Asta pare sa fie denumirea ce se potriveste bucuresteanului de la volanul masinii din filmuletul de mai jos. Astazi, in jurul orei 10 un sofer al unui autiturism, marca Logan MCV, a uitat ca e la volan, si pret de cateva secunde s-a crezut pieton. Acesta a incercat in cele cateva clipe verzi sa demonstreze academicienilor de pe bulevardul Carol din Iasi cat de indemanatic este atunci cand detine puterea cailor inconstienti. Cu toata nesimtirea a coborat de pe trotuar exact pe trecerea de pietoni, fara sa constientizeze o clipa ca ar putea provoca un accident, lovind un pieton sau o masina aflata in stationare la semafor. Smecehrul, cu numar de Bucuresti a dat dovada ca nu il supara zebrele iesene, nici spisidusii verzi din semafor care ii numarau secundele de neatentie si nici pietoni care incercau sa traveseze regulamentar strada. Ba mai mult, aflat si pe contrasens, parca in sfidarea legii, acesta a accelerat atunci cand a observat ca este filmat.
miercuri, 25 februarie 2009
miercuri, 4 februarie 2009
Discursul amintirilor şi al gongului celor 60 de ani
Ultima expunere publică a lui Constantin Ciopraga
Onorată asistenţă, stimaţi oameni de artă. Trebuie şaizeci de ani ca să formezi un om, şaizeci de ani de efoturi, îndrăzneli şi eşecuri, trebuie şaizeci de ani ca să uiţi copilăria şi adolescenţa. Atunci când bate gongul celor şaizeci de ani devii un om mort. Observaţiile acestea sumbre aparţiu unui mare nume, André Malraux, romancier, ziarist şi om politic francez. Explicaţia acestei morale sumbre vine din faptul că viaţa lui de familie nu a fost una echilibrată, şi ca să spunem în termeni uzaţi, fericită. Cei doi copii pe care i-a avut au murit într-un teribil accident de maşină, în timp ce se intorceau dintr-o vacanta de pe Coasta de Azur. Geniul, s-a spus de mult, este o copilărie prelungită. Copilărie, în sensul disponibilităţilor extreme de candoare şi naivitate, în acelaşi timp de iventivitate. Toate acestea, odată cu vârsta dispar. În cazul de faţă nu vorbim de geniu, vorbim de copilărie în mod special. Iată-ne într-un Iaşii al amintirilor. Oraşul acesta saul locul acesta care nu a fost dintotdeauna un oraş, el a fost în urmă cu peste 500 de ani o localitate rurală, conţine un geniu al său - cum ar spune unii, geniul al locului. În realitate psihologia ieşeană, cunoscută şi ca psihologie diferenţială, dovedeşte că ieşenii au avut mereu o nostalgie a trecutului, trănd astfel şi în amintiri. Dovadă ne stau scrierile cronicarilor, poemele lui Emiescu sau scrierile lui Sadoveanu sau ale lui Eugen Herovanu. Acesta din umă este un maestru al amintirii. Iată-ne evocând autori ai amintirii... Iată-l pe George Matei Cantacuzino evocând arcade şi lespezi, ceea ce vedem şi la pictorul Dan Hatmanu. Dan Hatmanu este un personaj cu faţă dublă, folosesc aici sensul bun al cuvantului. Este pe de-o parte un vizual, un imaginativ, un descriptiv atent, pe de altă parte îl descoperin un căutător necontenit. Arta este căutare perpetuă. Desenele lui Dan Hatmanu, el este un mare desenator îmi confirmă o părere a lui Edgar Degas - cel pe care îl aprexiase şi Paul Valéry - care spunea într-un eseu al său că „linia simplă poate sugera culoarea”. Partea a doua a omului Dan Hatmanu este construită de soţia acestuia, Maria. Soţia a acordat un spaţiu imens unor trăsături absolut particulare şi identitare în legătura cu opera soţului Hatmanu. Coordonatele artei lui Dan Hatmanu sunt două: cele care apar menţionate în albumul artistului, adică sentimentul, lirismul pe de-o parte, iar de celaltă parte, amintirile. Aceste două trăsături sunt specifice artistului la care lirismul sau mai bine spus, sentimentul este artă. Arta lui Dan Hatmanu este sentiment trecut prin raţiune. Ca atare, alături de dimensiunea evocatoare plastică vibratilă găsim totdeauna câte-o rază de luciditate. Râsul lui este o formă de comic, o formă a autopersiflării, o formă de narativitate sociabilă. Toată arta lui - iar aici avem un rezumat al zecilor de expoziţii, a sutelor de tablouri pe care le-a semnat - este arta unui nostalgic lucid. Vedem biserici, catapetesme, obiecte ale desenelor sale. Desenele sale sunt un fel de broderii, broderii la Trei Hererhi, broderii în alte părţi, broderii ale zifurilor vechi, ale caselor care ascund taine. Zidurile acelea ne vorbesc. Găsim în tabloruirle lui întreaga ambianţă ieşeană condensată pe pânză. Orice artă, fie că vorbin de poezie, pisctură sau sculptură, reprezintă o tentativă de a opri în loc clipa. Clipele lui dab hatmanu au o certă coeziune. Toate viziunile sale legate de oraş sunt legate de case, clădiri vechi, locuri în care au trăit oameni, chiar dacă prezenta lor nu se prea vede în tablourile sale. Arta lui este arta unui arheolog spiritual, prinde haz adeseori, uneori caricatural. Aşadar, arta lui păstrează elementele pozitive, caracteristice spiritului iventiv al copilăriei şi adolescenţei. Aici, în aceste tablouri există mostre de evocare a amintirilor. Oraşul amintirilor al lui eugen Herovanu este unul de nostalgii traduse în cuvinte, pe cand cea a lui Dan Hatmanu, formă plastică de excelenţă porneşte de la elemente tipice, caracteristice şi sfârşeşte într-o poezie a trecutului, nostalgie a trecutului. Dan Hatmanu este, însă, un om al prezentului – prezent pe toate continentele. Cercetătorii artei lui Dan Hatmanu vor putea găsi în picturile artistului elemnte din Corneliu Baba, apoi momentul în care s-a dezlipit de acest mare profesor, până la momentul în care şi-a descoperit acea linie vibratilă, onduitoare, caracteristică peisajelor sale. În final mai spun doar că, Dan Hatmanu pornit de la Scobinţi este un sentimental legat, mai mult decât oricare artist anterior, de Iaşi. Doresc să îşi păstreze copilăria, şi mai ales adolescenţa, să-şi păstreze harul de povestitor si dorinţa de a fi printre prieteni.
22 ianuarie 2009, Galeriile Dana din Strada Prof. Cujbă, Iaşi.
Vernisajul „Iaşi, evocare sentimentală” Dan Hatmanu
Constantin Ciopraga a fost gasit fara viata la birou luni dupa-amiaza, în camera sa de lucru de acasa, apropiatii acestuia afirmând ca a scris fara oprire înca de duminica seara si, cel mai probabil, cauza decesului a fost un infarct sau o comotie cerebrala.
Constantin Ciopraga a fost istoric, scriitor si critic literar. Nascut la Pascani, la 12 mai 1916, Ciopraga a absolvit Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii "Al.I.Cuza" din Iasi, in 1942, cu o licenta in filologie moderna.Printre operele lui Constantin Ciopraga se numara monografiile dedicate lui Calistrat Hogas, George Toparceanu, Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, volumele "Personalitatea literaturii romane", "Poezia lui Eminescu", "Propilee", "Partituri si voci" si traduceri din N.V. Gogol, Jean Bouticre, Gaetano Salveti sau Nino Muccioli.
