luni, 17 mai 2010

Daniel Corbu sau despre râsul măştilor apocalipsei de fiecare zi


Este cunoscut faptul că cei mai mulţi dintre poeţii optzecişti au trecut de pe baricada versurilor pe cea a prozei sau cea a eseului, ba chiar unii şi-au luat botezul în credinţele IT, de unde din când în când pentru a arăta mulţimii că sunt enoriaşi cinstiţi ai postmodernităţii scriu pe bloguri sau diferite site-uri, personale şi impersonale, mai mult decât în poezie. Sentimentul de «turmă literară», canon impus de criticii literari, se pare că nu-i mai mulţumeşte pe mulţi dintre aceia care au debutat cu versuri acum trei decenii pe la Cenaclul de Luni, condus de N. Manolescu sau cenaclul Flacăra, condus de A. Păunescu, motiv pentru care fiecare trage litera în laboratorul personal, o şlefuieşte cu unelte reale şi imaginare, şi-i dă drumul pe fereastră să filosofeze asemenea porumbeilor prin diferite pieţe.
Am putea spune din capul locului, că cele disputate mai sus nu se dovedesc atunci când avem în atenţie un poet care crede cu adevărat în miracolul poeziei pe care ca un călugăr budist îl locuieşte, pe un poet care înţelege că a scrie poezie înseamnă a trăi ca aceasta, care ştie că asemenea iubitelor celor mai sincere poezia se arată doar invocată, şi atunci nu pentru eternitate, atunci când ai în faţă versurile poetului Daniel Corbu. Ultima carte semnată de ozanistul stabilit în minunatul târg al Iaşilor (de peste 13 ani), Poftiţi, domnule Kafka !, apărută, anul acesta, în colecţia Galaxii lirice, la editura ieşeană Princeps Edit, ni-l arată pe poetul născut în a doua zi de Paşte a lui 1953 cucerit în continuare de lirismul de calitate şi de cuvântul metafizic. Volumul de faţă reprezintă în procent de 80% o antologie de autor, însă el aduce în atenţie şi poeme noi, scrise de poet în ultimii doi ani, poeme care ni-l arată pe Daniel Corbu în imposibilitatea de a truca limbajul poetic, în imposibilitatea de a face compromisuri cu epoca nihilistă pe care o trăieşte, în imposibilitatea de a se dezlipi de singura condiţie socială pe care o are, anume aceea de sclav al metaforei. Poetul, în prezenţa îngerilor care îi aduc ştirile despre lumea impersonală, îşi caută fiinţa şi demască fără nici un fel de regret pe impostorii de miresme, pe aceia care îşi construiesc viaţa după legile mincinoase ale circului, ale teatrului, ale culturii slabe, icoanele cetăţilor acestui mileniu în apocalipsă. Poetul cheamă cuvântul la el, aşteaptă miracolul metaforei, singura nuntă trăită, şi construieşte blazonul de arhonte. În acest sens, am să redau aici integral poemul Blazonul de arhonte, scris de poet acum un an, pe meleagurile natale, lângă livada mamei Casandra. “Nici mergător pe sârmă la circul de stat / nici chelner la Viena după o spită străbună / nici salvamar la Miami / nici universitar la Heidelberg / nici comis-voyajor nonşalant prin oraşele din Orient / nici călugăr budist prin peşterile Tibetului / nici rege al Etiopiei în fresca descendenţă familială. / Ce-am ajuns noi, Daniel Corbu? / Biet călător prin barăcile visului / sclav al metaforei oferind adăpost pentru / nunţile necesare oferind / lecţii mentale de frică şi extaz / purtând ca pe-o invizibilă torţă / blazonul de arhonte al cuvintelor / ce nu te-au hrănit niciodată de-ajuns.” (Blazonul de arhonte, p.193). Dacă am privi în urmă, spre una din cărţile de tinereţe ale poetului, Plimbarea prin flăcări (1988), şi dacă intrăm în suburbiile cerului, adus în acest poem, vedem că Daniel Corbu, este în continuare un visător, în sensul că este un deschizător de închideri. În comparaţie cu filosofii postmoderni din secolul trecut care anunţau sfârşitul istoriei fără a şi-l asuma până la capăt (singurul a fost Nietzsche), în comparaţie cu majoritatea oamenilor de cultură, duplicitari, purtători de măşti, Daniel Corbu condamnă bufonismul