezenţă, pentru că era momentul lucrului intens, (…) - Eu sunt Dumnezeu!, spuse cu o dicţie clară Străinul. – Cine e?, făcu Porfiri Semionovici. – Sunt Dumnezeu. Cumplite argumente şi cu multă ticăloşie meşteşugite aduci împotriva mea! Te tolerez de mult, Porfiri Semionovici, deşi ţi-am dat câteva semne clare. – Te-a văzut cineva intrând? Poate portarul? Spune, pentru numele lui… (ptiu ce era să zic!) te-a văzut cineva intrând? Uite, ai adus aici tot noroiul Moscovei! Doamne, ce poate să mi se-ntâmple! Oricine ai fi, dragule (…) pleacă…! Îmi distrugi cariera!”.
Putem conchide cu ideea că personajul Porfiri Semionovici din povestirea Urmele lui Dumnezeu va încerca experienţa supraomului, depăşind limitele morale, căutând a-l expulza pe Dumnezeu din lume, însă gestul este urmărit de eşec. Acesta se întoarce împotriva lui chiar în momentul în care se vede biruitor. Apariţia în persoană a lui Dumnezeu în camera de lucru a savantului, în mediu intim reprezintă, am putea spune, remuşcările pe care acesta din urmă le are în conştiinţă, remuşcări care vor duce, în final, la mântuire.
Prin Urmele lui Dumnezeu, Daniel Corbu a reuşit să ofere o gamă variată de tipuri de personaje, el îşi lasă asemenea bătrânului ajuns pe munte, albul ce-l poartă ca pe-o cruce pentru a-l determina pe cititor să vadă dincolo de personaje, de împrejurări, de suferinţă, de biruinţă şi fericire, să vadă în sufletul lui chipul întors în oglindă.


Paul Gorban, noiembrie 2008, Iaşi

Prima editie

Participati in calitate de Expozant la Targul National de Carte, Muzica si Film - CAMUFI
Ce oferă Targul National de Carte, Muzica si Film - CAMUFI Expozantilor?
- peste 500 mp suprafata de expunere
- contactul direct cu piete zonale distincte
- atragerea unui numar mare de clienti si realizarea targetului de vanzari
- informarea si atragerea clientilor si a distribuitorilor
- promovarea alaturi de organizatori in diferite medii : presa scrisa, televiziune, radio, campanie - de sampling, campanie door to door, promovare in marile campusuri studentesti, in cadrul universitatilor, promovare outdoor si indoor, marketing direct, pe situri si reviste de specialitate, bloguri studentesti si de interes
- consolidarea notorietatii si imaginii companiei si a produselor
- cel mai rapid mod de a lansa produse noi adresandu-va direct publicului tinta

sursa:www.camufi.ro

Eveniment

Interviul de la Pogor şi actualitatea poeziei lui Grigore Vieru

9 decembrie 2008, ora 9 şi 30 de minute, Restaurantul Casei Pogor Iaşi. Aşa aş putea să îmi încep paginile, pe care le semnez în această antologie de memorii dedicată poetului Grigore Vieru, cu semne de jurnal. Asta pentru că în dimineaţa aceea l-am văzut pe poetul românilor de pe toate continentele trist si fericit. Alături de criticul basarabean, Mihai Cimpoi şi poetul ieşean, Daniel Corbu am avut bucuria să particip la ultimul mic dejun pe care Grigore Vieru l-a luat la Iaşi, în 2008. Cu o zi înainte lansase în Sala Mare a Palatului Roznovanu volumul de poeme „Taina care mă apără” Opera poetică din colecţia Ediţii Critice, apărut la editura ieşeană Princeps Edit, carte care, de altfel, a fost primită cu bucurie de publicul ieşean consumator de versuri.
Dimineaţa zilei de nouă decembrie era destul de rece, nu doar pentru că era iarnă, ci şi pentru faptul că dinspre Copou, mai exact dinspre Casa Pogor, un fior de frică, de neîncredere se răspândise prin aer. Poeţii Daniel Corbu şi Grigore Vieru mă aşteptau la restaurant să apar din clipa în clipă. În buzunarul paltonului aveam o foaie pe care pregătisem un interviu poetului de peste Prut, interviu ce urma să îl public în revista ieşeană de experiment literar „Feed Back”. Când am ajuns la restaurant poeţii cinsteau câte un şnaps, o băutură preferată de boemii de prin Iaşi. După câteva picături de tărie, poetul românilor, a exclamat către noi „Nu aş pleca de aici. Îmi este frică să mă întorc în Basarabia. Acolo m-i se pregăteşte ceva, ceva rău. Asta simt acum”. După aceste cuvinte şi-a continuat micul dejun ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ba dimpotrivă, ne-am ridicat la un moment dat de la masa micului dejun şi ne-am aşezat la o altă masă din restaurant, exact la doua mese distanţă, pentru a putea vorbi în linişte despre situaţia poeziei şi a limbii române în Basarabia. Când i-am citit întrebările din interviu, poetul mi-a cerut să i le dau acasă, să îmi răspundă la ele în scris, deoarece, avea el părerea, că ar omite să răspundă sincer la o parte dintre ele. I-am respectat dorinţa, mai ales că i-am văzut şi ascultat în dimineaţa aceea inima fulguită de emoţii româneşti. A luat paginile, le-a împăturit, a scris citeţ pe ele numărul meu de telefon şi adresa redacţiei şi le-a dus în buzunarul din căptuşeala sacoului.