Joi, 5 feb ora 9:30 ceremonia funerara in Sala Pasilor Pierduti a Universitatii "Al.I.Cuza" din Iasi
Onorată asistenţă, stimaţi oameni de artă. Trebuie şaizeci de ani ca să formezi un om, şaizeci de ani de efoturi, îndrăzneli şi eşecuri, trebuie şaizeci de ani ca să uiţi copilăria şi adolescenţa. Atunci când bate gongul celor şaizeci de ani devii un om mort. Observaţiile acestea sumbre aparţiu unui mare nume, André Malraux, romancier, ziarist şi om politic francez. Explicaţia acestei morale sumbre vine din faptul că viaţa lui de familie nu a fost una echilibrată, şi ca să spunem în termeni uzaţi, fericită. Cei doi copii pe care i-a avut au murit într-un teribil accident de maşină, în timp ce se intorceau dintr-o vacanta de pe Coasta de Azur. Geniul, s-a spus de mult, este o copilărie prelungită. Copilărie, în sensul disponibilităţilor extreme de candoare şi naivitate, în acelaşi timp de iventivitate. Toate acestea, odată cu vârsta dispar. În cazul de faţă nu vorbim de geniu, vorbim de copilărie în mod special. Iată-ne într-un Iaşii al amintirilor. Oraşul acesta saul locul acesta care nu a fost dintotdeauna un oraş, el a fost în urmă cu peste 500 de ani o localitate rurală, conţine un geniu al său - cum ar spune unii, geniul al locului. În realitate psihologia ieşeană, cunoscută şi ca psihologie diferenţială, dovedeşte că ieşenii au avut mereu o nostalgie a trecutului, trănd astfel şi în amintiri. Dovadă ne stau scrierile cronicarilor, poemele lui Emiescu sau scrierile lui Sadoveanu sau ale lui Eugen Herovanu. Acesta din umă este un maestru al amintirii. Iată-ne evocând autori ai amintirii... Iată-l pe George Matei Cantacuzino evocând arcade şi lespezi, ceea ce vedem şi la pictorul Dan Hatmanu. Dan Hatmanu este un personaj cu faţă dublă, folosesc aici sensul bun al cuvantului. Este pe de-o parte un vizual, un imaginativ, un descriptiv atent, pe de altă parte îl descoperin un căutător necontenit. Arta este căutare perpetuă. Desenele lui Dan Hatmanu, el este un mare desenator îmi confirmă o părere a lui Edgar Degas - cel pe care îl aprexiase şi Paul Valéry - care spunea într-un eseu al său că „linia simplă poate sugera culoarea”. Partea a doua a omului Dan Hatmanu este construită de soţia acestuia, Maria. Soţia a acordat un spaţiu imens unor trăsături absolut particulare şi identitare în legătura cu opera soţului Hatmanu. Coordonatele artei lui Dan Hatmanu sunt două: cele care apar menţionate în albumul artistului, adică sentimentul, lirismul pe de-o parte, iar de celaltă parte, amintirile. Aceste două trăsături sunt specifice artistului la care lirismul sau mai bine spus, sentimentul este artă. Arta lui Dan Hatmanu este sentiment trecut prin raţiune. Ca atare, alături de dimensiunea evocatoare plastică vibratilă găsim totdeauna câte-o rază de luciditate. Râsul lui este o formă de comic, o formă a autopersiflării, o formă de narativitate sociabilă. Toată arta lui - iar aici avem un rezumat al zecilor de expoziţii, a sutelor de tablouri pe care le-a semnat - este arta unui nostalgic lucid. Vedem biserici, catapetesme, obiecte ale desenelor sale. Desenele sale sunt un fel de broderii, broderii la Trei Hererhi, broderii în alte părţi, broderii ale zifurilor vechi, ale caselor care ascund taine. Zidurile acelea ne vorbesc. Găsim în tabloruirle lui întreaga ambianţă ieşeană condensată pe pânză. Orice artă, fie că vorbin de poezie, pisctură sau sculptură, reprezintă o tentativă de a opri în loc clipa. Clipele lui dab hatmanu au o certă coeziune. Toate viziunile sale legate de oraş sunt legate de case, clădiri vechi, locuri în care au trăit oameni, chiar dacă prezenta lor nu se prea vede în tablourile sale. Arta lui este arta unui arheolog spiritual, prinde haz adeseori, uneori caricatural. Aşadar, arta lui păstrează elementele pozitive, caracteristice spiritului iventiv al copilăriei şi adolescenţei. Aici, în aceste tablouri există mostre de evocare a amintirilor. Oraşul amintirilor al lui eugen Herovanu este unul de nostalgii traduse în cuvinte, pe cand cea a lui Dan Hatmanu, formă plastică de excelenţă porneşte de la elemente tipice, caracteristice şi sfârşeşte într-o poezie a trecutului, nostalgie a trecutului. Dan Hatmanu este, însă, un om al prezentului – prezent pe toate continentele. Cercetătorii artei lui Dan Hatmanu vor putea găsi în picturile artistului elemnte din Corneliu Baba, apoi momentul în care s-a dezlipit de acest mare profesor, până la momentul în care şi-a descoperit acea linie vibratilă, onduitoare, caracteristică peisajelor sale. În final mai spun doar că, Dan Hatmanu pornit de la Scobinţi este un sentimental legat, mai mult decât oricare artist anterior, de Iaşi. Doresc să îşi păstreze copilăria, şi mai ales adolescenţa, să-şi păstreze harul de povestitor si dorinţa de a fi printre prieteni.
22 ianuarie 2009, Galeriile Dana din Strada Prof. Cujbă, Iaşi.
Vernisajul „Iaşi, evocare sentimentală” Dan Hatmanu
Constantin Ciopraga a fost gasit fara viata la birou luni dupa-amiaza, în camera sa de lucru de acasa, apropiatii acestuia afirmând ca a scris fara oprire înca de duminica seara si, cel mai probabil, cauza decesului a fost un infarct sau o comotie cerebrala.
Constantin Ciopraga a fost istoric, scriitor si critic literar. Nascut la Pascani, la 12 mai 1916, Ciopraga a absolvit Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii "Al.I.Cuza" din Iasi, in 1942, cu o licenta in filologie moderna.Printre operele lui Constantin Ciopraga se numara monografiile dedicate lui Calistrat Hogas, George Toparceanu, Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, volumele "Personalitatea literaturii romane", "Poezia lui Eminescu", "Propilee", "Partituri si voci" si traduceri din N.V. Gogol, Jean Bouticre, Gaetano Salveti sau Nino Muccioli.
Joi, 5 feb ora 9:30 ceremonia funerara in Sala Pasilor Pierduti a Universitatii "Al.I.Cuza" din Iasi
marți, 3 februarie 2009
A reinceput marea asfaltare
Chiar daca au trecut mai putin de trei luni de la ultimele plombari ale strazilor din municipiu, primarul Gheorghe Nichita a dat ordine reprezentantilor de la Citadin sa replombeze anumite strazi din oras. Astfel, in momentul de fata, mai multe echipaje de la Citadin se afla pe bulevardul Independentei, bulevardul Pacurari, soseaua Nicolina in zona Pasaj si pe bulevardul Poitiers. Pentru ca afara temperatura este scazuta, iar carosabilul este umed, muncitorii au apelat la uscarea zonelor de plombat folosind foc. Edilii municipalitatii au declarat ca lucrarile vor continua pe tot parcursul zile, dar si pe timpul noptii.
Sigur le lucreaza mult, dar daca te uiti mai bine nu vezi muncitorii, ci doar utilajele lasate ca niste fantome in mijlocul strazi.
RATP-ul a reintrodus pentru controlori loteria amenzilor
Controlorii Regiei Autonome de Transport Public iesean au primit cu tristete vestea prin care li se comunica faptul ca vor fi renumerati in functie de amenzile date intr-o luna. Astfel, pentru a putea lua salariul integral controlorii sunt obligati, conform planului de amenzi, sa depisteze cel putin 20 de calatori care circula fara bilet si sa incheie tot 20 de procese verbale. Mai mult, conducerea regiei autonome de transport public a precizat ca, daca angajatii nu ajung la aceasta performanta, risca sa ia salariul mai mic cu 25 de procente sau sa fie concediati. „Am primit mesaje prin care am fost instiintati ca sunt controlori care nu dau chitante pentru amenzile date sau care negociaza cu calatorul fraudulos amenzile, motiv pentru care am reintrodus acest plan de amenzi care a fost aplicat pana in 2006. Planul este reintrodus la jumatate din cuantum. Controlorii vor trebui sa dea pe zi o amenda in mijlocul de transport si sa faca un proces verbal, sau douazeci de amenzi si douazeci de procese verbale intr-o luna. Controlorii, pentru aceste realizari, primesc 90 % din salariu plus sporurile aferente daca respecta planul de amenzi si inca 10 % pentru planul din procese verbale. Cei care nu fac nici o chitanta (a carei valoare este de 20 de lei), nu incaseaza nici un leu sau nu incheie nici un proces verbal, activitatea lor este zero, motiv pentru care vor primi din partea regiei 75% din salariu, iar daca se repeta la trei luni pot fi concediati” a declarat purtatorul de cuvant al Regiei Autonome de Transport Public Iasi, Adrian Mihai.
Cainii si politistii comunitari sunt problemele numarul unu ale iesenilor
Cel putin asta arata rezultatul unui chestionar aplicat de municipalitate iesenilor in cursul lunii trecute. Desi la chestionar au raspuns doar 700 de persoane, peste jumatate dintre acestia au declarat ca nu sunt multumiti de activitatea politistilor comunitari si a muncitorilor de la Salubris. Reprezentantii primariei au precizat ca acest chestionar a fost realizat intocmai pentru a depista care sunt nemultumirile iesenilor, astfel incat se se caute masuri de profesionalizare a serviciilor municipalitatii. „Am inceput prin centrele de cartier sa facem un chestionar pentru a vedea un diagnostic al gradului de satisfacere a cetatenilor privind calitatea serviciilor pe care le ofera primaria. Vrem sa vedem cum sunt percepute activitatile anumitor directori din cadrul acestei institutii. Totodata, vrem sa vedem in ce masura cetatenii sunt informati in legatura cu proiectele sau programele primariei. Chestionarul a fost aplicat la 700 de cetateni, iar in urma analizei acestuia am identificat o nemultumire a cetatenilor fata de serviciile oferite de CET, de RATP, de politistii comunitari, iar problema numarul unu a ramas tot cea a cainilor comunitari. Acest chestionar ma ajuta pe mine, ca primar sa-i fac mai constienti pe directorii din primarie sau din serviciile conduse de primarie ca oamenii sunt nemultumiti, ca altfel spun ca am ceva cu ei...” a declarat primarul Iasului, Gheorghe Nichita.
vineri, 30 ianuarie 2009
Povestea unui iesean racordat la CET
Recent l-am intalnit pe Alex, prietenul foarte aproiat a lui Şoby. Satnd de vorba cu Alex am aflat trista poveste a lui Şoby. Şoby era racordat la Centrala Electrica de Termoficare Iasi. Ca orice student constiincios, Şoby a inteles ca anu trecut iubitul lui oras a sarbatorit cei 600 de ani de la atestarea documentara, asa ca a strans o adevarata comoara in rucsacul de carton. Uneori se aseaza in mijlocul camerei lui si isi numara monedele iasului 600, ca poate poate va reusi intr-o zi sa plateasca darile la primarie. Insa, in una din zilele nefericite de iarna, Şoby s-a intors de la universitate si a gasit apartamentul rece bocna. S-a asezat din nou in mijlocul camerei si a numarat banutii, s-a rugat la Dumnezeu s-i inmultesca peste noapte. Apoi s-a dus la chiuveta si s-a spalat pe picioare si maini. Si-a facut un ceai cald si s-a bagat in pat. A adormit... si ghiciti ce s-a intamplat cu Şoby... Incepuse sa viseze mancare, multa mancare. Visa un frigider plin de mancare, iar cand s-a uitat in congelatir s-a vazut pe el inghetat. Nu s-a mai trezit. Alex il gasise a doua zi congelat. De pe lustra coborau turturi de gheta. Prin ele se vedeau facturile de la impozite si taxe, iar undeva sub masa, din rucac se scurgeau banutii de lut ai iesilor 600.
