joi, 20 mai 2010

Djamal Mahmoud sau despre poezie într-un timp al terorii


Constat cu bucurie că de la o vreme apar din ce în ce mai multe cărţi de poeme, de bună calitate, sub sigla prestigioasei edituri timişorene Brumar. Printre cărţile apărute anul acesta la editura timişoreană găsim şi cartea sirianului Dajamal Mahmoud, "Pe muchiile cercului", apărută în condiţii grafice excelente în cadrul colecţiei „poeţi străini contemporani”. Cartea lui Djamal Mahmoud, poet stabilit în România de câţiva ani buni, poate fi văzută, aşa cum ne anunţă în prefaţa cărţii Eugen Evu, ca „o epopee compozită, de o mare forţă expresivă şi bogată în conţinutul ei strict semantic” sau dacă aruncăm privirile pe coperta patru a cărţii putem spune odată cu Felix Nicolau că „Mahmoud Djamal se refugiază în muzică şi lumină. Ori în tăcere şi beznă, depinde de dispoziţie”. Nu ne rămâne decât ca, parcurgând volumul autorului, să descoperim dacă cele menţionate de „avocaţii literari” sunt cu adevărat valabile în cazul poeziei autorului de faţă.
De la distanţă, la o primă lectură a poemelor lui Djamal eşti tentat să îl compari cu Salah Mahdi, alt poet oriental (irakian) stabilit de aproape trei decenii în România (Satu Mare). Diferenţa dintre cei doi este evidentă, deoarece la Salah Mahdi avem de a face cu o poezie uşor biografică aflată în vecinătatea călătoriilor imaginare, apropiată datorită debutului (1990) mai curând de generaţia optzecistă, pe când la Mahmoud Djamal vedem un poet vizual complet aflat mai curând în vecinătatea liricii doimiiste, caracterizată pe de o parte de metafora în relaţie cu raţiunea şi senzualitatea ludicului, iar pe de altă parte de metafora în relaţie cu fiinţa. Mahmoud Djamal, poet format în şcoala virtuală a poeziei contemporane, este unul dintre puţinii poeţi care nu apelează la ingineriile neoavangardiste pentru a se exprima, ci preferă, în ciuda tuturor tehnicilor postmoderne, să-şi cânte poezia în lumina educaţiei de acasă. Deşi în poezia lui se poate observa uşor modelul european de poezie, verbul liric, prin care poetul pătrunde în inima lectorului, este construit cu ajutorul multor elemente din poezia şi cultura orientală. Dacă ar fi să vorbim despre o asemănare între Salah Mahdi şi Mahmoud Djamal, aceea este că, amândoi pot scrie în acelaşi ton folosind fie modelul oriental, fie cel european, şi asta pentru că poezia care curge din lumina babilonului este una sinceră, „vorbită de o singură limbă”, limba poetului aflat în slujba poeziei. Această limbă apare în viziunea lui Djamal ca fiind universală, deoarece ea se arată ca deschidere (de fereastră) către fiinţă şi către cele fiinţate. Iată, în acest sens ce ne spune poetul în poemul „Limba”: „palmierul moştenit de la tata / îmi zicea / să vorbesc limba trunchiului / sau a rădăcinii dacă vreau / să spun mai mult / sânii Mamei / îmi ziceau / să vorbesc / limba deşertului sau a pietrei / doar geamul în care mă descalţ / în fiecare noapte / întotdeauna / îmi vorbeşte de o singură limbă…”. Acest ritual asumat cu grijă de poetul sirian este completat iconic cu elemente simbolice aparţinând poeziei orientale, elemente care alcătuiesc tematica volumului de faţă. Printre acestea găsim motivul soarelui (ca început, ca lumină şi element cald), motivul pielii omului arab (pe care soarele răsare şi apune), motivul pământului (clepsidră de nisip) şi timpului, motivul zidului şi al familiei aflată în strânsă legătură cu dumnezeu şi natura, precum şi motive ale liricii europene printre care amintesc: motivul epigonic al măştii, motivul crucii, motivul morţii, motivul umbrelor, motivul oglinzii şi cel al nihilismului epocii. Mahmoud Djamal poet care trăieşte clipa sunetului curgător al trecerii omului prin marele timp ştie să privească „pământul în ochi”, să poarte pe chip înainte de orice confruntare cu timpul „doar culoarea pământului”, atunci când întâlneşte întunericul poetul cuprinde universul şi-l naşte poezie curată. Iată ce ne spune poetul în poemul „Întuneric”: „când cerul îşi stinge luminile / iar eu rămân / doar cu mine însumi / întunericul / devine o femeie voluptoasă / cu mii de trupuri / şi cu braţe lungi / atât de lungi încât / cuprind tot universul între ele…”. Acum putem spune, odată cu poetul, că inima bate aritmic / ca o tobă africană, adică vibrează ritualic întru dans al iubirii. Tălpile poetului, aşa cum are să spună într-un alt poem, sunt întru căutarea sunetului. Întreaga existenţă a celui care ridică metafore, ar trebui să fie, dacă mergem pe linia poetului, axată pe litera luminii, a femeii iubite, a pământului sfânt.
Poet profund şi delicat, religios şi totodată original Mahmoud Djamal reuşeşte ca un adevărat grafician de metafore să contureze imaginea lumii şi a omului vecin cu el. El îi judecă dur pe aceia care „ca pasările acoperă cerul” şi instaurează întunericul, pe aceia care duc metafora în derizoriu, pe aceia care aduc în faţa „albul oglinzii”, fantasmele puterii nihiliste. Poetul îşi construieşte o cruce de apă cu care să izbăvească moartea, ia cerul (sumă a cercurilor) în braţe şi porneşte cruciada împotriva celor care rătăcesc printre prunci. Am putea spune, că întreaga carte reprezintă un strigăt metafizic, care porneşte dinspre om spre universul acestuia (şi invers), dinspre cerc către colţuri, aşa cum Nietzsche vorbea despre depărtarea de centru către margini, către X. Mahmoud Djamal observă că există un duel între culturi, între religii. Poetul conştientizează faptul că aceste dueluri pot duce în cele din urmă la asfinţitul unor culturi, al unor sunete, care participă acum, încă, la muzica universului. Măştile de luptă sau carnavalul cercurilor, în viziunea poetului nu vor reuşi să se ridice la valoarea sacră a adevăratei creaţii. În acest sens iată ce ne spune poetul în poemul „Proiecţie”: „duelul între pielea mea / şi praful adus de lumina zilei / unde îmi stocam paşii / împreună cu sunetele lor / a luat sfârşit / numaidecât se vor şterge / liniile albe ale şotronului / apa ploii e teacă / în care îmi voi introduce trupul / iar cu ochii trimişi în geam / voi proiecta o scară / pe treptele căreia / îmi va urca şi coborî sufletul / până la dispariţia ultimului ropot…”. Situarea omului pe muchia cercului, poate fi interpretată şi ca situarea unei culturi în pragul schimbării, a treceri. Mi-aş permite să cred că poetul, profet al mării nisipurilor, vorbeşte în această carte despre împlinirea sau depăşirea postmodernismului, că propune în locul unor discuri învechite, ce repetă neîncetat moartea naturii, discul reîntoarcerii la „refrenul pământului”. Cu acest ton sensibil şi melancolic Mahmoud Djamal muşcă, „cu poftă din moarte”, se simte pe muchiile cercului, accentuate de nepăsarea semenilor. În încheiere redau integral poemul „Refren”, care conţine piesele de rezistenţă ale cântecului lui Djamal: „cercuri de diferite mărimi trasez / mă târăsc în carnea tălpilor / muşc cu poftă din moartea mea / în timp ce-ţi ciuguleşti aripile / neinteresată de soarta lor / ascultând refrenul pământului / un disc învechit ce repetă neîncetat / acelaşi cântec / sufletul mi se furişează desculţ / lăsându-mă să-mi savurez trupul / în linişte / habar n-am în ce direcţie o ia / nici nu ştiu dacă urcă / sau coboară treptele / poate îmi trimiţi o vorbă / dacă vei afla / cu penele moarte care mă vor vizita / în zilele de sărbători / sau cu pietrele ce mă vor feri de / frigul meu / mângâindu-mă cu tăcerea lor”.

Un comentariu:

Administrator spunea...

Cum poate trăi o poezie fără nume?!

-cuvinte-

de virgil andronescu

2009-04-10


cum poţi striga o poezie
dacă ea nu are nume?
cum poţi citi ceva
care nu trăieşte?

-ori trăieşte schiopătând!

e ca şi mintea ce o scorneşte
ca şi glasul ce o rosteşte.

ca şi copilul nebotezat -
plânge mereu...

cum poţi scrie cu mâinile legate,
cu gandurile legate,
cu ochii închişi,
cu sufletul risipit...

poezia nu se scrie pe nisip!