miercuri, 29 aprilie 2009

Tonomatul de cadavre

Aşteptam să vină tramvaiul 1. În faţa universităţii o gaşcă de meduze îmbrăcate sumar îmi făceau cu ochiul. Era cald şi transpiram ca un cal de munte. Niciun taxi în parcare, doar maşinile universitarilor parcate anapoda. Parcă stăteau la bronzat aşa cum stau fetele aruncate nud pe nisipul de la Purcica. Luceau, iar pe capotele lor clădirea universităţii părea o fantomă sau un cadavru în descompunere. Aş fi vrut să merg la primul chioşc să îmi cumpăr o sticlă de cola, ca să mă răcoresc, dar mă temeam că pierd tramvaiul care se vedea acum câtuşi în orizont. Îmi făceam evantai cu ziarul şi aruncam literele peste frunte ca şi cum m-aş fi stropit cu picături de apă. Eram cel puţin douăzeci de persoane în staţie. Un bărbat îmbrăcat în alb, cu barbişon şi un baston de argint a spart liniştea virgină înjurând în stânga şi în dreapta primarul. Îl făcea vinovat pentru că nu pusese măcar un loc de adăpost de ploaie şi de soare pentru călători. Asfaltul arăta ca un pardesiu deschis şi plin de muşte. Dacă te apropiai de el îi simţeai mirosul. În ziua aceea mi se părea că el respiră. Tocurile ascuţite de la pantofii damelor îl străpungeau adânc şi îi lăsau cicatrice pe care doar ploaia dacă venea avea să le acopere cu nisipul adus din deal. Şinele de tramvai scârţâiau şi pocneau ca un bici, sau ca o tigaie pe aragaz. Când treceai strada trebuia să fii atent să nu le calci, altfel tălpile de la pantofi rămâneau sudate ca gumele de mestecat.
Trebuia să ajung la Spitalul Sfântul Spiridon. Prietenul meu Lazăr prezenta un program de combatere şi prevenirea tuberculozei. Nu eram încântat de idee. Nu-mi plăceau întâlnirile sofisticate de termenii medicali şi mirosuri de morfine, dar el vroia totuşi să fiu de faţă, să culeg informaţii de la invitaţi privind starea lor de sănătate. Programul lui se baza pe produse naturiste iar în acel moment aş fi vrut să ştiu dacă există produse care să mă determine să nu mai fumez.
Tramvaiul sosie cu o întârziere de câteva zeci de minute. Am cumpărat bilet şi l-am compostat. M-am aşezat lângă o doamnă în vârstă, în partea de la geam. Îi simţeam mirosul transpiraţiei combinat cu un parfum de săpun ieftin. Avea unghii lungi şi vopsite cu ojă portocalie. Mi-am dat astfel seama că era partizana partidului democrat. Reuşise astfel să îmi amintească faptul că suntem în campanie electorală.
Un copil de stradă, boschetar şi hoţ de meserie s-a urcat la prima staţie. S-a apropiat de compostor, i-a dat clapa jos şi i-a schimbat cifrul. M-am speriat. „Dacă cifrul de pe biletul meu nu corespundea? Dacă mă descoperă controlorii civili că am bilet cu date care nu corespund?”, mă întrebam. Am scos biletul din agendă şi l-am verificat. Data corespundea cu ziua naşterii mele, 03071978, iar cifrul de cod corespundea cu numărul străzii mele, 268. Eram bucuros când am văzut biletul. „A trecut ziua mea, deci vremurile sunt mai bune” i-am spus bătrânei de lângă mine. „Ziua mea nu mai vine, cum nici dragostea şi nici umbra ei” mi-a răspuns ea.
Din spatele meu o voce puternică de bărbat îmi atrase atenţia. „Biletul la control”. Când s-a apropiat de mine i-am întins biletul, cu un zâmbet uşor ironic. El după ce l-a analizat bine, l-a semnat cu in pix albastru. „Nu înţeleg ce scrie pe el. Nu îi vad bine seria. L-aţi cumpărat din acest tramvai?” mă întreabă el. Mă luase cu tremurici. Nu aveam asupra mea decât bani cât pentru încă un pachet de ţigări şi un alt bilet. „De aici l-am cumpărat, şi l-am compostat chiar la acest aparat. Doamna de lângă mine vă poate confirma. Dar ce se întâmplă, ce are biletul” am întrebat uşor agitat. „Cred că aveţi mâna transpirată şi i-aţi şters din cerneală. Nu se observă clar seria. Dar nu va faceţi griji, nu va amendăm de data aceasta. Fiţi mai atent data următoare”. Am coborât la următoarea staţie, Piaţa Unirii. Vatmanul s-a uitat râzând mişeleşte spre mine în timpul staţionării. Am cumpărat un pachet nou de ţigări Kent şi m-am aşezat pe o bancă. Am deschis pachetul şi am aprins o ţigară. „Aveţi una în plus?” mă întreabă un tânăr.