joi, 29 ianuarie 2009
Iaşul prinde viaţă cu indicatoare stradale si turistice
Aproape 80 de indicatoare stradale si turistice au fost montate pana in acest moment in municipiu. Cele mai multe dintre aceste placute au fost amplasate in centrul orasului, langa obiective turistice. Indicatoarele stradale cuprind numele strazii si informatii referitoare la viata si activitatea persoanei in cinstea careia s-a acordat numele respectivei strazi, in timp ce indicatoarele turistice contin informatii relevante privind istoria obiectivelor turistice in proximitatea carora au fost montate. Panourile sunt realizate si montate de o firma specializata din Bacau, iar investitia municipalitatii este de 15 mii de lei. „Am montat deja in oras 55 de placute indicatoare de strazi si 20 de placute indicatoare ale unor obiective turistice. Este un prim pas facut de municipalitatea iesena prin proiectul transfrontalier Beautiful Moldova, un proiect finantat de uniunea europena. Desi este primul pas, ne dorim sa continuam aceatsa actiune pentru ca orice turist care vine in Iasi sa se poata orienta mai usor in ceea ce priveste identificarea unui anume obiectiv turistic.” A decalarat Directorul departamentului de Strategii si Programe din cadrul primariei Iasi, Cosmin Coman.
vineri, 23 ianuarie 2009
Dan Hatmanu şi poezia memoriilor în ulei
Paul Gorban în dialog cu pictorul Dan Hatmanu
Paul Gorban: Duceţi între rame o viaţă de artist. La cei 82 de ani pe care îi aveţi, peste 60 au fost dedicaţi picturii. Majoritatea criticilor vorbesc la persoana dumneavoastră ca despre un nostalgic al copilăriei, al Iaşilor de altădată, deschizător de figuri şi chipuri omeneşti. Chiar şi în această seară, academicianul Constantin Ciopraga, făcând referire la vernisajul „Iaşul, evocare sentimentală”, vorbea despre dumneavoastră ca despre un recuperator al memoriei. Pe de altă parte, universitarul ieşean, Nicolae Creţu vede în lucrările dumneavoastră un tom de confesiuni, confesiuni ale uliţelor Iaşului văzut fie de casele şi zidurile din Păcurari, fie de cele din Târgul Cucu.
Dan Hatmanu: Da, păi au dreptate în ceea ce au spus. Sunt de acord cu ei, dar să ştiţi că eu nu prea ţin socoteala anilor pe care i-am dăruit picturii, mai ales atunci când sunt în perioada de creaţie… atunci nu mă gândesc la timp, pentru că nu depind de el. Doar de sănătate depind. Dacă sunt sănătos, atunci am forţă, am bunăstare şi mă simt pregătit să intru în vibraţia semnăturii mele; atunci dau tot din ceea ce mă impresionează în jurul meu.
P.G.: L-aţi cunoscut în tinereţe pe pictorul Corneliu Baba. I-aţi stat mult timp în preajmă şi la un moment dat nu mai eraţi, pentru că de fapt vă absorbise într-u totul.
D.H.: Eram un mare admirator al lui, şi al artei lui. Mi-a fost profesorul meu şi am fost influenţat de pictura lui. Am fost atât de mult influenţat, încât la un moment dat apăream în umbra maestrului. Uneori nu ştiai dacă lucrările mele sunt ale lui sau dacă lucrările lui sunt ale mele. Nu aveam personalitatea conturată. A trebuit să mă despart de el, să plec în străinătate, să intru în contact cu arta occidentală şi încetul şi cu răbdare să îmi găsesc drumul meu. Îl admiram atât de mult încât ajunsesem la un moment dat să îi imit până şi comportamentul, clipeam ca el, priveam si meditam ca el, simţeam ca şi mâinile le folosesc ca el.
P.G.: L-aţi avut, aşadar, model pe Corneliu Baba însă, aveţi sau aţi avut în preajmă un tânăr pasionat de creionul şi comportamentul dumneavoastră?
D.H.: Corneliu Baba îmi spunea la un moment dat, „băi Dane, îţi doresc să ai şi tu un student cum eşti tu pentru mine”, iar Dumnezeu mi-a ajutat şi mi-a dat mai mulţi studenţi care mi-au adus satisfacţie şi mulţumire sufletească. Am avut astfel de studenţi în mai multe generaţii. Unul dintre ei este chiar pictorul Stelian Onica care astăzi se ocupă de tinerii pictori de la teologie. Alt pictor pe care l-am ţinut pe lângă mine şi care mi-a adus satisfacţie este Mircea Eugen.
P.G.: Tot Corneliu Baba spunea că „purtaţi viciul portretului”. La ce se refera?
D.H.: Da, el spunea „porţi în tine viciul portretului”, însă eu care eram influenţat de el. Am preluat acest lucru pentru că mi-am dat seama că şi eu port în mine viciul portretului.
P.G.: Au fost şi alţi pictori care v-au motivat, în afară de Corneliu Baba?
D.H.: Am fost atât de mult influenţat de maestrul Corneliu Baba încât nu am mai suportat să fiu influenţat de nimeni. Sigur că am căutat pe unii să îi descifrez, să îi admir acolo unde era cazul. O parte dintre ei m-au făcut să îmi dau seama ce tip de probleme abordez, cu toate astea, totuşi nu erau problemele lor, erau problemele mele.
P.G.: Iaşul v-a deschis bucuria de a cunoaşte mulţi oameni, el este oraşul în care aţi creat toată viaţa. Nu aţi preferat să mergeţi la capitală, aşa cum au făcut-o foarte mulţi din generaţia dumneavoastră. Totuşi aţi rămas să faceţi portrete, să pensonaţi chipuri şi străzi pavate. Care a fost primul portret pe care l-aţi făcut?
D.H.: Eu am făcut mai multe tipuri de portrete. De pildă am făcut portrete oficiale, în special pentru profesori, pentru intelectualii şi politicienii, care, pentru mine reprezentau mai curând nişte documente. Accentul a căzut pe asemănarea lor psihică. Căutam să îi definesc, să le construiesc portretele după caracterul lor, şi de cele mai multe ori îmi ieşeau din prima. Am făcut şi portrete care m-au impresionat prin noutatea pe care mi-o ofereau mie, ca portretist, iar aici mă refer la cele făcute bătrânilor, copiilor a căror chipuri şi expresii faciale le găseam interesante. Iar ultima categorie privind redarea chipurilor umane, este cel al autoportretelor. De fapt cu acesta am şi început, cu autoportretul, pentru că era modelul cel mai la îndemână şi care nu mă costa bani, nu avea pretenţii privind semănarea sau flatarea. Mă uimeam pe mine însumi, descoperindu-mă de fiecare dată nou, parcă era pentru prima oară când mă pictam, însă nu urmăream asta, ci căutam să mă perfecţionez.
P.G.: Aţi spus mai devreme că urmăreaţi accentul psihologic atunci când creionaţi un portret. Prietenul dumneavoastră Constantin Coroiu spunea într-un articol aşa: „Dan Hatmanu face un portret psihologic pe linia lui Nicolae Tonitza – Theodor Pallady – Corneliu Baba”.
D.H.: Aşa este. Nu caut să rămân la suprafaţă, ci dimpotrivă caut să intru în adâncimea chipului, îi caut ascunsurile, provocările, sap până acolo până unde cred că l-am descoperit pe om, şi când l-am descoperit, îi arăt să se vadă pe el însuşi, sigur ca şi cum s-ar privi în oglindă prin ochilor mei.
P.G.: Puţini artişti reuşeau în perioada comunistă să facă vernisaje în străinătate. Dumneavoastră acolo v-aţi redescoperit, acolo aţi ieşit din umbra maestrului Baba, motiv pentru care vă găsim, undeva pe la 1964 la Paris în acelaşi galerie cu Picasso. Să înţeleg că momentul a provocat un pas important. Un român în occident.
D.H.: La Paris am expus întâi la „Galerie du Passeur", unde a expus înaintea mea şi Picasso. La vârsta aceea am fost chiar surprins că pot expune alături de Picasso. Aveam, totuşi, puţină experienţă, însă faptul că eram în acelaşi galerie cu Picasso mi-a dat multă încredere, m-a stimulat. Mă lăudam cu asta, pentru că, aşa cum ai spus, artiştii români nu erau bine văzuţi… doar Brâncuşi ce era mai apreciat de pe la noi. M-a ajutat întâlnirea cu Picasso, însă trebuie să fii atent în astfel de situaţii, să nu cazi în mândrie, adică să ţi-o iei în cap, cum s-ar spune pe româneşte, să te crezi foarte mare, pentru că nu ai decât de pierdut…
P.G.: Îmi aduc aminte, când ne-am întâlnit la un alt vernisaj de pe strada Lăpuşneanu, vernisajul prietenei dumneavoastră, Cela Neamţu, în toamna anului trecut, v-am văzut nostalgic privind spre o motocicletă care era aşezată lângă gardul Muzeului Unirii. Are acest autovehicul o semnificaţie aparte pentru dumneavoastră?
D.H.: Eu, aşa cum am scris şi în cartea „Amintiri în timp” am fost „un copil fricos şi plăpând”. La un moment dat, cumnatul meu care îşi luase motocicletă m-a motivat să îmi iau şi eu o motocicletă. M-am consultat cu prietenii mei, printre care şi cu profesorul Brânzei şi unii psihiatri. Aceştia din urmă mi-au spus: „este foarte bine să conduci o motocicletă, pentru că îţi descoperi puterile şi capeţi încredere în tine”. Este o terapie grozavă pe care o recomand. Mi-am cumpărat motocicletă şi într-adevăr, am căpătat curajul şi la un moment dat chiar exageram în ceea ce priveşte viteza. Devenisem un as pe două roţi. Reuşisem prin acest sport să îmi depărtez frica. Am călătorit mult cu motocicleta, şi cu fiecare loc nou cunoscut, fiecare stradă nouă simţeam cum câştig încredere în ce fac.
P.G.: Dincolo de sportul pe roţi aţi mai practicat un sport. Sportul reconstrucţiei Universităţii de Arte din Iaşi. Aţi fost o perioada bună de timp rectorul acestei instituţii. În perioada comunistă cum se împăcau artele cu puterea politică?
D.H.: Da am fost rector. M-am luptat ca să reînfiinţez Facultatea de Artă Plastică din cadrul Conservatorului, şi asta într-o perioadă în care multe instituţii culturale erau desfiinţate. A fost un mare succes că am reuşit să reînfiinţez această facultate, iar ei au spus „domnule dacă tot ai reuşit să o reînfiinţezi, ia şi reorganizeaz-o!”. Aveam nevoie de clădire, aveam nevoie de fonduri, aveam nevoie de foarte multe lucruri, însă m-am zbătut, aşa cum au făcut înaintaşii noştri rectori printre care Ştefan Dumitrescu, să lupt şi pentru învăţământul artistic. Am vrut să creez condiţii tinerilor ca să se poată forma ca artişti. Reuşisem să trimit cadre didactice şi studenţi la concursuri în străinătate, chiar dacă era dificil. Am reuşit în perioada aceea să reînfiinţez şcoala artelor la Iaşi.
P.G.: Eu fiind tânăr, mă cutremur când mă gândesc la soarta educaţiei pe care au avut-o părinţii mei în vremurile acelea. Şi că tot vorbim de cutremur, ştiu că în 1977 aţi simţit cutremurul de la Bucureşti.
D.H.: Eram la Bucureşti, eram cu ambasadorul la restaurant şi stăteam lângă geam. Când a început cutremurul toţi oamenii din clădire să îngrămădeau să iasă prin geam, iar pe noi ne-au luat înainte, ne-au călărit, ne-au călcat în picioare. Sigur că în astfel de momente nu poţi să fii lucid, poţi să te sperii, să intri în panică. Era firesc, mai ales pentru cei mai sensibili. Dar mă bucur că am scăpat din acea clădire, care apropare că se dărâmase.
P.G.: Aşa cum spuneam şi în deschiderea dialogului nostru, cei mai mulţi dintre critici fac trimitere la o recuperare a memoriei, atunci când interpretează tablourile dumneavoastră. Şi pe bună dreptate, pentru că dacă mă uit peste lucrări văd chipuri şi imagini cunoscute. Descopăr un Iaşi de altă dată, un Iaşi despre care doar tramvaiele din depou mai pot mărturisi ceva, văd cartiere şi case vechi, prăvălii la strada si alei înguste. Portrete, fie că vorbim de cele făcute politicienilor, aşa cum sunt cele din Sala Mare a Palatului Roznovanu, fie că vorbim de cele realizate scriitorilor sau simplilor oameni de poveste ai Iaşului, fie că vorbim de autoportretele dumneavoastră, toate stau drept dovadă ridicate parcă, ca un mausoleu întru redobândirea, reamintirea trecerilor de odinioară prin memoriile Iaşului. Este oraşul copilăriei, este vernisajul copilăriei, este povestea drumurilor pavate, o poveste sentimentală…
D.H.: Chiar aşa am şi intitulat vernisajul meu, „Iaşul, evocare sentimentală”. Este cu adevărat un Iaşi al amintirilor, este nostalgia copilăriei mele, a tinereţii mele, a unor peisaje cu multă poezie.
P.G.: Aţi fost constrâns prin anumite situaţii să realizaţi un portret sau un tablou?
D.H.: Da, desigur. Se ştie că de cele mai multe ori portretele oficiale sunt făcute la comanda cuiva. Am fost şi obligat, cu dată precisă chiar, să realizez portrete. Şi am făcut multe dintre acestea, însă eu nu am idealizat niciodată un portret oficial. Am făcut portrete care au rămas ca document, adică exact cum era personajul respectiv, chiar dacă le-a plăcut sau nu le-a plăcut. Cei cărora nu le-au plăcut portretele nici măcar nu le-au expus.
P.G.: Mulţi pictori din generaţia dumneavoastră au cochetat cu regimul comunist. Au fost „băieţii de la curte”. Poetul bârlădean, stabilit în ultimii ani la Iaşi, Lucian Vasiliu spunea în timpul vernisajului că „şuguiaţi” cu subiectele despre regim.
D.H.: La un moment dat am făcut nişte portrete mai neobişnuite, nici nu am vrut să fie obişnuite. L-am făcut, de pildă pe Ceauşescu dând mâna cu Ştefan cel Mare care scotea o mână din tablou. Acest tablou a fost interpretat, in detrimentul meu, foarte rău pentru că m-au dat la postul de radio, Europa Liberă unde au spus că „este un artist din Iaşi care îşi bate joc de cuplul Ceauşescu, or ei nu au înţeles nimic din ce am făcut eu acolo. Au avut nişte bănuieli că am nişte gânduri necurate. Lucrarea nu a mai fost expusă, insă a beneficiat de un comentariu destul de generos pentru acele vremuri. M-au întrebat ce am vrut să exprim în acel tablou şi le-am spus că e vorba de continuitate istorică. Bineînţeles că nu i-am convins. Chestiunea este că acum, după atâta vreme, această lucrare, cei de astăzi o văd ca un omagiu adus lui Ceauşescu, când pe vremurile acele eram acuzat că îmi bat joc de Dictator. Aşa se întâmplă… trebuie să ştii să citeşti o lucrare. Nu este suficient să faci portretul lui Ceauşescu ca să spui că este omagiu. Dacă fac portretul unui vagabond, înseamnă că este omagiu?
P.G.: Se intersectează undeva opera maestrului Hatmanu cu cea a tinerilor de astăzi? Văd în unele dintre lucrările dumneavoastră şi ceva grafică…
D.H.: Cum să se intersecteze, cum să se împace…. Tineri sunt şi ei împărţiţi. Unii merg pe clasic, artă veche, tradiţională, alţii merg pe realism sau suprarealism, alţii fac artă abstractă, fac instalaţii sau pur şi simplu ies din sferat şi fac altceva, care nici măcar artă nu se poate numi. Depinde de fiecare tânăr. Este foarte bine, mai ales cât timp eşti tânăr, să faci mult experiment ca să te convingi şi să ajungi la nişte concluzii. Trăieşti şi din experienţa altora, dar e bine să trăieşti din experienţa ta şi să fii convins şi sincer în ceea ce vrei să realizezi. Eu fac pictura aşa cum simt. Chiar dacă cei din jur mă consideră demodat, nu pot să fac altfel, pentru că ar trebui să fiu fals, or asta nu pot.
22 ian 2009 Galeriile Dana,
strada Prof. Cujbă, Iaşi
Paul Gorban: Duceţi între rame o viaţă de artist. La cei 82 de ani pe care îi aveţi, peste 60 au fost dedicaţi picturii. Majoritatea criticilor vorbesc la persoana dumneavoastră ca despre un nostalgic al copilăriei, al Iaşilor de altădată, deschizător de figuri şi chipuri omeneşti. Chiar şi în această seară, academicianul Constantin Ciopraga, făcând referire la vernisajul „Iaşul, evocare sentimentală”, vorbea despre dumneavoastră ca despre un recuperator al memoriei. Pe de altă parte, universitarul ieşean, Nicolae Creţu vede în lucrările dumneavoastră un tom de confesiuni, confesiuni ale uliţelor Iaşului văzut fie de casele şi zidurile din Păcurari, fie de cele din Târgul Cucu.
Dan Hatmanu: Da, păi au dreptate în ceea ce au spus. Sunt de acord cu ei, dar să ştiţi că eu nu prea ţin socoteala anilor pe care i-am dăruit picturii, mai ales atunci când sunt în perioada de creaţie… atunci nu mă gândesc la timp, pentru că nu depind de el. Doar de sănătate depind. Dacă sunt sănătos, atunci am forţă, am bunăstare şi mă simt pregătit să intru în vibraţia semnăturii mele; atunci dau tot din ceea ce mă impresionează în jurul meu.
P.G.: L-aţi cunoscut în tinereţe pe pictorul Corneliu Baba. I-aţi stat mult timp în preajmă şi la un moment dat nu mai eraţi, pentru că de fapt vă absorbise într-u totul.
D.H.: Eram un mare admirator al lui, şi al artei lui. Mi-a fost profesorul meu şi am fost influenţat de pictura lui. Am fost atât de mult influenţat, încât la un moment dat apăream în umbra maestrului. Uneori nu ştiai dacă lucrările mele sunt ale lui sau dacă lucrările lui sunt ale mele. Nu aveam personalitatea conturată. A trebuit să mă despart de el, să plec în străinătate, să intru în contact cu arta occidentală şi încetul şi cu răbdare să îmi găsesc drumul meu. Îl admiram atât de mult încât ajunsesem la un moment dat să îi imit până şi comportamentul, clipeam ca el, priveam si meditam ca el, simţeam ca şi mâinile le folosesc ca el.
P.G.: L-aţi avut, aşadar, model pe Corneliu Baba însă, aveţi sau aţi avut în preajmă un tânăr pasionat de creionul şi comportamentul dumneavoastră?
D.H.: Corneliu Baba îmi spunea la un moment dat, „băi Dane, îţi doresc să ai şi tu un student cum eşti tu pentru mine”, iar Dumnezeu mi-a ajutat şi mi-a dat mai mulţi studenţi care mi-au adus satisfacţie şi mulţumire sufletească. Am avut astfel de studenţi în mai multe generaţii. Unul dintre ei este chiar pictorul Stelian Onica care astăzi se ocupă de tinerii pictori de la teologie. Alt pictor pe care l-am ţinut pe lângă mine şi care mi-a adus satisfacţie este Mircea Eugen.
