Iadul lui Charles BUKOWSKI

Dragostea e un cîine venit din iad, 61 de poeme erotice
Charles BUKOWSKI
Editura Polirom, Iaşi, 2007

"Dragostea e un câine venit din iad" demonstrează încă o dată importanţa poeziei americane a secolului XX şi totodată, te provoacă să parcurgi drumul lui Charles Bukowski, scriitor cunoscut publicului românesc mai curând ca prozator, datorită romanelor Factotum, Poşta, Femei, De duzină, Poveşti despre nebunia obisnuită şi Cea mai frumoasă femeie din oraş şi alte povestiri traduse de edituri de prestigiu de la noi. Dacă ai citit şi proza lui Bukowski nu ai cum să rămâi indiferent în faţa celor 61 de poeme din volumul ce-l avem în discuţie aici. Autorul american ne-a obişnuit cu acest tip de lectură, ne-a provocat, îmediat după căderea regimului comunist, să fim atenţi la detaliile vieţii urbane. Cu siguranţă mulţi cititori vor găsi în poemele din această carte poate o poveste umoristică, o poveste de dragoste, povestea unui obsedat sexual, a unei societăţi bolnave, povestea oraşului american, şi, de ce nu, povestea Americii, pentru că în fond, cartea în ansamblu ei, dă în vileag sentimentul american. Mai mult decât atât, în cele 61 de poeme, traduse de poetul botoşănean Dan Sociu, Charles Bukowski se apropie de metafizica noastră, de la oraş. Aici fac referire la temele pe care poetul le are în atenţie: dragostea, amorul intelectual, delirul, moartea, oraşul, cotidianul, gelozia, etc. Poemele sunt de un biografism ieşit din comun. Autorul nu apelează la încurcatele căi ale postmodernităţii, ba dimpotrivă refuză generaţiile şi acceptă doar femeia, suma de femei, pe care o iubeşte cu toată fiinţa. Astfel, poemele biografice pot fi lecturate ca nişte prozopoeme, în care americanul Charles Bukowski nu ezită nici o clipă să pună pe capotă, pe trotuar, în paharul de whiskey, în lenjeria iubitelor şi chiar la locul de muncă viziunea lui asupra lumii, care are, parcă paradoxal, imaginea iadului. Cu toate acestea, Charles Bukowski reuşeşte să surprindă în mod plăcut cu metafore şi imagini alese parcă din lumea peliculelor, reuşeşte să penetreze dulapul ascuns al cititorului şi să îl aducă la lumină de unde scoate măştile omului angrenat în slujbele oraşului. Poezia lui se dovedeşte a fi o lecţie de viaţă, o lecţie despre iubire, o lecţie de credinţă, şi chiar un curs iniţiatic de supravieţuire. Îl găsim pe Charles Bukowski la toate vârstele, prin tot oraşul, prin suburbia metafizicului căutând rostul, iar rostul lui este acela de a scoate din iad iubirea, iubirea care te respinge sau care te aşteaptă, iubirea care latră sau care tace. Poemele lui Bukowski au chipuri dialectice, metafore vii, pe care le simţi, când puternic, când prelingându-se în stomacul albastru.
Obsesiv apare în poezia americanului, problema morţii, care este profund legată de iubire. Întâmplările cotidiene, adică viaţa pe care o respiră sau prin care se respiră, îl determină să scrie. Am văzut-o în timp ce conduceam / pe Sunset pe bnda din stânga / stătea picior peste picior şi citea o carte. / era grecoaică sau indiancă / sau italiancă / m-am oprit la semafor şi / vântul îi ridica din când în / când fusta / eram chiar peste drum de ea şi / mă holbam / niciodată nu mai văzusem / asemenea picioare perfecte / imaculate. / în esenţă eu sunt ruşinos / dar atunci am privit-o continuu / până când cineva din spate m-a claxonat. // nu mi se mai întâmplase aşa ceva / am ocolit tot cvartalul / şi am parcat lângă supermarket / exact în dreptul ei / şi am continuat să o privesc / ca un băieţel la prima sa / excitaţie. // îi memoram pantofii / rochia / ciorapii / chipul. / câteva maşini mi-au blocat / priveliştea. / apoi am văzut-o iarăşi. / vântul i-a ridicat fusta / în sus de-a lungul coapselor / şi-am început să mi-o frec. / chiar înainte să-i vină autobuzul / em ejaculat. / mi-am mirosit sperma / o simţeam umedă pe cămaşă. // era un autobuz alb şi urât / şi a luat-o cu el. // (...) când am ajuns acasă / am făcut o baie / am dat drumul la ştiri / şi am scris acest / poem. (Fata din staţia de autobuz).
Pe bună dreptate putem spune despre poezia lui Charles Bukowski că este una a vomei, a descărcărilor interioare, a demenţei şi obrazniciei, a ironiei, e eroticului, a fantasiilor, ale cărnii ce înveleşte oasele. Relevat este în acest sens poemul Singur cu toată lumea în care autorul american, fără a menaja realitatea, o demaschează şi o arată semenilor. El se descoperă singur într-o lume în care nimeni nu îşi găseşte perechea. Claxonul este acea palmă pe care o primeşte de cele mai multe ori pentru a nu ieşi din realitatea în care trăieşte. Carnea înveleşte oasele / şi ei pun şi-o minte acolo / şi uneori şi-un suflet / şi femeile sparg vaze / de pereţi / şi bărbaţii beau prea mult / şi nimeni nu-şi găseşte / perechea / dar o ţin tot într-o căutare / târându-se în paturi / afară din paturi. / carnea înveleşte oasele / şi carnea caută / ceva mai mult decât carnea. / n-avem nici o / şansă: / sîntem prizonierii / aceluiaşi scenariu. // nimeni nu-şi găseşte / perechea. // gropile de gunoi pline / ospiciile pline / cimitirele pline / nimic altceva / plin. (Singur cu toată lumea).
Charles Bukowski se descoperă orfan, singur, plin de cimitire, boli, mizerii, prizonierul acestei pelicule, pe care o numeşte iad. În ciuda acestui lucru el iubeşte femeia din casa de-alături, celaltă femeie ce urlă dinăuntru, fetele ce se-ntorc acasă în maşinile lor, femeia care-i taie unghiile de la picioare, femeia care iese din baie cu părul ei roşu ca focul, femeia care îl va găsi mort. Aşteptând moartea / ca pe un pisoi / care-o să-mi sară / pe pat. / îmi pare atât de rău / pentru nevastă-mea / o să găsească / trupul ăsta / ţeapăn / alb / o să-l scuture o dată / apoi poate / încă o dată / Hank! / Hank nimic. / nu că o să crăp / mă îngrijorează, / ci nevastă-mea / singură cu grămăjoara / aia / de nimic. / aş vrea să ştie că pentru toate nopţile în care am dormit împreună / chiar şi cele mai inutile / certuri / au fost lucruri / întotdeauna splendide / şi că cele mai grele / cuvinte / pe care m-am temut / să i le spun / pot fi acum spuse: / te / iubesc. (Confesiune).