De la restaurant ne-am îndreptat toţi spre sediul Editurii Princeps Edit, la parterul Bibliotecii Centrale Universitare, unde poetul apărat de limba română, taină pe care o purta încă din timpul studenţiei, când îl descoperise pe Mihai Eminescu, a dat ultimele cred, că şase autografe, la Iaşi.
Despre Grigore Vieru, fără îndoială, se poate spune că este poetul care-şi modelează destinul după forma cuvântului românesc. Când afirm asta mă refer la sacrificiul pe care şi-l asumă încă de tânăr, când pe ascuns îi citeşte pe Eminescu, pe Bacovia, pe Blaga, pe Arghezi şi pe alţi poeţi români. Cu siguranţă, cei mai mulţi dintre noi îl ştim pe Grigore Vieru din copilărie, când, spre descifrarea lumii, am păşit pragul abecedarului, în care poemele maestrului erau aşezate „literă cu literă”.
Însă, în această parte a intervenţiei mele, vreau să vorbesc despre actualitatea poeziei lui Grigore Vieru. Sunt voci care spun despre Grigore Vieru, că este depăşit, că nu se încadrează în tiparele contemporane ale scriiturii. Or, dacă aruncăm doar întâmplător o simplă privire în volumul sus menţionat, ne întâlnim cu actualitatea poeziei lui. În fond, poetul cel care deţine doar pentru timpul unei anume generaţii actualitatea poeziei, este, aş putea spune, din punctul meu de vedere, în afara poeziei. Găsim la poetul Grigore Vieru un joc vizual excepţional, găsim pariul pe care contestatarii îl pierd atunci când iau în discuţie poezia celui apărat în taină de cuvântul poetic (românesc). Aici pentru a argumenta cele sus menţionate, nu trebuie decât, să aduc în vedere câteva din versurile prin care poetul de peste Prut ni se arată actual. „Duminică dimineaţa / Copiii noştri amândoi / Se urcă în pat / Între noi. / Ne scot de pe degete / Palidele inele, / Le duc la ochi / Şi se uită la mama şi mama / Prin ele. / O, golul rotund al inelelor / Se umple atunci / De văzul copiilor luminos. / Şi-n toată lumea / Nu există joc mai frumos!”(Joc de familie). Găsim în această poezie preocuparea poetului de a se apleca asupra filosofiei, asupra religiei şi asupra familiei. Este aici un joc desăvârşit în care poetul, tată al versurilor, al identităţilor vizuale, apelează la simplitate, nu la metaforele care îngreunează actul poetic, reuşeşte să cuprindă geneza invocând lumina. Iată, pentru el, acesta este „jocul cel mai frumos”. Atunci când în zilele de sărbătoare, de odihnă, prin copii, prin versuri ţi se arată „golul rotund al inelelor” „umplut” de „lumină”. În preajma luminii poetul se ţine actual, el înţelege că în afara acesteia poezia se rătăceşte, ba mai mult, el mai înţelege că actul construcţiilor vizuale nu se află în abundenţa metaforelor, ci dimpotrivă, în „inelul pe care îl porţi”. Şi în versurile ce urmează găsim jocul vizual pe care îl construieşte poetul basarabean. Ba mai mult, ca şi din poemul mai sus redat, şi prin acesta, Grigore Vieru îşi construieşte mausoleul poetic. Este adevărat, faţă de o mare parte a poeţilor contemporani el pare un rapsod, pentru că în unele locuri cântă natura, casa părintească, îşi cântă limba asemenea unui cuc, păşeşte ca un călugăr printre cuvinte şi le aşează cu mare atenţie în altar, asta tocmai pentru a mulţumi cerului pentru taina prin care este apărat. Cu toate acestea Grigore Vieru nu este un rapsod, el este poetul care-şi duce până la capăt „legământul”. Iată, în acest sens cum îşi argumentează arta poetică: „Există o pasăre singură, / există o pasăre / care cântă sus până când / mamă devine şi moare. // Există nişte pui singuratici, / există, o, nişte pui / care ţipă sus până când / mama le-nvie. // Există un cuib somnambul, / există un cuib / care umblă noaptea / pe marginea crengii şi-a frunzei. // Există o iarbă ce-ajunge la cuib, / există o limpede iarbă, / cu ea copiii şi pasărea-mamă / se spală pe ochi dimineaţa.”(Poem).