P.G.: Tot Corneliu Baba spunea că „purtaţi viciul portretului”. La ce se refera?
D.H.: Da, el spunea „porţi în tine viciul portretului”, însă eu care eram influenţat de el. Am preluat acest lucru pentru că mi-am dat seama că şi eu port în mine viciul portretului.
P.G.: Au fost şi alţi pictori care v-au motivat, în afară de Corneliu Baba?
D.H.: Am fost atât de mult influenţat de maestrul Corneliu Baba încât nu am mai suportat să fiu influenţat de nimeni. Sigur că am căutat pe unii să îi descifrez, să îi admir acolo unde era cazul. O parte dintre ei m-au făcut să îmi dau seama ce tip de probleme abordez, cu toate astea, totuşi nu erau problemele lor, erau problemele mele.
P.G.: Iaşul v-a deschis bucuria de a cunoaşte mulţi oameni, el este oraşul în care aţi creat toată viaţa. Nu aţi preferat să mergeţi la capitală, aşa cum au făcut-o foarte mulţi din generaţia dumneavoastră. Totuşi aţi rămas să faceţi portrete, să pensonaţi chipuri şi străzi pavate. Care a fost primul portret pe care l-aţi făcut?
D.H.: Eu am făcut mai multe tipuri de portrete. De pildă am făcut portrete oficiale, în special pentru profesori, pentru intelectualii şi politicienii, care, pentru mine reprezentau mai curând nişte documente. Accentul a căzut pe asemănarea lor psihică. Căutam să îi definesc, să le construiesc portretele după caracterul lor, şi de cele mai multe ori îmi ieşeau din prima. Am făcut şi portrete care m-au impresionat prin noutatea pe care mi-o ofereau mie, ca portretist, iar aici mă refer la cele făcute bătrânilor, copiilor a căror chipuri şi expresii faciale le găseam interesante. Iar ultima categorie privind redarea chipurilor umane, este cel al autoportretelor. De fapt cu acesta am şi început, cu autoportretul, pentru că era modelul cel mai la îndemână şi care nu mă costa bani, nu avea pretenţii privind semănarea sau flatarea. Mă uimeam pe mine însumi, descoperindu-mă de fiecare dată nou, parcă era pentru prima oară când mă pictam, însă nu urmăream asta, ci căutam să mă perfecţionez.
P.G.: Aţi spus mai devreme că urmăreaţi accentul psihologic atunci când creionaţi un portret. Prietenul dumneavoastră Constantin Coroiu spunea într-un articol aşa: „Dan Hatmanu face un portret psihologic pe linia lui Nicolae Tonitza – Theodor Pallady – Corneliu Baba”.
D.H.: Aşa este. Nu caut să rămân la suprafaţă, ci dimpotrivă caut să intru în adâncimea chipului, îi caut ascunsurile, provocările, sap până acolo până unde cred că l-am descoperit pe om, şi când l-am descoperit, îi arăt să se vadă pe el însuşi, sigur ca şi cum s-ar privi în oglindă prin ochilor mei.
P.G.: Puţini artişti reuşeau în perioada comunistă să facă vernisaje în străinătate. Dumneavoastră acolo v-aţi redescoperit, acolo aţi ieşit din umbra maestrului Baba, motiv pentru care vă găsim, undeva pe la 1964 la Paris în acelaşi galerie cu Picasso. Să înţeleg că momentul a provocat un pas important. Un român în occident.
D.H.: La Paris am expus întâi la „Galerie du Passeur", unde a expus înaintea mea şi Picasso. La vârsta aceea am fost chiar surprins că pot expune alături de Picasso. Aveam, totuşi, puţină experienţă, însă faptul că eram în acelaşi galerie cu Picasso mi-a dat multă încredere, m-a stimulat. Mă lăudam cu asta, pentru că, aşa cum ai spus, artiştii români nu erau bine văzuţi… doar Brâncuşi ce era mai apreciat de pe la noi. M-a ajutat întâlnirea cu Picasso, însă trebuie să fii atent în astfel de situaţii, să nu cazi în mândrie, adică să ţi-o iei în cap, cum s-ar spune pe româneşte, să te crezi foarte mare, pentru că nu ai decât de pierdut…
P.G.: Îmi aduc aminte, când ne-am întâlnit la un alt vernisaj de pe strada Lăpuşneanu, vernisajul prietenei dumneavoastră, Cela Neamţu, în toamna anului trecut, v-am văzut nostalgic privind spre o motocicletă care era aşezată lângă gardul Muzeului Unirii. Are acest autovehicul o semnificaţie aparte pentru dumneavoastră?
D.H.: Eu, aşa cum am scris şi în cartea „Amintiri în timp” am fost „un copil fricos şi plăpând”. La un moment dat, cumnatul meu care îşi luase motocicletă m-a motivat să îmi iau şi eu o motocicletă. M-am consultat cu prietenii mei, printre care şi cu profesorul Brânzei şi unii psihiatri. Aceştia din urmă mi-au spus: „este foarte bine să conduci o motocicletă, pentru că îţi descoperi puterile şi capeţi încredere în tine”. Este o terapie grozavă pe care o recomand. Mi-am cumpărat motocicletă şi într-adevăr, am căpătat curajul şi la un moment dat chiar exageram în ceea ce priveşte viteza. Devenisem un as pe două roţi. Reuşisem prin acest sport să îmi depărtez frica. Am călătorit mult cu motocicleta, şi cu fiecare loc nou cunoscut, fiecare stradă nouă simţeam cum câştig încredere în ce fac.
P.G.: Dincolo de sportul pe roţi aţi mai practicat un sport. Sportul reconstrucţiei Universităţii de Arte din Iaşi. Aţi fost o perioada bună de timp rectorul acestei instituţii. În perioada comunistă cum se împăcau artele cu puterea politică?
D.H.: Da am fost rector. M-am luptat ca să reînfiinţez Facultatea de Artă Plastică din cadrul Conservatorului, şi asta într-o perioadă în care multe instituţii culturale erau desfiinţate. A fost un mare succes că am reuşit să reînfiinţez această facultate, iar ei au spus „domnule dacă tot ai reuşit să o reînfiinţezi, ia şi reorganizeaz-o!”. Aveam nevoie de clădire, aveam nevoie de fonduri, aveam nevoie de foarte multe lucruri, însă m-am zbătut, aşa cum au făcut înaintaşii noştri rectori printre care Ştefan Dumitrescu, să lupt şi pentru învăţământul artistic. Am vrut să creez condiţii tinerilor ca să se poată forma ca artişti. Reuşisem să trimit cadre didactice şi studenţi la concursuri în străinătate, chiar dacă era dificil. Am reuşit în perioada aceea să reînfiinţez şcoala artelor la Iaşi.
P.G.: Eu fiind tânăr, mă cutremur când mă gândesc la soarta educaţiei pe care au avut-o părinţii mei în vremurile acelea. Şi că tot vorbim de cutremur, ştiu că în 1977 aţi simţit cutremurul de la Bucureşti.
D.H.: Eram la Bucureşti, eram cu ambasadorul la restaurant şi stăteam lângă geam. Când a început cutremurul toţi oamenii din clădire să îngrămădeau să iasă prin geam, iar pe noi ne-au luat înainte, ne-au călărit, ne-au călcat în picioare. Sigur că în astfel de momente nu poţi să fii lucid, poţi să te sperii, să intri în panică. Era firesc, mai ales pentru cei mai sensibili. Dar mă bucur că am scăpat din acea clădire, care apropare că se dărâmase.
P.G.: Aşa cum spuneam şi în deschiderea dialogului nostru, cei mai mulţi dintre critici fac trimitere la o recuperare a memoriei, atunci când interpretează tablourile dumneavoastră. Şi pe bună dreptate, pentru că dacă mă uit peste lucrări văd chipuri şi imagini cunoscute. Descopăr un Iaşi de altă dată, un Iaşi despre care doar tramvaiele din depou mai pot mărturisi ceva, văd cartiere şi case vechi, prăvălii la strada si alei înguste. Portrete, fie că vorbim de cele făcute politicienilor, aşa cum sunt cele din Sala Mare a Palatului Roznovanu, fie că vorbim de cele realizate scriitorilor sau simplilor oameni de poveste ai Iaşului, fie că vorbim de autoportretele dumneavoastră, toate stau drept dovadă ridicate parcă, ca un mausoleu întru redobândirea, reamintirea trecerilor de odinioară prin memoriile Iaşului. Este oraşul copilăriei, este vernisajul copilăriei, este povestea drumurilor pavate, o poveste sentimentală…
D.H.: Chiar aşa am şi intitulat vernisajul meu, „Iaşul, evocare sentimentală”. Este cu adevărat un Iaşi al amintirilor, este nostalgia copilăriei mele, a tinereţii mele, a unor peisaje cu multă poezie.
P.G.: Aţi fost constrâns prin anumite situaţii să realizaţi un portret sau un tablou?
D.H.: Da, desigur. Se ştie că de cele mai multe ori portretele oficiale sunt făcute la comanda cuiva. Am fost şi obligat, cu dată precisă chiar, să realizez portrete. Şi am făcut multe dintre acestea, însă eu nu am idealizat niciodată un portret oficial. Am făcut portrete care au rămas ca document, adică exact cum era personajul respectiv, chiar dacă le-a plăcut sau nu le-a plăcut. Cei cărora nu le-au plăcut portretele nici măcar nu le-au expus.
P.G.: Mulţi pictori din generaţia dumneavoastră au cochetat cu regimul comunist. Au fost „băieţii de la curte”. Poetul bârlădean, stabilit în ultimii ani la Iaşi, Lucian Vasiliu spunea în timpul vernisajului că „şuguiaţi” cu subiectele despre regim.
