Interviul de la Pogor şi actualitatea poeziei lui Grigore Vieru

9 decembrie 2008, ora 9 şi 30 de minute, Restaurantul Casei Pogor Iaşi. Aşa aş putea să îmi încep paginile, pe care le semnez în această antologie de memorii dedicată poetului Grigore Vieru, cu semne de jurnal. Asta pentru că în dimineaţa aceea l-am văzut pe poetul românilor de pe toate continentele trist si fericit. Alături de criticul basarabean, Mihai Cimpoi şi poetul ieşean, Daniel Corbu am avut bucuria să particip la ultimul mic dejun pe care Grigore Vieru l-a luat la Iaşi, în 2008. Cu o zi înainte lansase în Sala Mare a Palatului Roznovanu volumul de poeme „Taina care mă apără” Opera poetică din colecţia Ediţii Critice, apărut la editura ieşeană Princeps Edit, carte care, de altfel, a fost primită cu bucurie de publicul ieşean consumator de versuri.
Dimineaţa zilei de nouă decembrie era destul de rece, nu doar pentru că era iarnă, ci şi pentru faptul că dinspre Copou, mai exact dinspre Casa Pogor, un fior de frică, de neîncredere se răspândise prin aer. Poeţii Daniel Corbu şi Grigore Vieru mă aşteptau la restaurant să apar din clipa în clipă. În buzunarul paltonului aveam o foaie pe care pregătisem un interviu poetului de peste Prut, interviu ce urma să îl public în revista ieşeană de experiment literar „Feed Back”. Când am ajuns la restaurant poeţii cinsteau câte un şnaps, o băutură preferată de boemii de prin Iaşi. După câteva picături de tărie, poetul românilor, a exclamat către noi „Nu aş pleca de aici. Îmi este frică să mă întorc în Basarabia. Acolo m-i se pregăteşte ceva, ceva rău. Asta simt acum”. După aceste cuvinte şi-a continuat micul dejun ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ba dimpotrivă, ne-am ridicat la un moment dat de la masa micului dejun şi ne-am aşezat la o altă masă din restaurant, exact la doua mese distanţă, pentru a putea vorbi în linişte despre situaţia poeziei şi a limbii române în Basarabia. Când i-am citit întrebările din interviu, poetul mi-a cerut să i le dau acasă, să îmi răspundă la ele în scris, deoarece, avea el părerea, că ar omite să răspundă sincer la o parte dintre ele. I-am respectat dorinţa, mai ales că i-am văzut şi ascultat în dimineaţa aceea inima fulguită de emoţii româneşti. A luat paginile, le-a împăturit, a scris citeţ pe ele numărul meu de telefon şi adresa redacţiei şi le-a dus în buzunarul din căptuşeala sacoului.

De la restaurant ne-am îndreptat toţi spre sediul Editurii Princeps Edit, la parterul Bibliotecii Centrale Universitare, unde poetul apărat de limba română, taină pe care o purta încă din timpul studenţiei, când îl descoperise pe Mihai Eminescu, a dat ultimele cred, că şase autografe, la Iaşi.
Despre Grigore Vieru, fără îndoială, se poate spune că este poetul care-şi modelează destinul după forma cuvântului românesc. Când afirm asta mă refer la sacrificiul pe care şi-l asumă încă de tânăr, când pe ascuns îi citeşte pe Eminescu, pe Bacovia, pe Blaga, pe Arghezi şi pe alţi poeţi români. Cu siguranţă, cei mai mulţi dintre noi îl ştim pe Grigore Vieru din copilărie, când, spre descifrarea lumii, am păşit pragul abecedarului, în care poemele maestrului erau aşezate „literă cu literă”.