Odată cu vârsta, poetul devine din ce în ce mai nostalgic. Îşi plânge mama, îşi plânge tatăl pe care l-a pierdut în primul an de viaţă, îşi plânge poporul asuprit. „A căzut din ochii tăi / Şi s-a fărâmiţat. / A căzut de pe faţa ta soarele / Şi a îngheţat” (Litanii pentru orgă). Momentul în care păşeşte pe pământul românesc în viziunea poetică se petrece o mutaţie, astfel încât Grigore Vieru refuză să i se mai confişte identitatea. Cu toate acestea, ca şi în dimineaţa de la Pogor despre care vă vorbeam în deschiderea articolului, poetul se simţea ameninţat. Ameninţarea poate fi fatală atunci când eşti singur. Se pare că Grigore Vieru simţea încă de mult timp că este singur, chiar dacă în jurul lui era înconjurat de colegi de breaslă. Se simţea un arbore doborât, o pasăre căreia i se lua glasul. „Ca un arbore doborât / Însuşi graiul / Parcă se-aude căzând./ Doamne, atât de singur, / N-am fost nicicând” (Litanii pentru orgă). Iată mutaţia asumată de poet, în afara graiului, şi aici se înţelege, cel românesc, el nu există, se refuză în lumea aceasta. „Mamă şi copilă - / Astfel este Limba cea de-acasă! / Mamă şi regină şi Fecioară - / Astfel este Limba cea din Ţară, / Limba Română!” (Limpede ca lacrima). Revolta poetului este deschisă chiar şi faţă foştii dascăli, unelte ale regimului comunist, prin care limba, istoria şi poeţii i-au fost confiscaţi. Cunoscutul „pod de flori” de după revoluţia din 89 când regimul comunist căzuse în România avea să fie pentru poet un moment cununat de lumină, însă pe urmă, dovedindu-se a fi doar o amăgire. „Vremuri alte vin să nască / Omul unui nou destin. / Cum minţitu-m-ai, strâmb dascăl, / Scrisul meu că mi-i străin” (Cântare scrisului meu). „Doamne, nu pedepsi România / Pentru păcatele fiilor ei” (Deschiderea lacrimei). Poetul ajuns la maturitate, posedând înţelepciunea îi iartă, totuşi, pe „fraţii” care i-au confiscat identitatea. În acest sens destinul îi este apropiat de cel al poetului ieşean Cezar Ivănescu, care, şi el îşi iartă „duşmanul”. Grigore Vieru înţelege că singurul care vindecă durerile omului este timpul, sunt vremurile ce se succed prin „inelul” dus de copii. „N-am încotro. Sunt vremuri / Când trebuie, ca pe o pâine, / Să-mi pun de o parte inima / Pentru ziua ce vine. / Da, prima oară / Poţi ierta duşmanul / Dacă e fratele tău. (Sunt vremuri). Şi în poemul „Pe cruce” poetul basarabean ni se arată împăciuitor cu propriu-i destin. „Mulţi pe-aici au trecut. / Mulţi aici s-au oprit. / Mulţi au refuzat / De aici să plece. / Iată, frate al meu, / Ia şi albina nectar / Din florile pomului nostru, / Dar nu zice că pomul / E pământul ei. / Iată, frate al meu, / Păianjenul îşi ţese / Pe sârma ghimpată / Steagul său cenuşiu, / Iar Diavolul, / Pentru că l-am lăsat / Să ne pieptene, / Îşi face cărare / Pe capul creştinului / Pe-acolo pe unde i-i voia / Nu! Acum nu pe cruce, Ci în interiorul ei, / Ar trebui să fim”. Credinţa este, atât dintr-o parte, cât şi din cealaltă parte a Prutului, cea care rupe frontierele politice şi frontierele culturale. Crucea, cea care ne leagă ca naţiune, scrie în acest poem Grigore Vieru, este singura care nu trebuie sa fie ruptă de graniţă. În interiorul ei „ar trebui să fim” atunci când vorbim aceeaşi limbă şi când avem aceeaşi sfinţi. Poetul vedea că în afara credinţei „fraţii” sunt pe cruce, morţi. Or, când este vorba despre moarte, el nu se gândeşte decât la aceea a unui corp şi nu a unei naţiuni, a unei limbi, a unei culturi.