D.H.: La un moment dat am făcut nişte portrete mai neobişnuite, nici nu am vrut să fie obişnuite. L-am făcut, de pildă pe Ceauşescu dând mâna cu Ştefan cel Mare care scotea o mână din tablou. Acest tablou a fost interpretat, in detrimentul meu, foarte rău pentru că m-au dat la postul de radio, Europa Liberă unde au spus că „este un artist din Iaşi care îşi bate joc de cuplul Ceauşescu, or ei nu au înţeles nimic din ce am făcut eu acolo. Au avut nişte bănuieli că am nişte gânduri necurate. Lucrarea nu a mai fost expusă, insă a beneficiat de un comentariu destul de generos pentru acele vremuri. M-au întrebat ce am vrut să exprim în acel tablou şi le-am spus că e vorba de continuitate istorică. Bineînţeles că nu i-am convins. Chestiunea este că acum, după atâta vreme, această lucrare, cei de astăzi o văd ca un omagiu adus lui Ceauşescu, când pe vremurile acele eram acuzat că îmi bat joc de Dictator. Aşa se întâmplă… trebuie să ştii să citeşti o lucrare. Nu este suficient să faci portretul lui Ceauşescu ca să spui că este omagiu. Dacă fac portretul unui vagabond, înseamnă că este omagiu?
P.G.: Se intersectează undeva opera maestrului Hatmanu cu cea a tinerilor de astăzi? Văd în unele dintre lucrările dumneavoastră şi ceva grafică…
D.H.: Cum să se intersecteze, cum să se împace…. Tineri sunt şi ei împărţiţi. Unii merg pe clasic, artă veche, tradiţională, alţii merg pe realism sau suprarealism, alţii fac artă abstractă, fac instalaţii sau pur şi simplu ies din sferat şi fac altceva, care nici măcar artă nu se poate numi. Depinde de fiecare tânăr. Este foarte bine, mai ales cât timp eşti tânăr, să faci mult experiment ca să te convingi şi să ajungi la nişte concluzii. Trăieşti şi din experienţa altora, dar e bine să trăieşti din experienţa ta şi să fii convins şi sincer în ceea ce vrei să realizezi. Eu fac pictura aşa cum simt. Chiar dacă cei din jur mă consideră demodat, nu pot să fac altfel, pentru că ar trebui să fiu fals, or asta nu pot.
22 ian 2009 Galeriile Dana,
strada Prof. Cujbă, Iaşi
miercuri, 21 ianuarie 2009
Copii de gradinita au dat lectii privind protectia mediului angajatilor din primarie
In aceatsa dimineata un grup de aproape 20 de coipii de la Gradinita „Ion Creanga” din Iasi, alaturi de alti tineri liceeni de la Grupul Scolar „M. Sturdza” au marsaluit pe strazile oarsului cu pancarde pe care erau inscriptionate mesaje privint protectia mediului inconjurator. Acestia au impartit trecatorilor pliante si le-au vorbit despre efectele grave ale schimbarii climatice. Nici reprezentantii municipalitatii nu au scapat de lectia oferita de copii. „Grupa Mare de la Gradinita „Ion Creanga” impreuna cu educatoarele Elena Tipa si Catinca Nistor suntem inscrise intr-o campanie mondiala impotriva schimbarilor climatice cu un proiect care se intituleaza „Sa dam o sansa vietii”. Proiectul are ca obiective constientizarea copiilor in ceea ce priveste cauzele si efectele poluarii. Desfasuram, astfel, o campanie de sensibilizare si popularizare a informatiilor in randul opiniei publice cu privire la efectele poluarii si in special incalzirea globala. Traseul pe care il avem este de la Palatul Culturii, un popas in primaria ieseana, unde vom da pliante angajatilor privind aceasta problema si ne vom opri acolo unde picioarele noastre nu vor mai putea continua” a declarat coordonatorul Campaniei „Sa dam o sansa Vietii” invatatioarea Elena Tipa. Si ca orice campanie desfasurata de cei mici, si de aceaqsta data acestia au iesit la strada cu o mascota. Astfel, nelipsita de la actiune Broscuta Frank a adunat de la iaeseni si angajatii primariei promisiuni ca vor face un gest cat de mioc pentru a diminua efectele schimbarilor climatice.
Moartea misterioasa a scriitorului Ioan Petru Culianu va fi dezbatuta de studenti in “saptamana memoriei”
Cu sprijinul universitatii iesene „Al. I. Cuza”, Muzeul Unirii si Teatrul National Iasi, Centrul Cultural Francez, pentru a celebra "Ziua memoriei", a pregatit un program special, numit "Saptamana memoriei". Astfel, incepand de luni 26 ianuarie, timp de trei zile la Iasi vor fi sustinute dezbateri, proiecţii video, piese de teatru şi concerte de muzică clasică, toate pentru a marca importanta "Zilei memoriei Holocaustului şi prevenirii crimelor împotriva umanităţii". „Am pornit de la ziua de 27 ianuarie care sarbatoreste comemorarea holocaustului, o zi care ne aminteste de crimele oribile comise. Pornind de la aceasta idee am propus o serie de evenimente care au ca temna generala memoria. Incepem luni, 26 ianuarie cu o proiectie de film documentar. Evorba de un film in doua parti, se numeste I. Petru Culianu in tara lui Ceausescu, aceatsa este si denumirea primei parti. A doua parte se numeste O moarte la Chicago, un film realizat de TVR in parteneriat cu Institutul de de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania. Aceste proiectii de film vor avea loc in parteneriat cu Universitatea „Al. I. Cuza”, de la 15:30 in Aula Magna si vom avea invitati speciali pe Stejerel Olaru, directorul institutului, cel care a fost si producatorul documentarului. Alaturi de el, in sala, vor fio prezenti la dezbateri si Tereza Culianu, sora lui Ioan Petru Culianu, si sotul acesteia Dan Petrescu”, a declarat fost purtatorul de cuvant al Centrului Cultural Francez, Daniela Cujba. Daca in prima zi a saptamanii iesenii vor putea participa la dezbaterea din Aula Magna a Universitatii „Al. I. Cuza”, marti acestia sunt asteptati la piesa de teatru „Lebensraum” de Israel Horivitz, Compania L’Echo ce va juca pe scena Salii Cub a Teatrului National. "Saptamana memoriei", proiect al Centrului Cultural Francez se va incheia miercuri, cu un concert de muzica camerala si o lectura publica oferita de actorii Irina Scutariu si Octavian Jighirgiu de la Teatrul National "Vasile Alecsandri" din Iasi.
• Luni, 26 ianuarie, 15.30: proiectie film documentar: Culianu în tara lui Ceausescu, Aula Magna, Universitatea “Al. I. Cuza”
• Marti, 27 ianuarie, 19.00: piesa de teatru Lebensraum de Israel Horovitz, Compania L’Echo, Teatrul National, Sala Cub
• Miercuri, 28 ianuarie, 17.00: concert de muzica camerala, Muzeul Unirii
• Miercuri, 28 ianuarie, 19.00: Lectures croises - Paul Celan, Mediateca CCF
Şocant - Canibalii făinoaselor
Iata pana unde merge nebunia unora. Cum poti sa cumperi un cap, o mana sau un bust de om, fie realizate şi din fainoase, si sa te apuci cu pofta sa maanci la masa. Presupun ca trebuie sa ai o minte vanduta necuratului, o imeginatie nebuna sa pui si copii la masa ta sa mance din acea paine. Probabil painea aceatsa este pentru situatii de criza, atunci cand, de foame mananci ce prinzi.
sursa www.videonews.ro
sursa www.videonews.ro
In timp ce in SUA noul presedinte, Barack Obama isi ia prerogativele de sef al statului, in Romania baronul Adrian Nastase este chemat in instanta
marți, 20 ianuarie 2009
Vasilian Doboş - 55 de ani de recuperare a sacralităţii
Paul Gorban în dialog cu Vasilian Dobos
Paul Gorban: Este prima expozitie din acest an, ea deschide, aici la Galeriile Dana din Iasi, primul mesaj al artistilor plastici. Acesta este unul metafizic, este masejul, aş putea spune al unui duhovnic, şi când spun asta, mă refer la faptul că folosiţi în grafică imagini religiase, imagini ale sacrului, ale dumnezeirii şi ale culorilor metalelor şi pietrelor preţioase.
Vasilian Doboş: Cum am spus şi în timpul vernisajului am expus aici expresii categorice ale mele care ţin de natura metafizică. Este o expozitie pe care în primul rând mi-am oferit-o la cei 55 de ani pe care i-am împlinit in luna noimbrie al anului trecut şi am vrut ca acest an, 2009, pe care l-aş dori să copieze cel putin ceea ce vreau sa transmit eu prin aceste lucrari, să fie legătura şi unirea de pe tot mapamondul, a tuturor religiilor, a tuturor spiritelor indiferent în ce formulă se manifestă ele. Acest vernisaj l-aş vedea şi ca o eliberare a mea, o eliberare venită dintr-un vis mai vechi în care mi s-a transmis că asta trebuie să fac. Acest lucru îl fac, cel puţin pentru a vedea ce iese din această transmisie de natură dumnezeiască.
P.G.: Cei mai mulţi dintre artiştii contemporani aduc elemente ale sacrului mai mult ca un moft în contextul mesajului artistic, aproape că îi dau un sens comercial, profan. Îmi aduc aminte de un alt artist, care recent a expus în această galerie câteva piese în care mesajul cuprindea într-u totul cadrul dumnezeirii. Aici fac referire la Cela Neamţu, unde sigur, avem de-aface cu un artist care nu foloseste uleiul sau tuşul, cu firul de aţa, tehnica textilă.