politic, cultural, poetic, religios, drept steaguri ale zeilor maimuţe. Pe de altă parte el însuşi cade în capcana visurilor slabe. Ca şi Nietzsche, el înţelege că lumea construită pe metaforă (interpretare) comportă umbre tari şi umbre slabe, cele din urmă aparţinând oamenilor comuni, farsorilor de rugăciune, cei care doresc garanţii imediate, în timp ce primele aparţin celor puternici, aceia care ştiu să citească felurile de a rămâne singuri. Poetul, uneori ironic, alteori grav, vorbeşte despre moarte ca despre o trecere de partea zeilor. În ciuda faptului că trăieşte vremuri apocaliptice, în care eroul, aşa cum este văzută această fiinţă creată după chip şi asemănare, se distanţează de tot ce aparţine celor şapte zile ontologice, în ciuda faptului că îndrăgostiţii găsesc forme multiple de a nega zeii sau forme de a se descoperi ei înşişi marginali, negaţi de zei, poetul aşa cum bine observa Laurenţiu Ulici, face din singurătate un purgatoriu, un loc în care muza nu se lasă uşor descoperită. Iată ce spune poetul : « Dacă voi orbi înseamnă că m-au ales zeii / să măresc întunericul. / Acum din tot ce pot vedea îţi spun : Nimic nou Catullus / aceleaşi stindarde himere deznădejdi utopii / în acelaşi fel orizontul ne minte / iar vremea elegiei a trecut / …/ Nimic nou Catullus / în fiecare zi un zeu ne reneagă / şi în fiecare zi un zeu este renegat / jocul cu inima femeilor e ca o dresură de lei / şi se cunosc tot atâtea feluri de a rămâne singuri », (Epistolă către Catullus, p.118).
Întregul volum de poeme comportă un sentiment biografic-suprarealist. Poetul te introduce în biblioteca lui, printre poeţii pe care îi iubeşte, te invită pe urmă să discuţi despre nihilism şi singurătate cu filosofii, după care te lasă pe holurile acestui spital, lume, în paza sinceră a îngerilor, acoperit de cuvinte, care deşi pot arăta universul poetic al revenirii, al însănătoşirii, al întoarcerii cu faţa către sine, ele nu fac decât, ca un aşternut colectiv, să te fericească prin cunoaşterea imediatului, în care « se amestecă minciuna cu plânsul amar / şi în orice om un Petru se leapădă ». Motivul măştii este cel mai mult invocat de poet. Masca reprezintă, cel puţin pentru ultimele două secole, filosofia supraomului la Nietzsche. Daniel Corbu nu este departe le comportamentul nihilist, pe care îl descoperim şi la filosoful german, care la rândul lui şi-a arătat chipul cu ajutorul aforismelor şi poeziei, şi mai puţin prin intermediul eseului. Înţelegem de aici că poezia este singura forţă de comunicare prin mijlocul căreia cei blestemaţi sunt chemaţi să rostească, să propovăduiască, în ciuda faptului că lumea seamănă tot mai mult cu un abator. Poetul Daniel Corbu, acest Kafka al poeziei optzeciste, are curajul de a privi în sine, până acolo unde conştientizează singurătatea ca ultimă formă a manifestării poetice. « Stăteam în mijlocul camerei ca o statuie de cârpe / prin care trece vântul făcând gestul firesc / al gospodinei ce-şi şterge palmele / transpirate de coapse / m-am privit în oglinda care mă arăta străin şi singur / cum singur sânt şi acum în mijlocul acestui poem despre mine » (Voi rămâne închis într-o carte, p.41).
Uşor textualist şi vizual, Daniel Corbu propune cititorului şi un joc de inteligenţă şi în acelaşi timp alternative întru apocalipsa cotidianului. Aceasta din urmă este sufocată de pasiunile omului postmodern, fantezia omului care îşi închipuie orice despre moarte. În viziunea poetului, apocalipsa se petrece cu fiecare clipă trăită, ea aparţine omului, deci zilelor lui, vieţii lui, cotidianului, pe când moartea nu mai aparţine omului, ci bătrânului Timp, care îi poate accelera sau încetini venirea. Iată ce spune poetul : « În rest lumea-i plină de zei cu ora / pentru umilinţa noastră / şi rugăciunea : biata torţă plimbată prin ploaie. / În rest apocalipsa de fiecare zi / pe când adevărata moarte vine enervant de încet » (Apocalipsa de fiecare zi, p.16).
