Daniel Corbu şi chipul întors în oglindă

Dacă în 1979 scriitorul de pe malul Ozanei, Daniel Corbu, debuta în revista România Literară cu poeme şi eseuri, iată că după trei decenii de experimente lirice, în care şi-a construit manualul bunului singuratic şi propria Evanghelie, el vine cu o carte de povestiri, o carte în care poetul Cenaclului de Luni scoate din buzunarul imaginarului şi fantasticului caseta construcţiei postmoderne. Pe banda casetei, pe care autorul o numeşte Urmele lui Dumnezeu (Princeps Edit, Iasi. 2008), au fost imprimate nouăsprezece povestiri în ritm de blue-jazz.
În linia ideii de experiment literar, cunoscutul poet din Tîrgu Neamţ, stabilit de zece ani în Iaşi, deschide volumul de povestiri invitând cititorul la banchet, şi nu la orice fel de banchet, ci la unul la care a chemat scriitorii, filosofii, eseiştii, politicienii şi artiştii din toate timpurile. Cu o emoţie adolescentină autorul spionează, parcă dintr-un univers numai de el ştiut, fiecare gest pe care-l face cititorul. Curiozitatea îl determină pe acesta din urmă să îşi tragă casetofonul aproape de el şi să asculte sub semnul clepsidrei dialogul ciudat dintre Martha şi Augustin, doi tineri bănuiţi ca ar fi îndrăgostiţi unul de celălalt. Autorul Urmelor lui Dumnezeu reuşeşte să îl surprindă pe cititor atât prin jocul de limbaj pe care îl foloseşte, de cele mai multe ori filosofic şi poetic, cât şi prin mesajul uşor ironic, pe care îl divulgă atunci când îşi fixează, prin replicile personajelor, intenţia. În acest sens, relevant e următorul dialog:
„Augustin: Să fim liniştiţi, apocalipsa seamână în fiecare dimineaţă cu 24 de ore. (Thornton Wilder)
Martha: Să aprindem lumina! (Lenin)
Augustin: Mai multă lumină! (Goethe) E întuneric ca-n cur! (Céline)
Martha: Desigur. (Tupan)
Augustin: Ce cald e aicea la tine / Şi toate din casă…(Bacovia)
Martha: Merg s-aduc cafeaua. (Cărtărescu)
Augustin: Ea făcea cea mai bună cafea. / Să încep chiar aşa / Cu o tautologie, cu o tautologie? (Cezar Ivănescu)
Martha: O vrei mai dulce? (I. Teodoreanu)
Augustin: Nu. (Eugen Ionescu)
Martha: Despre ce vorbim astăzi? (Piru)
Augustin: Nu ştiu! (Muşina) E nevoie doar să începem. Restul îl va aduce contextul. (Sallustius)
Martha: Cine începe, are jumătatea înfăptuită. (Horaţiu)
Augustin: Trebuie să îndrăznesc, fie că reuşesc, fie că nu. (Euripide) Mai întâi despre iubirea cea făr`de hotar. (Blaga) Pe urmă, despre libertatea filozofării şi filozofarea libertăţii. (Yung) Cine ne ajută? (P. Groza)
Martha: Dar ne avem pe noi înşine, şi pe câţiva alţii, şi e frumos să regăseşti în tine şi în cei câţiva o lume. (Hölderlin)
Augustin: Să-ncepem. (Vianu)
Martha: Sub semnul clepsidrei?(Clezio)”.
Din fragmentul redat mai sus reiese că autorul oferă, pe de o parte, cititorului un dialog cursiv dintre două personaje, în timp ce pe de altă parte dă o lecţie de exerciţiu postmodern colegilor din generaţia sa. Prin această povestire Daniel Corbu ne arată cât de bine deţine controlul atât asupra firului epic, oferind simplului cititor un tablou viu colorat, în care personajele vin să îi răspundă căutărilor şi aşteptărilor, cât şi asupra intenţiei ironice pe care o dezvăluie cititorilor avizaţi, şi anume, mesajul că mulţi dintre scriitorii, filosofii şi eseiştii care ocupă locuri de cinste în biblioteci nu fac decât să prezinte naiv anumite stări ale omului.
Daniel Corbu se apropie, aş putea spune, de literatura unui univers şocant, al senzualităţii. În povestirea Ultimul călău, pe măsură ce citeşti devii prizonierul rândurilor, al metaforelor folosite, al simbolurilor şi deopotrivă al fanteziilor. Ai senzaţia că între tine şi autor se încearcă stabilirea unei relaţii de parteneriat. Te trezeşti în mijlocul unor crime pasionale, martor al unor execuţii radicale, puse în practică de oamenii legii. „Când călăul a ajuns pe eşafod, cei din sat au putut vedea un individ vlăguit şi cu privirile stinse. «Domnilor, spuse judecătorul, după ce făcu un ocol în jurul ghilotinei, dând din cap cu admiraţie, acest ticălos criminal cu premeditare a fost condamnat la moarte. Nu vom strica praful de puşcă pe acest abominabil cu sânge de călău, ci am acceptat să-şi facă singur de petrecanie, după legea veche şi după tipic.» Ceea ce a urmat, ceremonia morţii călăului, s-a petrecut în etape…”
Pentru a nu-l brutaliza pe cititor cu imagini de coşmar, Daniel Corbu se foloseşte de tehnica povestitorului comic. „Călăul avea într-adevăr un chip de maimuţă, cu fruntea aşa de îngustă încât aveai impresia că sprâncenele se unesc cu părul ţepos, mâinile scurte şi puternice aveau degetele butucănoase, terminate cu nişte unghii late…”. Şi în povestirea Hainele poetului, scriitorul se apropie de genul de povestire care prin conţinut şochează. Suntem martorii unei metamorfoze. Un tânăr debutant primeşte de pomană hainele unui cunoscut poet, care sfârşise, leucemic, la treizeci şi cinci de ani. După ce le îmbracă observa că poemele pe care le scrie sunt identice cu ale răposatului, lucru care generează un întreg proces de redescoperire a eului.
În povestirile: Piticul de la marele circ, Subiect pentru o naraţiune, Sticleţii domnului profesor, Opera, Peţitorul, ca şi Gogol, ca şi Nichita Danilov sau Philip Roth, Daniel Corbu, echilibrat, inventează personaje şi situaţii paradoxale. Uneori, deşi mergând pe aceeaşi linie umoristică pe care a adaptat-o încă din primele povestiri, el propune subiecte absolut complexe. Cu fiecare nou personaj, cu fiecare povestire el se creează şi se dezvoltă pe sine însuşi, mereu nou. Cititorul îl descoperă când un pitic cu picioare imense, când un bărbat retras în bucătărie speriat de calul găsit în pat, când ridicat deasupra globurilor negre.
Conştient de iluzia pe care ţi-o poate crea plutirea pe fluviul fantasmelor, evanghelistul nu pierde nici o secunda contactul cu realul. El este conştient că orice rătăcire, în afara realului poate avea şi consecinţe nedorite. „Mă ridicasem deasupra globurilor negre, întruchipări ale sufletelor păcătoase şi pluteam prin globuri de lumină albă şi galbenă, care la apropiere luau chip de om şi se-alungeau într-o mantie luminoasă. Pluteam, dar nu trebuia să mă vând plutirii, nici să mă ofer reveriei”, scrie Daniel Corbu.
Pe tot parcursul cărţii autorul nu foloseşte un limbaj de lemn, un limbaj care să îngreuneze lectura, ci dimpotrivă, face adesea apel la descrieri spre obiect, fără prea multe detalii, fie ele şi protocolare, oferindu-i astfel, cititorului posibilitatea de a deveni el însuşi creator de cadre necesare încheierii unei povestiri. Autorul înţelege că el este cel-de-foarte-de-desubt, motiv pentru care povesteşte numai în şoaptă, arătând astfel, ierarhia guşterilor. Ca o pastişă este plasat prozopoemul Ierarhie. „Într-o zi vroia să se odihnească. Deasupra lui stătea un guşter. Speriat încercă să-l arunce. – Nu încerca să mă arunci, spuse cu totul şi cu totul speriat guşterul, să nu încerci! Deasupra mea stă un alt guşter şi amândoi am plăti scump necugetata faptă. (Cel-de-desubt se holbă deasupra, neîncrezător.) – La mine nu mă gândesc, continuă guşterul, dar teamă mi-e de guşterul meu, care ţine în spate alt guşter, dar mai ales de guşterul guşterului meu, care ţine în spate pe însuşi guşterul princiar.”
Cunoscut ca om plin de hâtrenie şi poveste printre scriitorii ieşeni, Daniel Corbu are acelaşi dar al povestirii ca şi bunicul profesorului Arnold Paleologu, Toader Stoican, personaj al povestirii Vin papuaşii. „Doar de şapte-opt ori a izbit moş Toader cu toporul la baza cireşului, că cireşul înalt s-a şi prăbuşit la vale, iar babele, în strigăte disperate, pe deasupra cireşului au aterizat în nămeţi de nu se mai vedeau. Dar unde sunteţi păcatele mele? Frăsină, Didină!, le striga moş Toader, văzând cum se ridică din zăpadă şi-şi pipăie coastele: Vedeţi, dacă n-aţi ţinut bine, cireşul v-a făcut babe zburătoare!”