V.D.: Nu aş vrea să fac o legătură cu Cela Neamţu pe care o preşuiesc foarte mult. Eu fiind şi poet, deja criticii au observat în ceea ce scriu eu că aş fi un recuperator al sacrului. Ei mă vad recuperator al sacrului în poezie şi în acelaşi timp îmi arăt un manifest destul de curat în grafica pe care eu o creez. Este de fapt un început, chiar dacă sunt la a treia expoziţie pe această temă, în zona sacrului, vreau să o duc până acolo, până unde mi-a dat Dumnezeu. Sunt, de fapt, curios să văd ce iese din tot ce mi-a oferit Dumnezeu mie.
P.G.: În sală erau voci care trimiteau o parte din lucrarile expuse spre poezia vizuală, asta pentru că folositi un alfabet pe care doar dumneavoastră îl puteţi descie.
V.D.: Întradevăr, este un limbaj plastic diferit de ceea ce fac mulţi graficieni. Spuneam mai devreme de o transmisie aparte, şi vreau să văd ce iese cu acest lucru. Legătura cu poezia ar fi prin profunzimea subterană pe care o conţine, să spunem în ghilimele opera mea, prin aceste scriituri şi prin aceste simboluri care acoperă timpurile de la început, din paleocreştinism până astăzi. Să vă mai spun un lucru... eu cred că este dat ca şi destin să mă manifest în lumea semiotică, fiindcă eu am fost tipograf. Timp de treizeci de ani, am lucrat cu toate categoriile de semne pe care le presupune textul scris. În grafică folosesc liniile, punctele. Acestea fac parte din construcţiile semnului şi ale scrisului. Scrisul este şi legatura cu un alt manifest pe care îl port, poezia, versul şi eseul. Sunt un fericit că pot să rămân într-un domeniu pe care îl simt dat şi nu făcut forţat.
P.G.: Dintre aceste manifeste ale dumneavoastră, care s-a arătat mai înatâi, poaezia sau grafica?
V.D.: A fost poezia. Acea poezia care foloseşte cuvântul scris. Ştiţi poeţi care făceau grafisme pe marginea sau spaţiile libere ale manuscriselor. Consider că poetul este şi un grafician, şi iarăşi mă bucur că funcţionează aceste lucruri în ceea ce fac eu.
P.G.: În aceşti 55 de ani pe care i-aţi fructificat spre sacralitate, o mare parte din drumul făcut în viaţă se leagă de traseul Bârlad - Iaşi. Cum a fost acest drum?
V.D.: Am spus într-un interviu, iar acest lucru l-am folosit şi ca titlu atunci... am venit la Iaşi fiindcă aici am găsit pământul bun pentru mine.
P.G.: Iată şi ultima întrebare, ce proiecte mai aveţi pe această nişă pe viitor?
V.D.: Am impresia că 2009 este un an bun pentru mine. Acest sentiment vine din interiorul meu. El se duce către iubitorii de artă. Observ că în acest an am un mare chef de a finaliza nişte obsesii. În luna mai la Bârlad, cum s-a întâmplat şi cu această expoziţie care a fost prezentata mai întâi acolo în luna decembrie a lui 2008, cand am lansat şi cartea "Imaginarul Apocalipsei”, voi reveni cu o expoziţie care pe lângă aceasta care se cheamă „Treptele”, aceea se va numi „Sfâşierile”, dar pe care o fac împreună cu pictorul Manuel Mănăstireanu. M-am decis să-l iau pe lângă mine, să ne completăm, să facem un duel plastic pentru o perioadă bună de timp.
Paul Gorban în dialog cu criticul de artă plastică Valentin Ciucă
P.G.: Vasilian Doboş deschide anul invitându-ne la un dialog plastic pe tema sacrului. Foloseşte culorile, punctele, formele si chipurile dumnezeirii. Vernisajul scriitorului şi graficianului Vasilian Doboş a parcurs, aş putea spune, întregul drum pe care îl parcurge un călugăr atunci când caută mântuirea.
V.C.: Fără îndoială ceea ce spuneţi este corect şi m-aş bucura dacă şi alţi participanţi prezenţi la această sacralizare, să zicem aşa, ar avea acelaşi gând ca şi cel al dumneavoastră, pentru că într-adevăr este o expoziţie sub semnul spiritualului, cu atât mai mult cu cât suntem într-un oraş care are o aură spirituală evidentă, Iaşii, şi asta pentru că am definit întotdeauna Iaşii ca fiind ambivalent. Pe de o parte e un oraş creativ, creativitate venită din geniul locului, din istorie şi aluviunile culturale care s-au adunat aici, iar pe de altă parte această sacralitate, spiritualitate. Expoziţia lui Vasilian Doboş aparţine unui tip de manifestări făcute de oameni foarte subtili, foarte puţini, de „iniţiaţi” care pot descifra tainele, pentru că nu întotdeauna trebuie să ne oprim la suprafaţă. Aceasta din urmă este de multe ori înşelătoare. Aparenţa este amăgitoare şi atunci trebuie să căutăm sensul lucrurilor în adâncimea lor, în profunzimea lor, ţinând cont şi de formă, dar mai ales de un mesaj care este încropit în substanţa care, trebuie, şi se cere, revelată. Revelaţia înseamnă să ai o uimire la un moment dat, o bucurie că descoperi ceva, or aici este ideea de sacru în variatele sale exprimări… de la înălţare, la triada Tatăl, Fiu, Sfântul Duh, la Labirintul nunţiatic care poate fi transpus în nişte trepte ascensionale sau într-o zonă în care te învârteşti ca să descoperi centrul, centrul ca un axis mundis, cel care face relaţia dintre pământul banal şi sfânt în acelaşi timp şi zonele celeste, zonele astralităţii. Expoziţia lui Vasilian Doboş este acea demonstraţie care ne arată că nu e nevoie de un discurs cromatic sau structural prea puternic. Aici este o expoziţie a diafanului, o expoziţie a unei bucurii nemaipomenite pentru că poţi să spui mult în tuşul fin al unui creion care lasă o urmă, o amprenta pe o suprafaţă în care descifrăm elemente ale unei scrieri necunoscute. Sunt semne pe care nu le poţi racorda unei limbi anume, decât doar a pictorului ce se află în relaţie cu Dumnezeu. Tot acest grafism care are arhitectura semnelor plastice intră pe un fel de piramidă ascensională, cu vârful în sus şi baza în jos, şi în acelaşi timp încercând să reconsidere ideea de apocalipsă. Apocalipsa este o spaimă, este un blestem este o finalitate, şi ca orice finalitate, ea presupune un nou început.
P.G.: Cum l-aşi descoperit pe Vasilian Doboş…
V.C.: L-am descoperit pe Vasilian Doboş în această deschidere. Când crezi că lucrurile s-au închis, au intrat într-o fundătură, când tot ce trebuia spus s-a spus, de-abia atunci se iveşte raza de speranţă că totul o poate lua de la capăt, încă pe un plan mai înalt, un plan superior. Amprenta aceasta pe care o vedeţi în câteva lucrări, a mahramei Veronicăi cu chipul lui Iisus Cristos, stilizat, nu este altceva decât un elogiu prin care suferinţa devine bucurie. Prin sacrificiu El a plătit în numele nostru. Iar toată expoziţia cu aceste triunghiuri care înseamnă Tatăl, Fiu şi Sfântul Duh în centru, descoperim misterul creaţiei divine. Semnul crucii, prezent şi el aici, nu este ostentativ. El arată că există o continuitate de la structurile vizuale bizantine, şi chiar primitive, până la acest orizont modern din spaţiul românesc unde Sorin Dumitrescu, Horia Bernea, Paul Neagu sunt antecesorii şi în acelaşi timp colegii lui Vasilian Doboş. Cred că cei menţionaţi (dintre aceştia doar Sorin Dumitrescu mai trăieşte) ar vedea că Vasilian Doboş a făcut din conceptul sacralităţii o operă de artă absolută remarcabilă.
P.G.: Pentru că l-aţi cunoscut pe artist încă de tânăr, cum comentaţi, astăzi, acest traseu al mântuirii, Bârlad – Iaşi?
V.C.: Mi-l amintesc prin anii ”90. Era un tânăr care mi-a plăcut şi ca prezenţă scenică, dar şi datorită îndrăznelii care nu era atunci motivată de o substanţă şi filosofică, pentru că cine crede ca lucrurile acestea vin aşa din neant se cam înşeală. Între timp el a făcut lecturi succesive, a făcut şi un doctorat aici la Iaşi, în litere, privind imaginarul apocaliptic, iar astăzi îl vedem vorbindu-ne, doar prin semne ce nu au fost rostite până acum, despre sacru. Acesta este drumul lui de la Bârlad la Iaşi.
19 ianuarie 2009, Galeriile Dana, Iasi
Piese din Colectia "Trepte" de Vasilian Dobos, expuse la Galeriile Dana de pe strada Lapusneanu din Iasi
Criticul de arta Valentin Ciuca, scriitorul si graficianul Vasilian Dobos si pictorul Constantin Tofan
Paul Gorban: Este prima expozitie din acest an, ea deschide, aici la Galeriile Dana din Iasi, primul mesaj al artistilor plastici. Acesta este unul metafizic, este masejul, aş putea spune al unui duhovnic, şi când spun asta, mă refer la faptul că folosiţi în grafică imagini religiase, imagini ale sacrului, ale dumnezeirii şi ale culorilor metalelor şi pietrelor preţioase.
Vasilian Doboş: Cum am spus şi în timpul vernisajului am expus aici expresii categorice ale mele care ţin de natura metafizică. Este o expozitie pe care în primul rând mi-am oferit-o la cei 55 de ani pe care i-am împlinit in luna noimbrie al anului trecut şi am vrut ca acest an, 2009, pe care l-aş dori să copieze cel putin ceea ce vreau sa transmit eu prin aceste lucrari, să fie legătura şi unirea de pe tot mapamondul, a tuturor religiilor, a tuturor spiritelor indiferent în ce formulă se manifestă ele. Acest vernisaj l-aş vedea şi ca o eliberare a mea, o eliberare venită dintr-un vis mai vechi în care mi s-a transmis că asta trebuie să fac. Acest lucru îl fac, cel puţin pentru a vedea ce iese din această transmisie de natură dumnezeiască.