Aşa cum am precizat undeva mai sus, poetul ştie până unde îşi poate duce discursul poetic, şi mai curând până unde este permis actul vizual. El, pentru a izbăvi deopotrivă frontiera, izbăveşte moartea. Singuratică, aceasta din urmă, nu reprezintă pentru poet o ameninţare. Ameninţarea lui este furtul naţiunii şi al limbii, nici pe departe prezenţa în viaţa omului a morţii. Moartea nu are copii care să îi ducă limba mai departe, ea nu are nici măcar mamă, ceea ce îi arată poetului că nici măcar ea nu trăieşte. Această construcţie poetico filosofică îi permite poetului să se simtă privilegiat în faţa morţii, chiar fără să o insulte sau să o jignească. „Nu am, moarte, cu tine nimic. / Eu nici măcar nu te urăsc / vei fi mare tu, eu voi fi mic, / Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc. // Nu frică, nu teamă - / Milă de tine mi-i ,/ Că n-ai avut niciodată mamă, / Că n-ai avut niciodată copii.” (Litanii pentru orgă).
Iată, numai din aceste câteva fragmente alese şi redate aici din poezia lui Grigore Vieru, care deşi este considerat de cei mai mulţi dintre colegi reprezentant al generaţiei 60, el este, pe departe, lider al oricărei generaţii, şi mai mult, poet contemporan, poet care deţine limbajul jocului vizual.
Multă vreme am crezut că în dimineaţa în care m-am întâlnit cu poetul în restaurantul Pogor am ratat interviul, când acum, îmi dau seama că poetul a dorit să ia cuvântul cu el şi să îl ducă în Basarabia, de unde, în aceeaşi limbă, să îmi răspundă. Este, aş putea spune, interviul luat în inima Basarabiei încă un act poetic, o dovadă că lupta pentru pământul şi limba românească nu se va încheia niciunde.

Patru poeme vizuale... seria a - II -a

Smecherul zebrelor

Asta pare sa fie denumirea ce se potriveste bucuresteanului de la volanul masinii din filmuletul de mai jos. Astazi, in jurul orei 10 un sofer al unui autiturism, marca Logan MCV, a uitat ca e la volan, si pret de cateva secunde s-a crezut pieton. Acesta a incercat in cele cateva clipe verzi sa demonstreze academicienilor de pe bulevardul Carol din Iasi cat de indemanatic este atunci cand detine puterea cailor inconstienti. Cu toata nesimtirea a coborat de pe trotuar exact pe trecerea de pietoni, fara sa constientizeze o clipa ca ar putea provoca un accident, lovind un pieton sau o masina aflata in stationare la semafor. Smecehrul, cu numar de Bucuresti a dat dovada ca nu il supara zebrele iesene, nici spisidusii verzi din semafor care ii numarau secundele de neatentie si nici pietoni care incercau sa traveseze regulamentar strada. Ba mai mult, aflat si pe contrasens, parca in sfidarea legii, acesta a accelerat atunci cand a observat ca este filmat.

Discursul amintirilor şi al gongului celor 60 de ani

Ultima expunere publică a lui Constantin Ciopraga


Onorată asistenţă, stimaţi oameni de artă. Trebuie şaizeci de ani ca să formezi un om, şaizeci de ani de efoturi, îndrăzneli şi eşecuri, trebuie şaizeci de ani ca să uiţi copilăria şi adolescenţa. Atunci când bate gongul celor şaizeci de ani devii un om mort. Observaţiile acestea sumbre aparţiu unui mare nume, André Malraux, romancier, ziarist şi om politic francez. Explicaţia acestei morale sumbre vine din faptul că viaţa lui de familie nu a fost una echilibrată, şi ca să spunem în termeni uzaţi, fericită. Cei doi copii pe care i-a avut au murit într-un teribil accident de maşină, în timp ce se intorceau dintr-o vacanta de pe Coasta de Azur. Geniul, s-a spus de mult, este o copilărie prelungită. Copilărie, în sensul disponibilităţilor extreme de candoare şi naivitate, în acelaşi timp de iventivitate. Toate acestea, odată cu vârsta dispar. În cazul de faţă nu vorbim de geniu, vorbim de copilărie în mod special. Iată-ne într-un Iaşii al amintirilor. Oraşul acesta saul locul acesta care nu a fost dintotdeauna un oraş, el a fost în urmă cu peste 500 de ani o localitate rurală, conţine un geniu al său - cum ar spune unii, geniul al locului. În realitate psihologia ieşeană, cunoscută şi ca psihologie diferenţială, dovedeşte că ieşenii au avut mereu o nostalgie a trecutului, trănd astfel şi în amintiri. Dovadă ne stau scrierile cronicarilor, poemele lui Emiescu sau scrierile lui Sadoveanu sau ale lui Eugen Herovanu. Acesta din umă este un maestru al amintirii. Iată-ne evocând autori ai amintirii... Iată-l pe George Matei Cantacuzino evocând arcade şi lespezi, ceea ce vedem şi la pictorul Dan Hatmanu. Dan Hatmanu este un personaj cu faţă dublă, folosesc aici sensul bun al cuvantului. Este pe de-o parte un vizual, un imaginativ, un descriptiv atent, pe de altă parte îl descoperin un căutător necontenit. Arta este căutare perpetuă. Desenele lui Dan Hatmanu, el este un mare desenator îmi confirmă o părere a lui Edgar Degas - cel pe care îl aprexiase şi Paul Valéry - care spunea într-un eseu al său că „linia simplă poate sugera culoarea”. Partea a doua a omului Dan Hatmanu este construită de soţia acestuia, Maria. Soţia a acordat un spaţiu imens unor trăsături absolut particulare şi identitare în legătura cu opera soţului Hatmanu. Coordonatele artei lui Dan Hatmanu sunt două: cele care apar menţionate în albumul artistului, adică sentimentul, lirismul pe de-o parte, iar de celaltă parte, amintirile. Aceste două trăsături sunt specifice artistului la care lirismul sau mai bine spus, sentimentul este artă. Arta lui Dan Hatmanu este sentiment trecut prin raţiune. Ca atare, alături de dimensiunea evocatoare plastică vibratilă găsim totdeauna câte-o rază de luciditate. Râsul lui este o formă de comic, o formă a autopersiflării, o formă de narativitate sociabilă. Toată arta lui - iar aici avem un rezumat al zecilor de expoziţii, a sutelor de tablouri pe care le-a semnat - este arta unui nostalgic lucid. Vedem biserici, catapetesme, obiecte ale desenelor sale. Desenele sale sunt un fel de broderii, broderii la Trei Hererhi, broderii în alte părţi, broderii ale zifurilor vechi, ale caselor care ascund taine. Zidurile acelea ne vorbesc. Găsim în tabloruirle lui întreaga ambianţă ieşeană condensată pe pânză. Orice artă, fie că vorbin de poezie, pisctură sau sculptură, reprezintă o tentativă de a opri în loc clipa. Clipele lui dab hatmanu au o certă coeziune. Toate viziunile sale legate de oraş sunt legate de case, clădiri vechi, locuri în care au trăit oameni, chiar dacă prezenta lor nu se prea vede în tablourile sale. Arta lui este arta unui arheolog spiritual, prinde haz adeseori, uneori caricatural. Aşadar, arta lui păstrează elementele pozitive, caracteristice spiritului iventiv al copilăriei şi adolescenţei. Aici, în aceste tablouri există mostre de evocare a amintirilor. Oraşul amintirilor al lui eugen Herovanu este unul de nostalgii traduse în cuvinte, pe cand cea a lui Dan Hatmanu, formă plastică de excelenţă porneşte de la elemente tipice, caracteristice şi sfârşeşte într-o poezie a trecutului, nostalgie a trecutului. Dan Hatmanu este, însă, un om al prezentului – prezent pe toate continentele. Cercetătorii artei lui Dan Hatmanu vor putea găsi în picturile artistului elemnte din Corneliu Baba, apoi momentul în care s-a dezlipit de acest mare profesor, până la momentul în care şi-a descoperit acea linie vibratilă, onduitoare, caracteristică peisajelor sale. În final mai spun doar că, Dan Hatmanu pornit de la Scobinţi este un sentimental legat, mai mult decât oricare artist anterior, de Iaşi. Doresc să îşi păstreze copilăria, şi mai ales adolescenţa, să-şi păstreze harul de povestitor si dorinţa de a fi printre prieteni.

22 ianuarie 2009, Galeriile Dana din Strada Prof. Cujbă, Iaşi.
Vernisajul „Iaşi, evocare sentimentală” Dan Hatmanu


Constantin Ciopraga a fost gasit fara viata la birou luni dupa-amiaza, în camera sa de lucru de acasa, apropiatii acestuia afirmând ca a scris fara oprire înca de duminica seara si, cel mai probabil, cauza decesului a fost un infarct sau o comotie cerebrala.
Constantin Ciopraga a fost istoric, scriitor si critic literar. Nascut la Pascani, la 12 mai 1916, Ciopraga a absolvit Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii "Al.I.Cuza" din Iasi, in 1942, cu o licenta in filologie moderna.Printre operele lui Constantin Ciopraga se numara monografiile dedicate lui Calistrat Hogas, George Toparceanu, Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, volumele "Personalitatea literaturii romane", "Poezia lui Eminescu", "Propilee", "Partituri si voci" si traduceri din N.V. Gogol, Jean Bouticre, Gaetano Salveti sau Nino Muccioli.
Joi, 5 feb ora 9:30 ceremonia funerara in Sala Pasilor Pierduti a Universitatii "Al.I.Cuza" din Iasi