Virgil COSTIUCTăcerea semnelor
Princeps Edit, Iaşi, 2009
Poetul, în anumite ipostaze, poate fi chirurg, poate fi reporter, poate fi fotbalist, poate fi o secvenţă matinală, însă de cele mai multe ori el este un semn. Aşa ni se arată şi poetul Virgil Costiuc, în volumul de versuri Tăcerea semnelor, apărut anul acesta la editura ieşeană Princeps Edit. În chipul lui, cu bucuriile lui, în spitalul lui, gălăţeanul operează în tăcere cu versuri, semnele lumii în care trăieşte. Deşi, cei mai mulţi dintre cititori vor putea descoperi, mai curând, un bun povestitor, totuşi, în această carte Virgil Costiuc, matinal îşi desface sufletul şi invită să-i fii martorul schimbărilor de nuanţă a interiorului. El este, aşa cum am precizat, un bun povestitor, dar în acelaşi timp, el este poetul prin care trec oasele / celor din pământ / ca nişte hornuri / prin care respiră / vorbesc / pun de-o răscoală / vor să-i răstoarne / pe cei din afară.
Profund în exprimare, folosind cuvinte şi expresii penetrabile, poetul asemenea unui copil lansează bărcuţe din frunze, stă ca un rege pe un capac de canalizare, probabil punctul din care lumea se vede cel mai bine, şi aruncă monede. Întrebările despre lume sunt parte a trăirii şi totodată făina din care este compus aluatul poetic al lui Costiuc. El trăieşte într-un barter, respiră aerul de dincolo, culege fructe şi le dăruieşte altora. Acest întreg sistem gnoseologic are la bază ideile fundamentale ale creştinismului privind problema adevărului şi a cunoaşterii. Chiar dacă întrebările îi vin în minte ca un vulcan în fază de erupţie, chiar dacă acestea apar ca nişte bunuri pe tarabă, poetul gălăţean nu scapă o clipă controlul asupra lor. Ele sunt, aşa cum are să mărturisească poetul, bine ancorate, sunt acea verigă pe care o bagi în buzunar-ul de la piept. Numai când se cere, ele pot pune în derivă lumea întreagă.
Poetul, crede gălăţeanul, trebuie, să scrie cu inima, el trebuie să-şi accepte această sentinţă şi să asculte în tăcere semnele care par să-l ucidă: Într-un sfârşit / voi primi sentinţa / să mă spânzur de acest stilou / cu agrafă de aur / îi las plăcerea de-a auzi / ultima bătaie / a inimii.
Chiar dacă în unele locuri pare un pariu imens, ca şi colegii din generaţia virtuală, Virgil Costiuc se apropie de poezia vizuală, apelând nu la imagini imortalizate în fotografii, ci la acele imagini stocate cu ajutorul cuvintelor şi a jocurilor de metafore. Reuşeşte să surprindă, în acest fel, cotidianul şi efectele lumii în care îşi întoarce capul văzând cuvinte legate încă de la naştere. În acest sens, relevant este poemul RO în care poetul gălăţean aduce la vedere masca interioară a lucrurilor: lumea nu aude câini cum latră / ferestrele cum se închid / frunzele rotite în jurul axului de pom / până când jucăriile sunt urcate în pătuţul copilului / bat un cui la mijloc şi o învârt până dimineaţă / somnul / ziua cu noaptea / culcuşul secret aproape de lună / atingerea îmi lasă o gură dureroasă / dimineaţa se văd firmiturile de rouă / fulgi / o umbră purtată în spate / în spatele capului un chip de piatră imobil / mască interioară la vedere /(…).
Putem conchide, spunând că, aceste firmituri higroscopice pe care poetul gălăţean le lasă în lume, viclean totodată, în tăcere, sunt motivele pentru care merită să descoperi paşii înapoi ai dimineţilor şi ale buzunarelor omului care trăieşte doar pentru a îşi cânta, asemenea păsărilor în cuib traforând, mulţimea de paşi, şi mulţimea de trupuri, toate cu o lumânare topită.
Profund în exprimare, folosind cuvinte şi expresii penetrabile, poetul asemenea unui copil lansează bărcuţe din frunze, stă ca un rege pe un capac de canalizare, probabil punctul din care lumea se vede cel mai bine, şi aruncă monede. Întrebările despre lume sunt parte a trăirii şi totodată făina din care este compus aluatul poetic al lui Costiuc. El trăieşte într-un barter, respiră aerul de dincolo, culege fructe şi le dăruieşte altora. Acest întreg sistem gnoseologic are la bază ideile fundamentale ale creştinismului privind problema adevărului şi a cunoaşterii. Chiar dacă întrebările îi vin în minte ca un vulcan în fază de erupţie, chiar dacă acestea apar ca nişte bunuri pe tarabă, poetul gălăţean nu scapă o clipă controlul asupra lor. Ele sunt, aşa cum are să mărturisească poetul, bine ancorate, sunt acea verigă pe care o bagi în buzunar-ul de la piept. Numai când se cere, ele pot pune în derivă lumea întreagă.
Poetul, crede gălăţeanul, trebuie, să scrie cu inima, el trebuie să-şi accepte această sentinţă şi să asculte în tăcere semnele care par să-l ucidă: Într-un sfârşit / voi primi sentinţa / să mă spânzur de acest stilou / cu agrafă de aur / îi las plăcerea de-a auzi / ultima bătaie / a inimii.
Chiar dacă în unele locuri pare un pariu imens, ca şi colegii din generaţia virtuală, Virgil Costiuc se apropie de poezia vizuală, apelând nu la imagini imortalizate în fotografii, ci la acele imagini stocate cu ajutorul cuvintelor şi a jocurilor de metafore. Reuşeşte să surprindă, în acest fel, cotidianul şi efectele lumii în care îşi întoarce capul văzând cuvinte legate încă de la naştere. În acest sens, relevant este poemul RO în care poetul gălăţean aduce la vedere masca interioară a lucrurilor: lumea nu aude câini cum latră / ferestrele cum se închid / frunzele rotite în jurul axului de pom / până când jucăriile sunt urcate în pătuţul copilului / bat un cui la mijloc şi o învârt până dimineaţă / somnul / ziua cu noaptea / culcuşul secret aproape de lună / atingerea îmi lasă o gură dureroasă / dimineaţa se văd firmiturile de rouă / fulgi / o umbră purtată în spate / în spatele capului un chip de piatră imobil / mască interioară la vedere /(…).
Putem conchide, spunând că, aceste firmituri higroscopice pe care poetul gălăţean le lasă în lume, viclean totodată, în tăcere, sunt motivele pentru care merită să descoperi paşii înapoi ai dimineţilor şi ale buzunarelor omului care trăieşte doar pentru a îşi cânta, asemenea păsărilor în cuib traforând, mulţimea de paşi, şi mulţimea de trupuri, toate cu o lumânare topită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu