Achtung maybe,
Scurt tratat de înmugurire
Editura Princeps Edit, Iaşi, 2009
Volumul de poeme, Achtung maybe, Scurt tratat de înmugurire, apărut recent la editura ieşeană Princeps Edit, pe care suceveanu Dan Iordache îl semnează, apare aşa, ca de după uşă, cum de altfel sugestiv mă anunţă şi grafica de pe copertă. Atent să nu şocheze prin brutalitate, atent cu încercările de deschideri ale lumii, Dan Iordache nu se ascunde după chei, ci pentru că deţine controlul metaforei şi jocului vizual, intră în iala uşii poeziei fără nici o rezervă. Şi, pe bună dreptate, atât prefaţatorul cărţii, N. Georgescu, cât şi editorul, poetul Daniel Corbu îl girează printre jucătorii din nisip drept poetul care îşi câştigă libertatea de a trage cu puşca.
Dacă, până nu demult, la poeţii generaţiei douămiiste căutam elemente care să şocheze prin conţinut şi formă, de această dată, Dan Iordache, ca un conştiincios vameş, mă anunţă că el este punctul din care desenul în ţărână nu mai este totuna cu muşcătura din cer. Poetul sucevean are în atenţie teme precum confesiunea, visul, moartea, iubirea, femeia, timpul şi iluzia, toate bine conturate în metaforă. În acest sens izbitor este poemul Evadare în care autorul are în vedere trecerea timpului. El poartă timpul în măduvă, scrie din umbra acestora cenuşa ce-i cade din ochi. Plânsul nu mai este unul lichid, aşa cum ne-au obişnuit majoritatea poeţilor să vedem acest tip de evadare a eului. Poetul este conştient de degradarea lumii în care trăieşte, motiv pentru care îşi construieşte mausoleul poetic ca fiind singurul loc de refugiu. Scrijelesc pereţii / cu timpul ascuţit ce pleacă / din mine / fără răspuns / aş scrie / cu umbra pe falduri promiţătoare / de vânt / cenuşa ce-mi cade din ochi / e roşie / din celula mea, / cerul e chipul tău gol. (Evadare)
Dan Iordache, deşi a debutat relativ recent, dacă am lua în calcul apariţia primei cărţi, putem spune că acest al doilea volum este dovadă maturităţii artistice. El dă în vileag dorinţele copilăreşti ale debutantului, nebunia facerii poeziei faimoase. Poetul sucevean este conştient că nu poezia poate fi faimoasă asemenea unei prostituate, de care să râdă asfaltul. El ştie că poezia nu poate fi un vis de-o vară, ci, că aceasta, dacă este în debut, va fi pentru toată viaţa în pântecul celui ce o poartă. Voiam / să fac poezia faimoasă / să râdă asfaltul / în seminţele serii, / voiam / să te aşez în poala / frunţii mele, / să ne oprim din respirat / deasupra nopţii, / voiam doar / să lumineze lumea, / să iubească poezia / adolescenţii. (Vis) Dan Iordache, poet prin excelenţă, asemenea scepticilor din vechea Grecie, se suspectează pe el însuşi, singuratic. Aş putea să cred că acest lucru denotă un alt element de maturitate poetică. Am crezut că poeţii / sunt singurii care şi-au lăsat / părul lung, lung, lung / ca o pleată de cometă / cu amintirea primei diviziuni / intrauterine, mereu / i-am suspectat de o relaţie / incestuoasă cu vântul, copacii, /stelele, marea şi în special cu / frumuseţea sânului mamei. (Iluzii)
În poezia lui Dan Iordache metafora are un loc aparte, ea este trecută din lumea realităţii în lumea virtuală. Chiar poetul preferă, aşa cum am precizat în deschiderea acestui articol, să fie sigur de ceea ce se află dincolo de lume, motiv pentru care pândeşte trecerea. Născut şi format mai mult în lumea tehnologiei, Dan Iordache se declară un generator de lume virtuală, acest lucru poziţionându-l pe un loc favorabil în peisajul poetic, asta deoarece, prin forţa pe care o dă metaforei, jocului de limbaj pe care îl foloseşte, cât şi întregului arsenal al aparatului confesional, participă la ceea ce el numeşte la cina noastră ochii dorm îngropaţi în plete. Moartea prezentă ca o divă în poemele tânărului sucevean este curtată cu eleganţă şi viclenie atât de poeţi, de femie, de copii, de lucruri, cât şi de bărbatul ce-şi calculează bătăile inimii să-i ajungă să se ridice de pe ringul de metastază a luminii.
