"Cuvintele de acces " ale lui Jean BAUDRILLARD

Cuvinte de acces
Jean BAUDRILLARD
Editura ART, Bucureşti, 2008

Într-o lume a cărei istorii pare să fi ajuns la final, într-o lume în care se trăieşte mai mult în virtual decât în real, într-o lume în care valoarea a căpătat un sens deconstructiv, într-o lume în care seducţia ucide „perfect" ideile, moralistul Jean Baudrillard caută „parola", „cuvintul de acces" al postmodernităţii, tocmai pentru a oferi, fără îndoială, ca printr-o magie de marketing, un răspuns contemporanilor cu privire la întrebarea: mai suntem morali într-o lume a maşinăriilor, a tehnologiei?
Ca şi Theodor Adorno, Baudrillard se dovedeşte a fi un moralist, poate ultimul, aşa cum are să ne anunţe din prefaţa cărţii Bogdan Ghiu, asta pentru că în celele aproape 100 de pagini Baudrillard reuşeşte să configureze în forma de spirală scheletul lumii în care trăieşte. Mai mult, autorul are în vedere cîteva obsesii, teme bine alese şi argumentate. Printre acestea amintesc: tema Morţii, a Universului, a Timpului, a Cuvântului, a Obiectului, a Valorii, a Haosului şi chiar tema Schimbului simbolic.
Pentru filosoful francez, preocupat de interiorul lucrurilor, cuvintele sunt purtătoare, generatoare de idei, şi nu ivers. Ca şi G. Deleuze, Baudrillard este interesat de jocul de limbaj. El este de părere că în temporalitatea cuvintelor, există un joc aproape poetic al morţii şi al renaşterii: metaforizările succesive fac ca o idee să devină ceva mai mult şi altceva decât este ea însăşi – o „formă de gândire". Căci limbajul gândeşte, ne gândeşte şi gândeşte pentru noi cel puţin tot atât cât şi noi gândim prin intermediul său.
Obiectul este „parola" sau „cuvântul de acces" pe care Baudrillard ţi-l oferă încă din primele pagini, pentru a avea acces în sistemul de semne, o faună creată de gândire şi limbaj. Ceea ce-l interesează cu adevărat pe autor la acestă problemă este rolul obiectului în relaţia cu subiectul, rol analizat de psihanaliză, de analiza marxistă a producţiei şi mai ales de analiza lingvistică. Nu există o Mântuire a obiectului, undeva rămâne întotdeauna un „rest", pe care subiectul nu poate să pună stăpânire, pe care el crede că îl atenuează prin profunzime, prin aglomerare, dar care nu conduce decât la o multiplicare a obstacolelor în calea relaţiei. Noi comunicăm prin intermediul obiectelor, apoi proliferarea blochează această comunicare, este de părere Baudrillard, motiv pentru care el va încerca să discute despre rolul dramatic pe care îl are obiectul.
O analiză destul de provocatoare, autorul o aplică termenului de seducţie din capitolul Seducţia, care pentru filosof se opune radical universului producţiei. Pentru autor, seducţia constituie acea formă reversibilă prin care ambele sexe fiziologice îşi joacă identitatea, se pun în joc. Omul trăieşte înt-o lume plină de seducţie, el este aproape sedus de orice, însă importante în acest sens sunt mizele puse în joc. Dacă, aşa cum se vede, la Baudrillard seducţia nu are ca miză dorinţa, cât este un joc cu eceasta, ea are totuşi un efect pervers, fatal şi riscant pentru unul dintre subiecţii aflaţi în relaţia seducţiei. Seducţia este un joc mult mai fatal şi mult mai riscant, care nu se opune câtuşi de puţin plăcerii, dar care, dimpotrivă, este altceva decât juistarea. Seducţia este o sfidare, o formă care întotdeauna caută să deregleze pe cineva din punctul de vedere al identităţii sale, al sensului pe care cineva îl poate căpăta pentru sine însuşi, conchide Baudrillard. Autorul critică dur sensurile atribuite termenului de seducţie date de-a lungul timpului. El lămureşte, spunănd că termenului seducţie i-au fost atribuite accepţiuni vulgare, cum ar fi „puterea seduce masele", „seducţia mediatică" sau „marii seducători". În capitolul dedicat crimei perfecte autorul ajunge la părerea că seducţia este crima perfectă, pentru că îl distruge pe celălalt. Crima perfectă distruge alteritatea, îl distruge pe celălat. Este domnia lui Acelaşi.
