In opinia mea, misoginia e refuzul frumosului. Misoginul inchide ochii si nu are curajul sa priveasca femeia, asa cum e, in toata stralucirea ei. El este, in felul sau, un timid. Caci nu exista femeie urita. Estetii s-au pus de acord: "E urita femeia care nu mai doreste sa fie frumoasa".
Din pacate, aducem omagiu femeii si "eternului feminin" doar cind sintem indemnati de sarbatori (sau de vreun interes sentimental mai acut). In restul zilelor, pastram o cuvioasa tacere. Eu insumi ma supun acestei cutume, care vine de demult. Misoginia e veche si isi are originea, poate, la apostolul neamurilor, care in 1 Corinteni 11: 3-9 decreteaza nemilos: "Dar vreau sa stiti ca Hristos este Capul oricarui barbat; ca barbatul este capul femeii, si ca Dumnezeu este capul lui Hristos. Orice barbat care se roaga sau prooroceste cu capul acoperit isi necinsteste Capul sau. Dimpotriva, orice femeie care se roaga sau prooroceste cu capul desvelit isi necinsteste capul ei, pentru ca este ca una care ar fi rasa (in cap). Daca o femeie nu se invaleste, sa se tunda! Iar daca este rusine pentru o femeie sa fie tunsa ori rasa, sa se invaleasca. Barbatul nu este dator sa-si acopere capul, pentru ca el este chipul si slava lui Dumnezeu, pe cind femeia este slava barbatului. In adevar, nu barbatul a fost luat din femeie, ci femeia din barbat; si nu barbatul a fost facut pentru femeie, ci femeia pentru barbat". Acesta e un misoginism teologic, ca sa zic asa. Ecoul lui a fost imens si durabil. Mai ales, in Evul Mediu, cind intelepti si doctori foarte cumpatati au facut ipoteza incredibila ca femeia nu are suflet, pur si simplu, fiind o faptura mai degraba vegetala si perversa. Femeia ar fi minata de instinct si nu de ratiune.
Misogini au fost si filosofii, indeosebi cind au ramas, pentru intreaga lor viata, holtei. Schopenhauer sau Nietzsche au repetat cu indirjire una din cele mai stupefiante (si stupide) vorbe, care s-au propus de vreo minte barbateasca vreodata: "cind auzi de femeie, sa pregatesti biciul". Femeia e, asadar, o faptura salbatica, impulsiva si rebela. Ea trebuie educata "filosofic", fragezita cu varga si cnutul. Un misogin paradoxal (care ofteaza pe sub plopi si ferestre) a fost si Mihai Eminescu: in fiecare femeie, citim intr-una din Scrisori, poate fi recunoscut chipul nemilos al Dalilei.
Atitudinea misogina a determinat, multa vreme, si modul in care a fost perceputa frumusetea femeii. Daca romanii (pagini fiind) au fost destul de liberali cu frumusetea fizica (sa ne amintim de eforturile imparatesei Popeea si de "atelierul" ei de improspatare corporala), Evul Mediu crestin a cultivat indeosebi frumusetea spirituala, inteligibila. Trupul feminin e ascuns, pudic, sub largi, cernite vesminte. Nu se vad de sub bogatul acoperamint nici macar virfurile condurilor. Doctorii teologi si monarhii apreciaza, in special, cosita, partea oarecum minerala a capului. Idealul e reprezentat de femeia excesiv de subtire, supta de asceza si nasteri. Canonul estetic se modifica abia in Renastere. Tipul de feminitate devine la Botticelli, dupa observatia lui E. Lovinescu, "gracil, sinuos, sul de fum invelit in pinze stravezii". In treacat fie spus, ideea vesmintelor stravezii, lucrate in fir de paianjen translucid, care dezvaluie totul si nu mai ascund nimic, a prins un avint decisiv in post-modernitate: sotia presedintelui Frantei, Carla Bruni, de exemplu, apare intr-o poza din revista britanica GQ "impodobita doar in propria ei frumusete" (cf. "Ziarul de Iasi", vineri, 7 martie 2008, p.8B). Confruntat cu femeia ademenitoare, vechiul misogin inchide ochii si se intoarce cu spatele. Noul misogin ii deschide larg, priveste atent si sever amanuntele, dar nu-si schimba discursul: femeia care nu-si inveleste sub falduri intunecoase nurii e, nici mai mult, dar nici mai putin, o "depravata". Misoginia e o boala durabila (dar nu si incurabila)!
In incheiere, as intreba pe cititorii de ambe sexe: ce inseamna, in realitate, o femeie frumoasa? Exista oare femei cu adevarat urite? Nu ma simt in stare sa dau un raspuns hotarit. Voi prelua in ajutor, pentru acest motiv, consideratiile aceluiasi E. Lovinescu, din care am mai citat: "In intelesul limitativ al oricarui paradox, frumusetea e reflexul vointei de a fi frumos. Expresivitatea ii vine de la caldura launtrica, de la dinamismul interior al vietii. Constiinta de a fi frumos nu este, dupa cum s-ar crede, efectul faptului de a fi frumos, ci dimpotriva... al vointei si al dorintei de a fi (astfel). Intrucit forta interioara a iubirii iradiaza in afara, transfigureaza liniile cele mai neregulate si le da caracter, o expresie, luminind...; s-ar putea spune ca femeile iubite sint si frumoase. Iubirea constituie un resort launtric, o dorinta, o vointa de frumusete, transmisa imediat materiei, pentru a-i da expresie si viata, adica adevarata frumusete, dinamica, dincolo de canonul estetic... Uritenia incepe odata cu incetarea vointei de frumusete. E urita femeia care nu mai doreste sa fie frumoasa".
Raspunsul lovinescian mi se pare nu doar optimist, ci si just.
2 comentarii:
Realitatea insa e alta. Barbatul se naste din femeie.
eu îl prefer şi pe Weininger şi pe Beauvoir.
Trimiteți un comentariu