Din poezia lui Daniel Corbu nu lipseşte sentimentului boemic. Infuenţat de poeţii şaizecişti, Nichita Stănescu şi Mihai Ursachi, poetul ozanist trăieşte cu intensitate clipele euforice ale stării de poezie. Tot în aceste momente el devine mai şovăielnic, scriind astfel o poezie care creează senzaţia că autorul are ca intenţie râsul. Râsul aparţine mulţimii, spunea Nicolai Berdiaev, iar el generează cultură, anume, de masă, cultură slabă, dacă râsul arată chipul mascat. Dacă el apare în timpul dansului dintre eu şi celălalt eu atunci râsul generează cultura tare. Cred că Daniel Corbu, se foloseşte de ironie şi stârneşte râsul, fără să îşi propună să aducă în discuţie una din tipurile de mai sus. El nu se comportă ca un circar, care urmăreşte râsul de masă, nici ca un nebun care râde din orice, chiar şi de el, ci ca un adevărat îmblânzitor de furtuni, el caută punctul care poate echilibra idolii omului. Iată ce spune poetul : « Aseară într-o cafenea din Copou / prin fumul de ţigări ca-n nouri / Moartea îmi vorbea în sanscrită / despre grijile ei. / Ostenit am privit în strâmbele oglinzi : / Vodkă. Înjurături. Mătreaţă. Poeţi. / Atâtea regrete şi tot atâta spumegândă speranţă. / Nopţi cu lună peste hematiile visului. / Postmoderniştii dorm / Buciumul tace cu jale » (Nopţi cu lună peste hematiile visului, p.15).
Poetul nu crede în Paradisul promis de metatextualişti, deoarece acesta este ridicat în tonul slăbiciunilor. Surliţele şi trâmbiţele postmoderniştilor nu pot face decât să provoace zgomot şi mecanisme disperate de apărare a inimii. În acest abator postmodern e chemat domnul Kafka… « Cineva mătură curtea abatorului / cineva spune : poftiţi domnule Kafka ! / S-ar cuveni un imn pentru / alunecarea-n abis / s-ar cuveni o dovadă ! / Nu departe : o trompetă rezemată de zid. / Mâna clipocind uşor înspre inimă » (Poftiţi, Domnule Kafka !, p. 8).
Despre poezia lui Daniel Corbu se mai poate scrie mult. Dacă am merge pe lina lui Basarab Nicolescu sau a lui Theodor Codreanu, vom putea spune odată cu aceştia din urmă că poezia lui Daniel Corbu nu este una a postmodernismului deplin, ci mai curând, una care depăşeşte posmodernismul, adică o transpoetica. Asta pentru că poetul de pe Ozana, scoate măştile din muzeul umanităţii şi pune în locul acestora din nou valoarea adevărată a poeziei, a frumosului, a lui Dumnezeu, iar pe om îl aşează în locul comun cu aceste valori. Daniel Corbu nu poate fi numit, astfel, gropar al unei zile, al unui adevăr, al unui eveniment, deoarece, aşa cum el însuşi are să mărturisească, ceva din el e ca un vers spus dimineaţa. Se vede în poezia lui Daniel Corbu o poezie vie, autentică, novatoare pe scara valorică, o poezia care contrazice sentimentele avangardiste de inginerie poetică. Este văzută aici expresia totală a celui care lucrează cu uneltele esteticii contemporane pentru înălţarea poeziei şi nu a poetului care prin dimensiunea data de bătrânul timp este oarecum limitat la o formă de existenţă. Poezia lui Daniel Corbu este, am putea spune în încheiere, una dintre acelea pe care de câte ori ai citi-o ai impresia că devii deschizător de alte dimensiuni ale zile, dimensiuni ce te conectează fără a-ţi deruta eu-ul la mireasma Omului adevărat. Iată ce spune poetul : « Ceva din mine nu vor putea / să îngroape groparii. / ceva ca o mireasmă care le scapă printre degete / ceva ca un duh de ivoriu / ca un vers spus dimineaţa / de mierle sau codobaturi. // Ceva din mine nu vor putea / să îngroape groparii. » (Un duh de ivoriu, p.192).

Paul Gorban, 12 mai, 2010, Iaşi, C 11, 88

Un comentariu:

FrenchCountry spunea...

Hahaha! Turma literara! Extraordinar. Smart. Exquisit mod de a vedea arta. Continua sa scrii zilnic. Voi citi zilnic.
Claudia from FrenchCountry