Însă, în această parte a intervenţiei mele, vreau să vorbesc despre actualitatea poeziei lui Grigore Vieru. Sunt voci care spun despre Grigore Vieru, că este depăşit, că nu se încadrează în tiparele contemporane ale scriiturii. Or, dacă aruncăm doar întâmplător o simplă privire în volumul sus menţionat, ne întâlnim cu actualitatea poeziei lui. În fond, poetul cel care deţine doar pentru timpul unei anume generaţii actualitatea poeziei, este, aş putea spune, din punctul meu de vedere, în afara poeziei. Găsim la poetul Grigore Vieru un joc vizual excepţional, găsim pariul pe care contestatarii îl pierd atunci când iau în discuţie poezia celui apărat în taină de cuvântul poetic (românesc). Aici pentru a argumenta cele sus menţionate, nu trebuie decât, să aduc în vedere câteva din versurile prin care poetul de peste Prut ni se arată actual. „Duminică dimineaţa / Copiii noştri amândoi / Se urcă în pat / Între noi. / Ne scot de pe degete / Palidele inele, / Le duc la ochi / Şi se uită la mama şi mama / Prin ele. / O, golul rotund al inelelor / Se umple atunci / De văzul copiilor luminos. / Şi-n toată lumea / Nu există joc mai frumos!”(Joc de familie). Găsim în această poezie preocuparea poetului de a se apleca asupra filosofiei, asupra religiei şi asupra familiei. Este aici un joc desăvârşit în care poetul, tată al versurilor, al identităţilor vizuale, apelează la simplitate, nu la metaforele care îngreunează actul poetic, reuşeşte să cuprindă geneza invocând lumina. Iată, pentru el, acesta este „jocul cel mai frumos”. Atunci când în zilele de sărbătoare, de odihnă, prin copii, prin versuri ţi se arată „golul rotund al inelelor” „umplut” de „lumină”. În preajma luminii poetul se ţine actual, el înţelege că în afara acesteia poezia se rătăceşte, ba mai mult, el mai înţelege că actul construcţiilor vizuale nu se află în abundenţa metaforelor, ci dimpotrivă, în „inelul pe care îl porţi”. Şi în versurile ce urmează găsim jocul vizual pe care îl construieşte poetul basarabean. Ba mai mult, ca şi din poemul mai sus redat, şi prin acesta, Grigore Vieru îşi construieşte mausoleul poetic. Este adevărat, faţă de o mare parte a poeţilor contemporani el pare un rapsod, pentru că în unele locuri cântă natura, casa părintească, îşi cântă limba asemenea unui cuc, păşeşte ca un călugăr printre cuvinte şi le aşează cu mare atenţie în altar, asta tocmai pentru a mulţumi cerului pentru taina prin care este apărat. Cu toate acestea Grigore Vieru nu este un rapsod, el este poetul care-şi duce până la capăt „legământul”. Iată, în acest sens cum îşi argumentează arta poetică: „Există o pasăre singură, / există o pasăre / care cântă sus până când / mamă devine şi moare. // Există nişte pui singuratici, / există, o, nişte pui / care ţipă sus până când / mama le-nvie. // Există un cuib somnambul, / există un cuib / care umblă noaptea / pe marginea crengii şi-a frunzei. // Există o iarbă ce-ajunge la cuib, / există o limpede iarbă, / cu ea copiii şi pasărea-mamă / se spală pe ochi dimineaţa.”(Poem).
Odată cu vârsta, poetul devine din ce în ce mai nostalgic. Îşi plânge mama, îşi plânge tatăl pe care l-a pierdut în primul an de viaţă, îşi plânge poporul asuprit. „A căzut din ochii tăi / Şi s-a fărâmiţat. / A căzut de pe faţa ta soarele / Şi a îngheţat” (Litanii pentru orgă). Momentul în care păşeşte pe pământul românesc în viziunea poetică se petrece o mutaţie, astfel încât Grigore Vieru refuză să i se mai confişte identitatea. Cu toate acestea, ca şi în dimineaţa de la Pogor despre care vă vorbeam în deschiderea articolului, poetul se simţea ameninţat. Ameninţarea poate fi fatală atunci când eşti singur. Se pare că Grigore Vieru simţea încă de mult timp că este singur, chiar dacă în jurul lui era înconjurat de colegi de breaslă. Se simţea un arbore doborât, o pasăre căreia i se lua glasul. „Ca un arbore doborât / Însuşi graiul / Parcă se-aude căzând./ Doamne, atât de singur, / N-am fost nicicând” (Litanii pentru orgă). Iată mutaţia asumată de poet, în afara graiului, şi aici se înţelege, cel românesc, el nu există, se refuză în lumea aceasta. „Mamă şi copilă - / Astfel este Limba cea de-acasă! / Mamă şi regină şi Fecioară - / Astfel este Limba cea din Ţară, / Limba Română!” (Limpede ca lacrima). Revolta poetului este deschisă chiar şi faţă foştii dascăli, unelte ale regimului comunist, prin care limba, istoria şi poeţii i-au fost confiscaţi. Cunoscutul „pod de flori” de după revoluţia din 89 când regimul comunist căzuse în România avea să fie pentru poet un moment cununat de lumină, însă pe urmă, dovedindu-se a fi doar o amăgire. „Vremuri alte vin să nască / Omul unui nou destin. / Cum minţitu-m-ai, strâmb dascăl, / Scrisul meu că mi-i străin” (Cântare scrisului meu). „Doamne, nu pedepsi România / Pentru păcatele fiilor ei” (Deschiderea lacrimei). Poetul ajuns la maturitate, posedând înţelepciunea îi iartă, totuşi, pe „fraţii” care i-au confiscat identitatea. În acest sens destinul îi este apropiat de cel al poetului ieşean Cezar Ivănescu, care, şi el îşi iartă „duşmanul”. Grigore Vieru înţelege că singurul care vindecă durerile omului este timpul, sunt vremurile ce se succed prin „inelul” dus de copii. „N-am încotro. Sunt vremuri / Când trebuie, ca pe o pâine, / Să-mi pun de o parte inima / Pentru ziua ce vine. / Da, prima oară / Poţi ierta duşmanul / Dacă e fratele tău. (Sunt vremuri). Şi în poemul „Pe cruce” poetul basarabean ni se arată împăciuitor cu propriu-i destin. „Mulţi pe-aici au trecut. / Mulţi aici s-au oprit. / Mulţi au refuzat / De aici să plece. / Iată, frate al meu, / Ia şi albina nectar / Din florile pomului nostru, / Dar nu zice că pomul / E pământul ei. / Iată, frate al meu, / Păianjenul îşi ţese / Pe sârma ghimpată / Steagul său cenuşiu, / Iar Diavolul, / Pentru că l-am lăsat / Să ne pieptene, / Îşi face cărare / Pe capul creştinului / Pe-acolo pe unde i-i voia / Nu! Acum nu pe cruce, Ci în interiorul ei, / Ar trebui să fim”. Credinţa este, atât dintr-o parte, cât şi din cealaltă parte a Prutului, cea care rupe frontierele politice şi frontierele culturale. Crucea, cea care ne leagă ca naţiune, scrie în acest poem Grigore Vieru, este singura care nu trebuie sa fie ruptă de graniţă. În interiorul ei „ar trebui să fim” atunci când vorbim aceeaşi limbă şi când avem aceeaşi sfinţi. Poetul vedea că în afara credinţei „fraţii” sunt pe cruce, morţi. Or, când este vorba despre moarte, el nu se gândeşte decât la aceea a unui corp şi nu a unei naţiuni, a unei limbi, a unei culturi.

Aşa cum am precizat undeva mai sus, poetul ştie până unde îşi poate duce discursul poetic, şi mai curând până unde este permis actul vizual. El, pentru a izbăvi deopotrivă frontiera, izbăveşte moartea. Singuratică, aceasta din urmă, nu reprezintă pentru poet o ameninţare. Ameninţarea lui este furtul naţiunii şi al limbii, nici pe departe prezenţa în viaţa omului a morţii. Moartea nu are copii care să îi ducă limba mai departe, ea nu are nici măcar mamă, ceea ce îi arată poetului că nici măcar ea nu trăieşte. Această construcţie poetico filosofică îi permite poetului să se simtă privilegiat în faţa morţii, chiar fără să o insulte sau să o jignească. „Nu am, moarte, cu tine nimic. / Eu nici măcar nu te urăsc / vei fi mare tu, eu voi fi mic, / Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc. // Nu frică, nu teamă - / Milă de tine mi-i ,/ Că n-ai avut niciodată mamă, / Că n-ai avut niciodată copii.” (Litanii pentru orgă).
Iată, numai din aceste câteva fragmente alese şi redate aici din poezia lui Grigore Vieru, care deşi este considerat de cei mai mulţi dintre colegi reprezentant al generaţiei 60, el este, pe departe, lider al oricărei generaţii, şi mai mult, poet contemporan, poet care deţine limbajul jocului vizual.
Multă vreme am crezut că în dimineaţa în care m-am întâlnit cu poetul în restaurantul Pogor am ratat interviul, când acum, îmi dau seama că poetul a dorit să ia cuvântul cu el şi să îl ducă în Basarabia, de unde, în aceeaşi limbă, să îmi răspundă. Este, aş putea spune, interviul luat în inima Basarabiei încă un act poetic, o dovadă că lupta pentru pământul şi limba românească nu se va încheia niciunde.