P.G.: Cei mai mulţi dintre artiştii contemporani aduc elemente ale sacrului mai mult ca un moft în contextul mesajului artistic, aproape că îi dau un sens comercial, profan. Îmi aduc aminte de un alt artist, care recent a expus în această galerie câteva piese în care mesajul cuprindea într-u totul cadrul dumnezeirii. Aici fac referire la Cela Neamţu, unde sigur, avem de-aface cu un artist care nu foloseste uleiul sau tuşul, cu firul de aţa, tehnica textilă.
V.D.: Nu aş vrea să fac o legătură cu Cela Neamţu pe care o preşuiesc foarte mult. Eu fiind şi poet, deja criticii au observat în ceea ce scriu eu că aş fi un recuperator al sacrului. Ei mă vad recuperator al sacrului în poezie şi în acelaşi timp îmi arăt un manifest destul de curat în grafica pe care eu o creez. Este de fapt un început, chiar dacă sunt la a treia expoziţie pe această temă, în zona sacrului, vreau să o duc până acolo, până unde mi-a dat Dumnezeu. Sunt, de fapt, curios să văd ce iese din tot ce mi-a oferit Dumnezeu mie.
P.G.: În sală erau voci care trimiteau o parte din lucrarile expuse spre poezia vizuală, asta pentru că folositi un alfabet pe care doar dumneavoastră îl puteţi descie.
V.D.: Întradevăr, este un limbaj plastic diferit de ceea ce fac mulţi graficieni. Spuneam mai devreme de o transmisie aparte, şi vreau să văd ce iese cu acest lucru. Legătura cu poezia ar fi prin profunzimea subterană pe care o conţine, să spunem în ghilimele opera mea, prin aceste scriituri şi prin aceste simboluri care acoperă timpurile de la început, din paleocreştinism până astăzi. Să vă mai spun un lucru... eu cred că este dat ca şi destin să mă manifest în lumea semiotică, fiindcă eu am fost tipograf. Timp de treizeci de ani, am lucrat cu toate categoriile de semne pe care le presupune textul scris. În grafică folosesc liniile, punctele. Acestea fac parte din construcţiile semnului şi ale scrisului. Scrisul este şi legatura cu un alt manifest pe care îl port, poezia, versul şi eseul. Sunt un fericit că pot să rămân într-un domeniu pe care îl simt dat şi nu făcut forţat.
P.G.: Dintre aceste manifeste ale dumneavoastră, care s-a arătat mai înatâi, poaezia sau grafica?
V.D.: A fost poezia. Acea poezia care foloseşte cuvântul scris. Ştiţi poeţi care făceau grafisme pe marginea sau spaţiile libere ale manuscriselor. Consider că poetul este şi un grafician, şi iarăşi mă bucur că funcţionează aceste lucruri în ceea ce fac eu.
P.G.: În aceşti 55 de ani pe care i-aţi fructificat spre sacralitate, o mare parte din drumul făcut în viaţă se leagă de traseul Bârlad - Iaşi. Cum a fost acest drum?
V.D.: Am spus într-un interviu, iar acest lucru l-am folosit şi ca titlu atunci... am venit la Iaşi fiindcă aici am găsit pământul bun pentru mine.
P.G.: Iată şi ultima întrebare, ce proiecte mai aveţi pe această nişă pe viitor?
V.D.: Am impresia că 2009 este un an bun pentru mine. Acest sentiment vine din interiorul meu. El se duce către iubitorii de artă. Observ că în acest an am un mare chef de a finaliza nişte obsesii. În luna mai la Bârlad, cum s-a întâmplat şi cu această expoziţie care a fost prezentata mai întâi acolo în luna decembrie a lui 2008, cand am lansat şi cartea "Imaginarul Apocalipsei”, voi reveni cu o expoziţie care pe lângă aceasta care se cheamă „Treptele”, aceea se va numi „Sfâşierile”, dar pe care o fac împreună cu pictorul Manuel Mănăstireanu. M-am decis să-l iau pe lângă mine, să ne completăm, să facem un duel plastic pentru o perioadă bună de timp.
Paul Gorban în dialog cu criticul de artă plastică Valentin Ciucă
P.G.: Vasilian Doboş deschide anul invitându-ne la un dialog plastic pe tema sacrului. Foloseşte culorile, punctele, formele si chipurile dumnezeirii. Vernisajul scriitorului şi graficianului Vasilian Doboş a parcurs, aş putea spune, întregul drum pe care îl parcurge un călugăr atunci când caută mântuirea.
V.C.: Fără îndoială ceea ce spuneţi este corect şi m-aş bucura dacă şi alţi participanţi prezenţi la această sacralizare, să zicem aşa, ar avea acelaşi gând ca şi cel al dumneavoastră, pentru că într-adevăr este o expoziţie sub semnul spiritualului, cu atât mai mult cu cât suntem într-un oraş care are o aură spirituală evidentă, Iaşii, şi asta pentru că am definit întotdeauna Iaşii ca fiind ambivalent. Pe de o parte e un oraş creativ, creativitate venită din geniul locului, din istorie şi aluviunile culturale care s-au adunat aici, iar pe de altă parte această sacralitate, spiritualitate. Expoziţia lui Vasilian Doboş aparţine unui tip de manifestări făcute de oameni foarte subtili, foarte puţini, de „iniţiaţi” care pot descifra tainele, pentru că nu întotdeauna trebuie să ne oprim la suprafaţă. Aceasta din urmă este de multe ori înşelătoare. Aparenţa este amăgitoare şi atunci trebuie să căutăm sensul lucrurilor în adâncimea lor, în profunzimea lor, ţinând cont şi de formă, dar mai ales de un mesaj care este încropit în substanţa care, trebuie, şi se cere, revelată. Revelaţia înseamnă să ai o uimire la un moment dat, o bucurie că descoperi ceva, or aici este ideea de sacru în variatele sale exprimări… de la înălţare, la triada Tatăl, Fiu, Sfântul Duh, la Labirintul nunţiatic care poate fi transpus în nişte trepte ascensionale sau într-o zonă în care te învârteşti ca să descoperi centrul, centrul ca un axis mundis, cel care face relaţia dintre pământul banal şi sfânt în acelaşi timp şi zonele celeste, zonele astralităţii. Expoziţia lui Vasilian Doboş este acea demonstraţie care ne arată că nu e nevoie de un discurs cromatic sau structural prea puternic. Aici este o expoziţie a diafanului, o expoziţie a unei bucurii nemaipomenite pentru că poţi să spui mult în tuşul fin al unui creion care lasă o urmă, o amprenta pe o suprafaţă în care descifrăm elemente ale unei scrieri necunoscute. Sunt semne pe care nu le poţi racorda unei limbi anume, decât doar a pictorului ce se află în relaţie cu Dumnezeu. Tot acest grafism care are arhitectura semnelor plastice intră pe un fel de piramidă ascensională, cu vârful în sus şi baza în jos, şi în acelaşi timp încercând să reconsidere ideea de apocalipsă. Apocalipsa este o spaimă, este un blestem este o finalitate, şi ca orice finalitate, ea presupune un nou început.
P.G.: Cum l-aşi descoperit pe Vasilian Doboş…
V.C.: L-am descoperit pe Vasilian Doboş în această deschidere. Când crezi că lucrurile s-au închis, au intrat într-o fundătură, când tot ce trebuia spus s-a spus, de-abia atunci se iveşte raza de speranţă că totul o poate lua de la capăt, încă pe un plan mai înalt, un plan superior. Amprenta aceasta pe care o vedeţi în câteva lucrări, a mahramei Veronicăi cu chipul lui Iisus Cristos, stilizat, nu este altceva decât un elogiu prin care suferinţa devine bucurie. Prin sacrificiu El a plătit în numele nostru. Iar toată expoziţia cu aceste triunghiuri care înseamnă Tatăl, Fiu şi Sfântul Duh în centru, descoperim misterul creaţiei divine. Semnul crucii, prezent şi el aici, nu este ostentativ. El arată că există o continuitate de la structurile vizuale bizantine, şi chiar primitive, până la acest orizont modern din spaţiul românesc unde Sorin Dumitrescu, Horia Bernea, Paul Neagu sunt antecesorii şi în acelaşi timp colegii lui Vasilian Doboş. Cred că cei menţionaţi (dintre aceştia doar Sorin Dumitrescu mai trăieşte) ar vedea că Vasilian Doboş a făcut din conceptul sacralităţii o operă de artă absolută remarcabilă.
P.G.: Pentru că l-aţi cunoscut pe artist încă de tânăr, cum comentaţi, astăzi, acest traseu al mântuirii, Bârlad – Iaşi?
V.C.: Mi-l amintesc prin anii ”90. Era un tânăr care mi-a plăcut şi ca prezenţă scenică, dar şi datorită îndrăznelii care nu era atunci motivată de o substanţă şi filosofică, pentru că cine crede ca lucrurile acestea vin aşa din neant se cam înşeală. Între timp el a făcut lecturi succesive, a făcut şi un doctorat aici la Iaşi, în litere, privind imaginarul apocaliptic, iar astăzi îl vedem vorbindu-ne, doar prin semne ce nu au fost rostite până acum, despre sacru. Acesta este drumul lui de la Bârlad la Iaşi.
19 ianuarie 2009, Galeriile Dana, Iasi
Piese din Colectia "Trepte" de Vasilian Dobos, expuse la Galeriile Dana de pe strada Lapusneanu din Iasi
Criticul de arta Valentin Ciuca, scriitorul si graficianul Vasilian Dobos si pictorul Constantin Tofan
Abonați-vă la:
Postări (Atom)