Ca şi Andrei Pleşu, Baudrillard este preocupat de obscenitate. El vorbeşte de pragul de toleranţă faţă de excesul de obscenitate, se întreabă ce trebuie să expunem, unde şi când, dacă totul trebuie spus. Adevărul însuşi are o parte obscenă, mai ales dacă acesta este obiectiv, însă uneori obscenitatea este insuportabilă, atunci când ea a devenit pe deplin publică. Obscenitatea, altfel spus totala vizibilitate a lucrurilor, este atât de insuportabilă, încât trebuie să-i aplicăm o strategie ironică pentru a putea supravieţui. Altfel, această transparenţă ar fi cu totul ucigătoare, conchide autorul cuvintelor de acces.
Dacă Francis Fukuyama când vorbea despre sârşitul istoriei şi ultimul om, se referea la societatea, lumea dinaintea tehnologizării, mecanizării, dacă Gianni Vattimo vede în lumea postmodernă, pe care are să o identifice apoi ca gândirea slabă, o nouă salvare, o nouă şansă, koiné, J. Baudrillard crede că societatea noastră se preocupă ca totul să meargă bine, ca fiecărei nevoi să-i corespundă o tehnologie. Totuşi acestei tehnologii autorul îi oferă şi un cadru axiologic: întreaga tehnologie se situează pe latura binelui tocmai din acest punct de vedere, acela al satisfacerii dorinţei generale, într-o stare de lucruri unificată. Cu toate acestea, el este convins, ca şi programatorii IT, că în sistem există viruşi, viruşi special creaţi şi programaţi, întocmai pentru a dezvolta tehnologia, întocmai pentru ca societatea să aibă un curs, o istorie. În acest sens, ca şi Michael Johnston, Baudrilard vorbeşte despre corupţie, care, pentru spiritul raţional, reprezintă un total discomfort. Nu ne împiedică să putem vorbi, aşa cum Nietzsche vorbea despre iluzia vitală a aparenţelor, despre o funcţie vitală a corupţiei în societate. Principiul ei fiind însă ilegitim, el nu poate fi oficializat şi deci nu poate opera decât în secret. Când spune acest lucru filosoful este convins că este un punct de vedere cinic, inadmisibil şi din punct de vedere moral, dar, în acelaşi timp, şi un fel de strategie fatală.
Putem conchide astfel că autorul francez urmăreşte îndeaproape evoluţia Haosului, adică a lumii în dezordine, generată de duelul existent între subiect şi obiect. Astăzi, ştiinţele noastre mărturisesc dispariţia strategică a obiectului pe ecranul virtualizării: obiectul a devenit insensibil. Totodată filosoful crede că, în fond, acesta este şi jocul pe care îl parcurge cultura, fie că vorbim de cea virtuală sau cea reală. Cred că toate acestea sunt, între noi fie vorba, de o imensă ironie: regula jocului este pe cale de a se schimba, şi nu mai suntem noi cei care o impunem. Este însuşi destinul unei culturi, cultura noastră. Alte culturi, ale metafizicii sunt, fără îndoială, mai puţin zdrucinate de această evoluţie, pentru că nu au avut ambiţia, exigenţa, fantasma de a poseda lumea, de a o analiza pentru a o lua în stăpânire. Tot el precizează, că omul este criminalul perfect al lumii în care trăieşte, el este generatorul de haos şi totodată el poate fi observatorul axiologis mundis, el este singurul vinovat sau responsabil de finalitatea sa, căci, în fond, spre sfârşit ne îndreptăm, fie că se are în vedere un sfârşit infinit, fie că se face referire la un sfârşit în termeni de iluzie, un sfârşit clonat. Ţinând seama că am avut pretenţia de a stăpâni ansamblul postulatelor, evident că sitemul nostru este cel care se îndreaptă spre catastrofă.(...) Părerea mea este că am depăşit deja punctul de ireversibilitate, că ne aflăm deja într-o formă exponenţială, nelimitată, în care totul se dezvoltă în vid, la nesfârşit, fără a putea fi surprins într-o dimensiune umană, în care se pierd în acelaşi timp şi memoria trecutului, şi proiecţia viitorului, şi posibilitatea de a integra acest viitor într-o acţiune prezentă. Ne-am afla deja într-o stare abstractă, descărnată, în care lucrurile continuă din simplă inerţie şi devin propriul lor simulacru, fără a li se putea pune capăt. Aceasta înseamnă, desigur, a le garanta o existenţă şi un fel de nemurire şi de eternitate – aceea a clonei, a unui univers-clonă, conchide Jean Baudrillard.