Personajele din carte, recunoaşte însuşi autorul, se întâlnesc toate şi se iscodesc, flirtează cu cititorul, se suspectează între ele şi se construiesc în aşa fel încât împreună să formeze acel rânjet ironic, acea poveste care de fiecare dată privită din oglindă pare să fie alta. Ca şi inima poetului, şi inima povestitorului începe să bată mai tare în prezenţa urmelor lui Dumnezeu. „Aşteptăm. Suntem, Fiecare, aşteptarea celuilalt. Povesteşte, hai povesteşte ceva! Nu ştiu ce să fac cu mine. Povesteşte, povesteşte ceva! Tăcem. Orice oglindă e o uşă închisă. Există cuvinte cristaline, ţipătoare, există cuvinte bolnăvicioase, există, o, există grohotişurile! Sau cuvintele încinse de furtună. (…) Ştim că nu suntem făcuţi din înălţări fără oprire, iar în fericire e mult loc de dispreţ, facă-se voia abstracţiunilor!...”
Ultima povestire, cea care dă şi titlul cărţii, Urmele lui Dumnezeu, se înscrie în aceeaşi manieră ironică şi poetică în care s-a înscris şi fragmentul ce a deschis culegerea de povestiri, Banchetul. Dacă în prima povestire autorul făcea trimitere la autorii de duzină, în ultima mesajul e îndreptat spre istorie, spre politic. Fragmentul mă trimite cu gândul la întemeierea URSS-ului, uniune care nega complet existenţa lui Dumnezeu. Mesajul poetic, profetic aş putea spune, pe care îl are în vedere Daniel Corbu este foarte limpede, orice uniune, oricât ar încerca să demonstreze neexistenta lui Dumnezeu, a frumosului, a binelui, a adevărului şi libertăţii nu poate rezista multă vreme în istorie, ea este înlocuită cu o altă generaţie, pentru că e sortită îmbolnăvirii. Acest lucru este arătat de autor prin situaţia în care va fi pus personajul Porfiri Semionovici (personaj inspirat poate de romanul Crima şi Pedeapsă a lui Dostoievski). Acesta deşi prosperă în activitatea de cercetare, se va îmbolnăvi, aşa cum s-a îmbolnăvit şi regimul în anii 80-90, motiv pentru care a fost înlocuit. „Într-una din nopţile în care transpira răsucindu-şi inteligenţa şi experienţa de câteva decenii să aducă argumente împotriva lui Dumnezeu, adică mai exact între orele 3.25 – 3.27 când ştim bine, de la Jung încoace, că în lume se întâmplă atâtea nenorociri, uşa se deschise larg producând un curent cu totul nefiresc, care-l făcu pe Porfiri Semionovici să-şi mângâie nervos mustaţa stufoasă. În prag îşi făcu apariţia o figură cu o mantie stacojie şi sandale romane murdare de glodurile negre, provocate de ploile din ultima săptămână. – Cine eşti?!, întrebă Porfiri Semionovici vădit deranjat de prezenţă, pentru că era momentul lucrului intens, (…) - Eu sunt Dumnezeu!, spuse cu o dicţie clară Străinul. – Cine e?, făcu Porfiri Semionovici. – Sunt Dumnezeu. Cumplite argumente şi cu multă ticăloşie meşteşugite aduci împotriva mea! Te tolerez de mult, Porfiri Semionovici, deşi ţi-am dat câteva semne clare. – Te-a văzut cineva intrând? Poate portarul? Spune, pentru numele lui… (ptiu ce era să zic!) te-a văzut cineva intrând? Uite, ai adus aici tot noroiul Moscovei! Doamne, ce poate să mi se-ntâmple! Oricine ai fi, dragule (…) pleacă…! Îmi distrugi cariera!”.
Putem conchide cu ideea că personajul Porfiri Semionovici din povestirea Urmele lui Dumnezeu va încerca experienţa supraomului, depăşind limitele morale, căutând a-l expulza pe Dumnezeu din lume, însă gestul este urmărit de eşec. Acesta se întoarce împotriva lui chiar în momentul în care se vede biruitor. Apariţia în persoană a lui Dumnezeu în camera de lucru a savantului, în mediu intim reprezintă, am putea spune, remuşcările pe care acesta din urmă le are în conştiinţă, remuşcări care vor duce, în final, la mântuire.
Prin Urmele lui Dumnezeu, Daniel Corbu a reuşit să ofere o gamă variată de tipuri de personaje, el îşi lasă asemenea bătrânului ajuns pe munte, albul ce-l poartă ca pe-o cruce pentru a-l determina pe cititor să vadă dincolo de personaje, de împrejurări, de suferinţă, de biruinţă şi fericire, să vadă în sufletul lui chipul întors în oglindă.


Paul Gorban, noiembrie 2008, Iaşi