- În plus nu am. Am exact cât pentru orele mele de muncă, îi răspund.
- Şi orele dumneavoastră de muncă le faceţi scrum? continuă el.
Dispăruse. Canicula se simţea din ce în ce mai puternic. Porumbeii din piaţă stăteau adunaţi lângă fântânile arteziene, iar blocurile din jur îşi aplecau ramolite umbrele cenuşii. O limuzină trona ca un elefant în piaţă. Tineri curioşi se apropiau şi se fotografiau lângă ea ca lângă nu ştiu ce mireasă. În genţile ei te puteai uita ca într-o oglindă, iar din anvelope puteai să auzi cum vâjâie marea. Tălpile trecătorilor rămâneau pe caldarâm ca nişte grăunţe de porumb, iar porumbeii le culegeau cu ciocurile lor şi le duceai sus spre cer.
Soarele lovea puternic în tâmpla mea. M-am ridicat şi mi-am continuat drumul. Am traversat strada Independenţei şi am ajuns în faţa spitalului. Gardianul m-a îndrumat spre sala de conferinţe. Am parcurs un hol ce semăna foarte bine cu un tunel. Câte un bec atârna din cincizeci în cincizeci de metri. Aerul era umed. Îmi plăcea. Era răcoros faţă de cel de afară. Paşii mei se pierdeau cu fiecare mişcare. Acelaşi sentiment în aveam şi în lumină, între culorile dintre picturile din Sala Paşilor Pierduţi a universităţii.
În capătul holului o uşă verde era întredeschisă. Am împins-o şi am intrat pe un alt culoar. De data aceasta foarte luminos. Aerul era ceva mai călduţ. Dacă te uitai bine la pereţi vedeai urme de graffiti ascunse sub varul proaspăt. În unele locuri cărămizile ieşeau la suprafaţă ca nişte ochi îndreptaţi spre mine. Trăiam cu impresia că pereţii aceia dacă ar fi putut să îmi vorbească mi-ar fi spus câte cadavre au plimbat medicii în timpul celui de-al doilea război mondial. Ştiam că în această clădire a funcţionat pentru o vreme Spitalul Militar. Aici erau aduşi de pe front cei răniţi. Draperiile maro scârţâiau ca nişte candelabre ruginite, iar perdelele se strecurau printre crăpăturile de la ferestre ca nişte păsări, fluturându-şi colţurile albe. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare. „Tuberculoza este o boală care ucide. Este boala atât a săracilor, cât şi a bogaţilor. De tuberculoză scapi doar dacă ai timpul necesar să ţii un tratament.” se auzea de după prima uşă din faţă. Eram bucuros. Ajunsesem în sfârşit în dreptul sălii în care prietenul meu, Lazăr îşi prezenta programul de prevenţie a tuberculozei. În sală erau foarte multe sicrie. În ele erau aşezaţi ultimii bolnavi veniţi în spital. Sub fereastră era o catedră imensă. Lazăr era aşezat în mijlocul ei. În partea dreaptă a sălii era adus un tonomat cu pachete de ţigări. „Nu mai am bani, că aş mai cumpăra un pachet ca să am şi pentru acasă” mi-am spus. Lazăr mă observase şi mi-a făcut din mână. M-am apropiat de catedră şi m-am întors cu faţa la sală. Din sicrie urca albastru, fumul de ţigară. Se oprea în lustră şi atârna pe urmă ca un cadavru. Din mijlocul sălii o femeie s-a ridicat şi m-a întrebat dacă nu am să îi dau o ţigară.
- Nu, am exact cât pentru orele mele de muncă, i-am răspuns.

A aparut ultimuol nr. al revistei Feed BackIn cateva zile va putea fi cititi si de pe http://www.acfeedback.ro/
Pentru comenzi, vedeti detaliile de pe site-ul revistei.

Un comentariu:

George Vintilă spunea...

Frumos scris..mi-a placut :)