În încheiere, mai spunem că, Dan Iordache, ca şi Ahile, poartă în talpă IUBIREA, în timp ce Iisus din plastic îmbrăţişează lumea asta nebună / cu o ură sfântă, ce aminteşte / de primul păcat. (Cum să fac)
Scurt tratat de înmugurire
Editura Princeps Edit, Iaşi, 2009
Volumul de poeme, Achtung maybe, Scurt tratat de înmugurire, apărut recent la editura ieşeană Princeps Edit, pe care suceveanu Dan Iordache îl semnează, apare aşa, ca de după uşă, cum de altfel sugestiv mă anunţă şi grafica de pe copertă. Atent să nu şocheze prin brutalitate, atent cu încercările de deschideri ale lumii, Dan Iordache nu se ascunde după chei, ci pentru că deţine controlul metaforei şi jocului vizual, intră în iala uşii poeziei fără nici o rezervă. Şi, pe bună dreptate, atât prefaţatorul cărţii, N. Georgescu, cât şi editorul, poetul Daniel Corbu îl girează printre jucătorii din nisip drept poetul care îşi câştigă libertatea de a trage cu puşca.
Dacă, până nu demult, la poeţii generaţiei douămiiste căutam elemente care să şocheze prin conţinut şi formă, de această dată, Dan Iordache, ca un conştiincios vameş, mă anunţă că el este punctul din care desenul în ţărână nu mai este totuna cu muşcătura din cer. Poetul sucevean are în atenţie teme precum confesiunea, visul, moartea, iubirea, femeia, timpul şi iluzia, toate bine conturate în metaforă. În acest sens izbitor este poemul Evadare în care autorul are în vedere trecerea timpului. El poartă timpul în măduvă, scrie din umbra acestora cenuşa ce-i cade din ochi. Plânsul nu mai este unul lichid, aşa cum ne-au obişnuit majoritatea poeţilor să vedem acest tip de evadare a eului. Poetul este conştient de degradarea lumii în care trăieşte, motiv pentru care îşi construieşte mausoleul poetic ca fiind singurul loc de refugiu. Scrijelesc pereţii / cu timpul ascuţit ce pleacă / din mine / fără răspuns / aş scrie / cu umbra pe falduri promiţătoare / de vânt / cenuşa ce-mi cade din ochi / e roşie / din celula mea, / cerul e chipul tău gol. (Evadare)
Dan Iordache, deşi a debutat relativ recent, dacă am lua în calcul apariţia primei cărţi, putem spune că acest al doilea volum este dovadă maturităţii artistice. El dă în vileag dorinţele copilăreşti ale debutantului, nebunia facerii poeziei faimoase. Poetul sucevean este conştient că nu poezia poate fi faimoasă asemenea unei prostituate, de care să râdă asfaltul. El ştie că poezia nu poate fi un vis de-o vară, ci, că aceasta, dacă este în debut, va fi pentru toată viaţa în pântecul celui ce o poartă. Voiam / să fac poezia faimoasă / să râdă asfaltul / în seminţele serii, / voiam / să te aşez în poala / frunţii mele, / să ne oprim din respirat / deasupra nopţii, / voiam doar / să lumineze lumea, / să iubească poezia / adolescenţii. (Vis) Dan Iordache, poet prin excelenţă, asemenea scepticilor din vechea Grecie, se suspectează pe el însuşi, singuratic. Aş putea să cred că acest lucru denotă un alt element de maturitate poetică. Am crezut că poeţii / sunt singurii care şi-au lăsat / părul lung, lung, lung / ca o pleată de cometă / cu amintirea primei diviziuni / intrauterine, mereu / i-am suspectat de o relaţie / incestuoasă cu vântul, copacii, /stelele, marea şi în special cu / frumuseţea sânului mamei. (Iluzii)
În poezia lui Dan Iordache metafora are un loc aparte, ea este trecută din lumea realităţii în lumea virtuală. Chiar poetul preferă, aşa cum am precizat în deschiderea acestui articol, să fie sigur de ceea ce se află dincolo de lume, motiv pentru care pândeşte trecerea. Născut şi format mai mult în lumea tehnologiei, Dan Iordache se declară un generator de lume virtuală, acest lucru poziţionându-l pe un loc favorabil în peisajul poetic, asta deoarece, prin forţa pe care o dă metaforei, jocului de limbaj pe care îl foloseşte, cât şi întregului arsenal al aparatului confesional, participă la ceea ce el numeşte la cina noastră ochii dorm îngropaţi în plete. Moartea prezentă ca o divă în poemele tânărului sucevean este curtată cu eleganţă şi viclenie atât de poeţi, de femie, de copii, de lucruri, cât şi de bărbatul ce-şi calculează bătăile inimii să-i ajungă să se ridice de pe ringul de metastază a luminii.
În încheiere, mai spunem că, Dan Iordache, ca şi Ahile, poartă în talpă IUBIREA, în timp ce Iisus din plastic îmbrăţişează lumea asta nebună / cu o ură sfântă, ce aminteşte / de primul păcat. (Cum să fac)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu